Transcription
[Muzică] Îmi pare bine că poți să contribui la evocarea lui Constantin Brâncoveanu, care a fost unul dintre cele mai importante figuri ale istoriei noastre naționale, unul dintre cei mai interesanți și importanți voivozi pe care i-am avut în istoria noastră. Și faptul că, în momentul de față, sărbătorim, comemorăm 300 de ani de la execuția lui, de Sfânta Maria, în anul 1714, deci acum 300 de ani.
Constantin Brâncoveanu, în primul rând, trebuie să specificăm că aparținea totuși marii boierimi românești. Prin mama lui, care era numită Cantacuzino, era născută Cantacuzino, era nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino, iar prin tatăl lui făcea parte din neamul acesta al Basarabilor Craiovești, care au dat patru domnitori, printre care Neagoe Basarab, Matei Basarab. Așa că făcea parte nu numai din marea boierime, dar și dintr-o familie care era, cum se spunea, o familie domnească. Însăși soția lui era fata lui Antonie Vodă din Popești. Deci și ea avea sânge domnesc.
Educația lui a fost făcută, deci, de doi boieri extrem de cultivați, frații Constantin și Mihai Cantacuzino, care l-au preluat, fiindcă, după cum știți, tatăl lui a fost omorât de către turci când avea doi ani și jumătate. Deci, practic, a fost crescut de ei, educat de ei, și au făcut un om de cultură, un om pregătit pentru a-și prelua anumute responsabilități politice.
Trebuie să remarcăm însă faptul că suirea lui pe tron a fost provocată de o conjunctură. În fruntea țării la epoca aceea era Șerban Cantacuzino, care era băiatul postelnicului Cantacuzino și el decapitat, că era om politic și căsătorit cu fata ultimului domnitor din neamul Basarabilor cei mari. Brâncoveanu a fost întâmplător inclus în succesiune, pentru că boierii Cantacuzini erau nemulțumiți sau anxioși de politica pe care Șerban Cantacuzino a început să o facă după după ce turcii au pierdut asediul de la Viena la 1683 și când se schița perspectiva decăderii Imperiului Otoman, pe care a descris-o foarte bine și Dimitrie Cantemir.
În paralel, se constata creșterea foarte semnificativă a puterii habsburgice, fiindcă Imperiul Romano-German a crescut foarte mult în perioada aceasta din punct de vedere economic. De asemenea, și-a organizat armate destul de eficiente, cu un armament modern și a avut parte de generali importanți, ca generalul Heisler, generalul [Muzică] veteranii Eugeniu de Savoia, Marchizul von Baden și așa mai departe. Și au trecut chiar la o politică de ofensivă în sud-est european.
Și atunci Șerban Cantacuzino, împreună cu câțiva boieri, printre care și strămoșul meu Constantin Bălăceanu, au construit o o o strategie politică prin care să scoată Țara Românească de sub tutela otomană și să o pună sub protecția sau sub patronajul Imperiului Habsburgic. Lucru care era destul de tentant din două puncte de vedere: întâi, că Habsburg era o putere creștină și al doilea, totuși, aveau o cultură occidentală, nu o cultură orientală cu tente asiatice.
Cantacuzinii ăștia s-au speriat, pentru că ei au realizat că în momentul acela armatele turcești și armatele tătare, împreună, erau foarte puternice, iar armatele austriece erau slăbite prin faptul că Ludovic al XIV-lea, care avea un fel de idee fixă potrivit căreia casa de Austria nu trebuia să crească prea puternic, reușise pe de o parte să întărească rezistența turcilor prin recomandările pe care le făcea ambasadorul lui la Constantinopol, Castanier, și pe de altă parte a slăbit armata, creând un front secundar prin atacul împotriva Ligii de la Augsburg.
În fața acestei situații, Cantacuzinii, văzând că din partea domnitorului Șerban Cantacuzino, care făcuse și un plan de reconstituire a Imperiului Bizantin în care să se pună el în frunte, adoptase chiar ca stemă vulturul bicefal, deci nu era chiar un simplu joc mental. Ei bine, Cantacuzinii, ca să pună capăt acestei aventuri, mai ales că plecase și o delegație de 300 de oameni conduși de aga Băleșanu la Viena, au practic au omorât pe Șerban Cantacuzino, l-au otrăvit și în aceeași noapte au ales pe Brâncoveanu domnitor.
Asta în 1688, în toamna lui 1688, și l-au ales aproape ca pentru o lovitură de stat, neașteptând să se îndeplinească toate protocoalele respective în care să intervină boierii divanului, în care să vină aprobarea de la Poartă și așa mai departe. Și au și l-au pus pe tron. Lucrul cel mai interesant este că Brâncoveanu nici măcar nu-i trecea prin gând, nici nu voia. Eu sunt mulțumit cu situația pe care am, sunt mare boier, pot să contribui la binele țării, îmi conduc averea, am familia mea, ce am eu nevoie de domnie? Așa l-au obligat și a luat obligația și a asumat-o și a dus-o mai departe.
Evident că prima sarcină pe care a avut-o era să potolească temerile turcești și să oprească influența austriacă aici, care devenise foarte puternică, mai ales că Bălăceanu convinsese pe Heisler să vină să intre în Țara Românească, ocupase că o mare parte din Țara Românească, până și Bucureștiul. Brâncoveanu a trebuit chiar să se retragă pe undeva prin prin județul Prahova, la Drăgănești. Așa și presiunea era foarte mare.
Însă Brâncoveanu, destul de abil, l-a invitat la masă pe generalul Donal Heisler și în timpul mesei, în conversație, ca și când ar fi fost un detaliu neimportant, l-a anunțat că armata turcă se deplasează înspre Țara Românească și că, în același timp, hanul tătarilor a trimis pe fiul său cu un detașament important care să vină să sprijine armatele turcești. Or, Heisler știa că luptele cu tătarii sunt foarte dificile, foarte dure, că sunt foarte sălbatici și nu fac prizonieri. Atunci s-a speriat și a decis retragerea lui. Odată cu el a plecat din țară și Bălăceanu, care între timp fusese făcut conte al Sfântului Imperiu și general austriac, și văduva lui Șerban Cantacuzino cu Iordache Cantacuzino, băiatul care trebuia să fie pus pe tron și care, în fond, într-o idee de succesiune familială, trebuia să ocupe tronul.
Aici se vede abilitatea mare a lui Brâncoveanu. Pentru un simplu dineu sau dejun, a reușit să scape de trupele de ocupație, de adversarul politic și de familia care își cerea succesiunea respectivă.
Între timp, armatele turcești au venit cu beylerbeul de Silistra, au venit și tătarii, armatele s-au deplasat, pentru că mai intervenise un element care era foarte periculos: Ludovic al XIV-lea voia să numească în Țara Românească ca domnitor pe Imre Thököly, care era șeful curuților. Și Brâncoveanu a găsit soluția: "Nu, domnule, nu-l puneți în Țara Românească, puneți-l în Transilvania, unde tronul a rămas liber, fiindcă a murit și atunci trupele respective, împreună cu Thököly, au trecut pe foarte discret pe niște poteci pe care le știau numai potecarii români și au coborât în Valea de la Zărnești, Tohanu Zărnești, Râșnov. Și acolo și-au surprins trupele lui Donal Heisler, trupele lui Bălăceanu, care era general acolo, și ale celor care mai erau adunați acolo. Și în bătălia care s-a dat și care a durat practic o jumătate de oră, o oră, trupele imperiale au fost practic anihilate. Heisler a căzut prizonier, Bălăceanu a fost prins, omorât și decapitat. Au mai murit doi șefi ai trupelor otomane, au murit. Dar Brâncoveanu a scăpat de primejdia austriacă și, în același timp, și-a căpătat reîncrederea.
Brâncoveanu preia conducerea țării și timp de 26 de ani o va conduce, îndeplinind o serie întreagă de lucruri pozitive. Primul lucru: a restructurat economia națională, pornind o întreagă activitate prin impozite, prin un alt stil de investiții, care au făcut ca, în special, marea boierime românească să se înscrie în formele de economie vest-europene mercantile, așa cum a subliniat și Filip El, însăși devenind unul dintre oamenii cei mai bogați și folosind instrumentele economice vestice, printre care depunerea în bănci la Brașov, la Sibiu, la Viena, la Veneția și așa mai departe. Asta este un lucru.
Al doilea lucru: a dezvoltat foarte mult cultura românească. În afară de faptul că a terminat și publicat Biblia începută de Șerban Cantacuzino, așa-zisa Biblie a lui Șerban Cantacuzino, dar care a fost terminată de către Brâncoveanu și finanțată de către el, a înființat Academiile Domnești, care sunt prima instituție de studii universitare superioare de la noi, și în care au adus învățați nu numai de la universitățile din Imperiul Otoman și în special de la Universitatea greacă de la Constantinopol, dar a adus și de la Padova, fiindcă stolnicul Cantacuzino era ca elev, fusese student la Padova, și Padova atunci avea în ochi, în special ai Orientului, aspectul unei capitale intelectuale internaționale. Așa că mari cărturari de la Padova au venit în București și au deplasat chiar aici confruntarea aceasta mare între ortodoxie și catolicism, între latinofili și între tradiționalismul ortodox. Dar au făcut ca, prin catedrele respective, unde au venit filozofi, ierarhi, filozofi și cărturari de altă natură, să dezvolte o activitate culturală, să formeze intelectuali și generații de intelectuali, până când Caragea Vodă a înlocuit universitatea lui Brâncoveanu cu universitatea lui Gheorghe Lazăr, de limbă românească. Deci e un lucru care se uită.
După aceea, a avut un rol important în susținerea ortodoxiei. Aici trebuie să fim foarte atenți, fiindcă rolul lui este foarte mare și el justifică aproape mai mult decât martiriul lui apartenența lui la Biserica Ortodoxă, fiindcă el a sprijinit Biserica Ortodoxă în România, făcând peste 40 de ctitorii, construind biserici, mănăstiri și inaugurând chiar în construcțiile acestea o formă arhitecturală mai modernă, în care peste structurile tradiționale bizantine a adus elemente din barocul, în special barocul din Europa Centrală, și a creat acel stil brâncovenesc, care a rămas cu foișoarele respective, cu scările respective, cu sculpturile respective, care nu mai au nimic bizantin în ele. Deci a făcut acest stil brâncovenesc.
Dar a sprijinit Biserica Ortodoxă din Imperiul Otoman. El a finanțat Patriarhia Ecumenică și a finanțat în special Patriarhia de la Ierusalim. Patriarhii, marele Patriarh al Ierusalimului, Dositei, alții veneau aici, profitau de generozitatea lui Brâncoveanu și a întărit foarte mult ortodoxia în Imperiul Bizantin, în Imperiul Otoman. Dar în același timp a sprijinit ortodoxia în Transilvania, ceea ce se uită. A ctitorit Mănăstirea de la Sâmbăta, a mai ctitorit câteva biserici, a făcut donație mitropolitului Atanasie Anghel, atâta timp cât acesta era din partea ortodoxiei. Iar când mișcarea unită a luat o oarecare amploare, nu s-a dezvoltat chiar în timpul lui, imediat după el. El a dezvoltat foarte mult sau a sprijinit foarte mult supraviețuirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania, cu donații, cu încurajări și așa mai departe.
Totodată, a folosit posibilitățile Bisericii Ortodoxe pentru tipărituri. Aici el a inaugurat un program de tipărituri. A fost adus, a ajutat foarte mult de mitropolitul Teodosie la început și după aceea cu Antim Ivireanu, pe care l-a adus din Georgia și care, prin el, a reușit să susțină și Biserica Ortodoxă din Georgia. Vedeți ce importanță, aproape într-un spațiu foarte larg al Europei de Răsărit și al Asiei, al Orientului de Mijlociu, a avut influența lui în această privință.
După aceea, el a avut o situație dificilă, pentru că misiunea lui istorică era să mențină autonomia, independența relativă a Valahiei, a Munteniei și a Dobrogei, într-o perioadă în care această țară, ca și Moldova, se găsea la interfața a trei imperii: Imperiul Austriac, pe de o parte, Imperiul Otoman, pe de altă parte, care ne domina, fiindcă noi eram provincii otomane, și Imperiul Rus, care tocmai apărea în momentul acela. Pe Moldova nu se putea conta, pentru că în Moldova, în perioada lui, au fost aproape opt domnitori, deci o discontinuitate. Continuitatea lui a asigurat într-un anumit fel menținerea statutului voievodatelor românești, așa cum au fost ele stabilite de către capitulații și în care, deși erau provincii turcești, deși în birocrația turcă erau pașalâcuri, ele și-au menținut autonomie de așa natură încât erau conduse de un domnitor român, ajutat de un divan de boieri români, în care Biserica Ortodoxă era liberă și în care otomanii nu aveau altceva de făcut decât să strângă impozite și să controleze activitatea externă a domnitorului.
Pentru aceasta, el a trebuit să folosească o diplomație foarte dificilă și, ca să facă această diplomație, în primul rând, și-a organizat o echipă de oameni. Cernovodeanu ne dă lista tuturor oamenilor pe care îi avea și care erau și români, erau și francezi, era și faimosul Del Chiaro, care era un italian, un evreu italian, dar foarte abil, bine instruit, cărturar, dar și foarte abil în ceea ce privește activitățile de diplomație. A trimis în diferite părți oamenii lui, unii dintre ei au rămas la curtea Țarului, alții au rămas la curtea austriacă, sub formă de consilieri pentru politica în legătură cu Imperiul Otoman și a adus o corespondență între foarte mare, dintre care peste 150 de scrisori erau cu căpeteniile politice de atunci: Țarul Rus, împăratul Austriei, Papii de la Roma și dregătorii otomani.
În această activitate a folosit și ceea ce era normal atunci în strategia relațiilor domnitorilor români cu Sublima Poartă: instrumentul corupției. El a plătit foarte mult demnitarii otomani pentru ca să aibă liniște, să fie la adăpost. A mărit și haraciul destul de mult, aproape că spre sfârșitul domniei lui a dublat impozitul, adică a dublat tributul pe care trebuia să-l plătim noi turcilor, dar au obținut în felul acesta liniștea țării și timp de 26 de ani Țara Românească n-a fost implicată în niciun conflict și teritoriile Țării Românești n-au intrat în discuțiile niciunui tratat de pace care s-a ținut atunci, cu toate că au fost tot felul de războaie în zona aceasta, în care el a reușit să se mențină în afara lor.
Unde diplomația lui a fost extraordinară este că, ceea ce n-a fost foarte, foarte greu, a obținut încrederea mare a Sultanului și, după nu primul Sultan, al doilea Sultan, existența lui Soliman, chiar l-a invitat la Adrianopol, ceea ce era un lucru foarte mare. Nu uitați că domnitorii noștri în fața Sultanului erau aproape de funcționari destul de mici. L-a primit și i-a dat drept de domnie pe viață, ceea ce a fost un lucru extraordinar pentru epoca aceea. Dar în același timp, deși fusese în tabăra turcească, care a învins trupele austriece și care a spulberat planul austriac de cucerire a țărilor române, a rămas în legături bune cu Aula Imperială și Leopold i-a avut destul de mare încredere în el.
În relațiile respective, în corespondența respectivă se vede că a câștigat încrederea. Au obținut de la austrieci drept de azil politic, cum spunem noi astăzi, adică i s-a promis că în caz de primejdie poate să stabilească în Transilvania. De altfel, el și-a și investit o mulțime de bani acolo. Avea omul lui de încredere, Apostol Manu, care era un negustor venit prin Balcani, era un macedonean, un aromân, dar care devenise un om foarte bogat în Transilvania și care i-a administrat averea acolo și a făcut castel la Sâmbăta de Sus. Deci, erau pregătite relațiile erau foarte mari și până la urmă a primit, deși fuseseră adversari, întâi titlul de conte al Sfântului Imperiu și după titlul de principe al Sfântului Imperiu, cu o stemă antiotomană, în care apare Călărețul cu sabia și cu capul turcului în vârful sabiei. Vedeți care era poziția lui.
Dificultățile au apărut în politica lui externă, când după moartea lui Ivan al V-lea, care era frate cu Petru cel Mare, cu care era co-țar, Petru cel Mare a ajuns domnitor, a ajuns țara Rusiei și a început opera lui de transformare a Rusiei moscovite mărunte, care era atunci, într-o putere mare imperială europeană. Țarul Rus a avut atunci două mari idei: ideea expansiunii spre Marea Baltică, războiul din Nord, pe care l-a cucerit, pe care l-a făcut cu foarte multă grijă, în care a reușit să distrugă total puterea, situația care mare putere a Suediei, în care au luat prizonier pe Carol al X-lea, dar în același timp a creat și strategia de extindere spre Marea Neagră.
În cadrul acesta era interesant să aibă legături cu Țările Românești și a început legăturile cu Moldova și cu Brâncoveanu, prin schimb de scrisori, se făceau prin negustori, prin călugări, ca un vestit spion al lui Brâncoveanu, Isaia, pe care austriecii l-au prins până la urmă, l-au explorat. Aici Brâncoveanu a avut totuși o oarecare intuiție. A avut o intuiție în sensul că și-a dat seama că Țarul Rus este mai mult angajat în campaniile din Nord, pe care trebuia să le rezolve, decât în campaniile din Sud, pe care urma să le dezvolte ulterior.
Și când a izbucnit războiul ruso-turc, el a avut o oarecare anxietate, pentru că probabil că prin informațiile lui și-a dat seama că e vorba de o expediție experimentală. Lucrurile nu s-au întâmplat așa cu Dimitrie Cantemir, care iarăși a fost o surpriză pentru că turcii l-au numit pe Dimitrie Cantemir ca domnitor în Moldova tocmai pentru că era dușman al lui Brâncoveanu. Era dușman al lui Brâncoveanu pentru că, pe de o parte, el era demnitar turc, trăise la Constantinopol, avea un palat la Constantinopol, care îl putem vedea și acum, avea o situație extraordinară în protipendada otomană, dar în același timp era căsătorit cu Casandra, care era fata lui Șerban Cantacuzino, dar era soră cu Maria, soția lui Bălăceanu, pe care Brâncoveanu nu l-a decapitat, el, dar i-a pus capul în proțap și l-a menținut așa în centrul istoric al Bucureștiului timp de un an de zile și a confiscat toate averile. Deci era o dușmănie de familie.
Și turcii au contat pe acest lucru. Numai că Dimitrie Cantemir era atras de mirajul Occidentului, de cultura occidentală, era în corespondență cu marile figuri ale științei contemporane din Academia, în special de la Berlin, cu Frederic al II-lea, cu Voltaire, cu toată lumea aceasta a Iluminismului german și francez și a dintr-o dată a avut această convingere că Imperiul Otoman este terminat și că e momentul în care Moldova să treacă de partea cealaltă și a făcut pasul acela care a dus la campania de la 1711 și la bătălia de la Stănilești, unde turcii au fost victorioși.
Brâncoveanu, în fața acestei situații, a fost mai prudent. Într-adevăr, a strâns armatele, cum spunea legea otomană, ca să susțină Sultanul, dar n-a intervenit. Le-a ținut la Urlați, a strâns aprovizionările necesare care trebuiau trimise armatelor, le-a vândut lui Petru cel Mare, dar nu le-a trimis și a stat în expectativă. Ceea ce a creat o distensie este faptul că Toma Cantacuzino, fiul lui Petru Mihai Cantacuzino, cu trupele lui, a trecut [Muzică] din rândul trupelor valaho-muntenești în rândul trupelor rusești și a contribuit foarte mult la victoriile din Dobrogea ale rușilor. Și, probabil, ceea ce a deranjat și a enervat foarte tare pe Sultanul Ahmed al III-lea, care nu l-a iertat pentru acest lucru și a considerat, deși nu are nicio vină, că este o trădare a lui Brâncoveanu.
Când a văzut ce s-a întâmplat la Stănilești, repede s-a grăbit, a trimis toate aprovizionările Sultanului turc, dar era deja prea târziu și a deplasat armata, dar războiul se termină. Orașe și, dar trebuie să recunoaștem că a restituit banii lui Petru cel Mare și a încercat să aibă mai departe legături cu Petru cel Mare, pentru că totuși era o mare putere care prezenta o anumită primejdie sau o anumită atracție într-un anumit fel, într-o perspectivă de viitor a politicii Țării Românești.
Asta s-a întâmplat în 1711, ceea ce a fost dramatic pentru el și cred că a fost cauza principală a catastrofei sale finale. Este că a intrat în conflict cu Cantacuzinii și stolnicul Cantacuzino și fratele lui, Spătarul Mihai Cantacuzino, și pe undeva și Alexandru Cantacuzino. Dar mai puțin au fost împotriva politicii lui Brâncoveanu. Au fost împotriva politicii lui Brâncoveanu, în special în ceea ce privește apropierea de Austria. Aice sunt două versiuni. Există o versiune clasică, care susține că dușmănia Cantacuzinilor față de Brâncoveanu a venit din dorința lui stolnicului Cantacuzino de a pune pe tron pe fiul său, Ștefan. Alții susțin că era mai complicat, că stolnicul Cantacuzino, sub influența Bisericii Ortodoxe, a ierarhilor, a celor doi patriarhi, nu voia niciun preț o colaborare, o alianță între Țara Românească și între Imperiul German, care era catolic, și doreau foarte mult o apropiere între Țara Românească și Rusia, care era ortodoxă, avea alfabetul chirilic, avea tradiție post-bizantină, aveau același limbaj comun.
Indiferent de cauză, dușmănia a apărut. Teoretic, a apărut în 1703. Dar dacă vă duceți la Mănăstirea Horezu și vă uitați la portretul votiv, o să vedeți că și Constantin Cantacuzino și Mihai Cantacuzino întorc spatele lui Brâncoveanu. Sunt pictați cu spatele. E un aspect care mi-a atras atenția profesorul Vergiliu. Și ceea ce e mai interesant e dacă vă uitați la ei, pe vremea aceea boierii români aveau toți bărbi, așa cum era tradiția. Cei doi frați Cantacuzini sunt rași și au exact aspectul și fața pe care o avea și Petru cel Mare, cu aceeași tip de mustață. Deci e clar că erau rusofili.
Ei bine, după 1711, acești Cantacuzini au decis între ei să-l dea jos pe Brâncoveanu și ca să-l dea jos au început o campanie de denigrare a lui, pe care au făcut-o prin scrisori pe care le-au trimis direct, prin scrisori pe care le-au trimis indirect, prin Racoviță, care atunci era domnitor la Iași. La aceasta a contribuit și Mazepa, care a fugit de la ruși și s-a alăturat turcilor și le-a spus care erau manevrele lui Brâncoveanu și tratativele lui cu Țarul Rus.
Toate aceste lucruri au făcut ca la Istanbul să domine o atmosferă ostilă lui Brâncoveanu. Încă de la 1711, se pare că atunci au hotărât Ahmed al III-lea și ginerele lui, care era mare vizir, a cărui nume îmi scapă acum, și care a fost unul dintre cei mai violenți, cei mai cruzi mari viziri, era și ginerele lui Sultanului, deși fata Sultanului avea numai opt ani, dar era o afacere de familie. Dar au așteptat trei ani de zile să vadă cum evoluează lucrurile.
În acest trei ani de zile, Brâncoveanu a făcut toate eforturile posibile, pe de o parte să-și apropie din nou încrederea turcilor, pe care și-a pierdut-o prin ezitările sale de la Urlați. A avut impresia, mahmur, i-a dat impresia într-un anumit fel că îl susține. Chiar la sfârșit, când Brâncoveanu, care avea o politică interesantă de familie, în care să-și mărite fetele cu domnitori moldoveni, am impresia că în mintea lui era o formulă constructivă pentru viitor de unire a Țării Românești cu Moldova, fiindcă el a căsătorit cu viitor domnitor, pregătise căsătoria lui Radu, al treilea copil al său, cu fata lui Antioh Cantemir, deci nepoata lui Dimitrie Cantemir, și obținuse chiar din partea Sultanului o aprobare. "Uite, am de acord, uite, am trimis și niște daruri." Domnița Bălașa, fata domnitorului, s-a dus chiar la Constantinopol să pregătească tot ceea ce trebuia pentru nunta cu bijuterii, cu bani, cu familia și a căzut în capcană acolo. Deci asta a fost.
După aceea, a încercat să-și recâștige și o apropiere cu austriecii, care deveniseră suspicioși. Și în acest sens este interesantă corespondența cu Steinville, care era consilierul împăratului și viitorul guvernator al Olteniei. Și a încercat în același timp să-și recupereze încrederea lui Petru cel Mare, care și el îi reproșa duplicitatea. A avut o politică externă dificilă, oportunistă, de improvizații, care, în atmosfera creată de intrigile Cantacuzinilor, nu l-a putut salva.
Ceea ce a fost picătura care a făcut să se răstoarne căldarea respectivă este o emisiune, emisiunea unei medalii jubiliare la 25 de ani de domnie. Deci, în 1713, Brâncoveanu bate o medalie de aur comemorativă, dar într-un număr destul de mare, câteva mii de exemplare. Și, cum spune Samuel Mincu, a fost denunțat la Sublima Poartă că bate monedă. Or, era absolut interzis țărilor sub dominația otomană să aibă cetăți fortificate, n-aveau voie să aibă armate, n-aveau voie să facă o politică externă dependentă și n-aveau voie să bată moneda. Atunci Ahmed al III-lea a decis sacrificarea lui și a trimis, cum se știe, echipa aceea care l-a luat prin surprindere.
Ceea ce m-a surprins pe mine în toată această afacere este că Constantin Brâncoveanu, care era un om foarte informat, de altfel, turcii l-au menținut foarte multă vreme, fiindcă prin el obțineau toate informațiile pe care ei nu le puteau obține despre ce se întâmplă în Europa, conflictele dintre, situația din Suedia, conflictele dintre Liga de la Augsburg și Franța, războiul de succesiune spaniol, toate astea. Ei le știau prin Brâncoveanu. De asemenea, austriecii cunoșteau ce se întâmplă aici prin informațiile pe care le dădea Brâncoveanu. El avea iscoade peste tot. E, cum de nu a realizat acest lucru? Și pare că n-a crezut. După câte am aflat eu, el a și primit o scrisoare chiar cu o lună de zile înainte din Constantinopol, în care era anunțat: "Vezi că ăștia au hotărât să te mazilească. E momentul să dispari." Nu i-a dat importanță foarte mare.
Și în acest sens a fost și prost sfătuit de Ienache Văcărescu, care era consilierul și care i-a spus: "Domnule, nu, astea sunt intrigile mărunte, nu trebuie să vă luați de faț. Nu vedeți ce frumos v-a primit cererea pentru căsătoria lui Radu cu fata lui Antioh Cantemir?" Și s-a mai întâmplat ceva în perioada aceea. Când a venit mazilirea, Brâncoveanu era foarte preocupat, fiindcă murise una din fetele sale și tocmai o înmormântase. Și știi ce să-ți pierzi un copil nu e un lucru foarte simplu, chiar pentru un domnitor așa de obișnuit de peste 25 de ani cu conducerea țării.
Toate aceste lucruri au făcut că a fost luat prin surprindere și, bineînțeles, s-a în momentul când ești mazilit, nimeni nu te mai ajută, pentru că intri sub efectele legilor otomane. Or, mazilirea lui a fost efectele legilor otomane, care condamnă foarte aspru pe cei care se hainesc, cum se spunea atunci, adică care trec de partea adversarilor din punct de vedere otoman. Sigur că trebuie să admitem că Ahmed al III-lea a fost depășit și de trădarea lui Dimitrie Cantemir și de ceea ce se părea din corespondența pe care o primea de la Cantacuzini, ceea ce putem numi trădarea lui Constantin Brâncoveanu.
El ar fi putut să scape, fiindcă pe vremea aceea, dacă câștiga o zi sau câteva ore, erai scăpat, pentru că mergeai cu cai, alt vehicul, mai repede, nu era și n-avea cum să te prindă din urmă. Ori el avea bani suficienți ca să ajungă și era totul pregătit ca să poată să stabilească în Transilvania. N-a reușit și a fost luat prizonier, dus în Săptămâna Mare, prin Adrianopol, la Constantinopol, dar n-a fost dus la reședința lui, ci în închisoarea de la Edicule, care era o închisoare politică, unde deja era închisă Domnița Bălașa și unde a fost menținut din martie sau din aprilie, hai să zic, din aprilie, când a ajuns acolo, până în august. Tare timp a fost destul de chinuit. Adică tragedia lui nu se rezumă numai la execuția de la 15 august, ci la aceste luni în care a fost torturat. Torturile acestea erau făcute, evident, și pentru a extrage informații politice, dar și pentru a extrage informații în legătură cu averea sa, pentru că turcii îl considerau foarte bogat, l-au și numit "Prințul Aurului".
Alt aspect, ceea ce a fost destul de neplăcut pentru tot ceea ce s-a întâmplat ulterior, execuția a fost făcută conform legilor otomane, adică sentința dată de Ahmed al III-lea, care se pare că s-a consultat cu consilierii lui, s-a consultat și cu consilierii religioși, corespundea hotărârii, corespundea dispozițiilor legale din imperiu pentru trădători. Și hotărârea a fost să-l execute pe el și toți descendenții masculini, pentru ca să pedepsească nu numai pe el, ci și descendența respectivă. Este o pedeapsă foarte dură, mai ales în secolul al XVII-lea, la începutul secolului al XVIII-lea, era deja o perioadă în care Europa ieșise din mentalitatea medievală, dar a aplicat-o și a aplicat-o destul de dur.
În curtea din palatul de la Topkapi, în fața Porții Medii, unde și acum se poate vedea că există fântâna călăului, execuția a fost publică, oficială, la care au asistat demnitarii Imperiului, corpul diplomatic și chiar și Del Chiaro, care era acolo în momentul acela, a asistat la această execuție, care a început cu Ienache Văcărescu și copiii și pe el a executat ultimul, pentru ca să asiste la toată tragedia respectivă.
Problema care se pune este cât este de adevărat, dar eu cred că este adevărat, că trecerea la Islam ar fi l-ar fi exonerat de pedeapsă, fiindcă aici apare opțiunea lui, care face din el un martir al religiei, fiindcă așa apare în tradiție, apare într-o serie întreagă de scrieri istoriografice și care susțin că a fost pus în fața alternativei: "Dacă vrei să scapi cu copiii tăi, treci la Islam." Trecerea la Islam ar fi fost o soluție, hai să spunem, umană, explicată, dar ar fi negat întreaga misiune politică, culturală și spirituală a lui Brâncoveanu. Or, Brâncoveanu a conștientizat atunci că datoria lui, oricât de sinistră, de dureroasă ar fi, este ca să accepte execuția și să nu treacă la Islam, ceea ce ar fi fost o catastrofă din punctul de vedere al întregii noastre mentalități.
Așa, execuția a avut loc și cadavrele au fost aruncate în Bosfor, capul a fost plimbat prin Constantinopol, cum se știe, și din Bosfor au fost culese, pe baza banilor pe care i-a dat Domnița Marica, de către niște călugări, care le-au dus la Mănăstirea Halki, din insula Halki, care se găsește chiar la ieșirea din Bosfor spre insulele Dardanelor și a rămas acolo până în 1720. Pentru că băieții au fost omorâți, domnitorul a fost omorât, dar Domnița Marica și cu Domnița Bălașa au rămas prizoniere și sclave încă doi ani, de doi-trei ani de zile, până când o victorie a trupelor austriece le-a salvat, pentru că în tratatul respectiv s-a inclus eliberarea lor. Și atunci au revenit în țară și au reintrat în averile respective și încetul cu încetul în poziția lor de boieroaice mari în Țara Românească și au putut să aducă corpurile respective. Pe sub tăcere, n-a putut să-i îngroape la Horezu, pentru că era prea evident și prea zgomotos. Îngropat discret în biserica Sfântul Gheorghe Nou, care era ctitoria lui, sub oale, fără niciun fel de inscripție, dar deasupra căreia s-a pus după aceea o candelă pe care era pusă inscripția care indică: "Acolo este locul unde se găsește domnitorul." E un loc în biserică unde, alături, a fost îngropat și Mavrocordat. O să spun de ce Mavrocordat? Păi, erau rude între ei. Una din fetele lui Brâncoveanu fusese căsătorită cu Mavrocordat. Făceau parte din domnitorii țării, amândoi au fost domnitori ai țării. Deci, lucru, oricât de paradoxal ar fi, este intră într-o oarecare normalitate pentru felul de gândire al epocii [Muzică] respective. [Muzică]
În mișcarea sa culturală, de construcție de biserici și de palate, și nu uitați că termenul de palat intră în limba românească de atunci. Termenul de palat nu era folosit, castel, ce-a, vilă, cum se era în Occident, dar palat vine de la "pala" și atunci s-a constituit ideea că domnitorul trebuie să aibă o clădire monumentală care să corespundă rangului său. E bine, a început prin Palatul de la Potlogi și a continuat cu Palatul de la Mogoșoaia, care au fost făcute cu meșteri duși din Italia, din Veneția, și care au adus aici, în spațiul nostru, gândirea artistică care exista în Europa din perioada post-renascentistă, în barocul Europei, cu floriturile respective, cu toată această vegetație foarte bogată, coloanele spiralate și ele foarte ornate, ceea ce nu intra nici în stilul Grec antic, nici în stilul Bizantin, nici în stilul post-bizantin pe care l-au avut voievozi românești. E cam ceva ce s-a întâmplat și pe vremea lui Petru Rareș, care a adus pietrari, dar care au venit cu mentalitatea gotică și toată pietrăria, marile mănăstiri din Bucovina e de tip gotic, cu ferestre ogivale și alte detalii de tipul acesta.
Deci, stilul brâncovenesc are elemente bizantine, care le impunea biserica prin programul bisericii, are elemente românești foarte multe prin decorațiile respective și în plus elementele acestea foarte, foarte bogate care vin din barocul italian și din barocul Europei Centrale, german, și care toate la un loc au făcut o sinteză care a dus la marile catedrale, marile biserici în stil brâncovenesc, în care ultima și cea mai extraordinară a fost aceea de la Văcărești a lui Mavrocordat, care n-a făcut decât să continue stilul lui Brâncoveanu. Stilul lui Brâncovenilor a continuat stilul pre-brâncovenesc al Cantacuzinilor, pe care îi găsim la Mănăstirea Sinaia, la biserica de la Sfântul, biserica de la biserica Colțea și biserica Doamnei, care e ascunsă pe lângă strada Doamnei și care sunt biserici făcute de Cantacuzini, unii chiar în epoca brâncovenească și care anunță stilul brâncovenesc.
Câte sedii aveau tiparnițele în timpul lui Brâncoveanu? Unul din sediile importante era la biserica, la Mănăstirea Govora, după aceea era la Târgoviște, lângă Mitropolia Târgoviște, și probabil că erau și aici, la sediul Mitropoliei. Dar în general tiparnițele acestea erau conduse și guvernate de către călugări, pentru că aproape toate cărțile erau cu conținut religios. La noi nu s-au publicat atunci cărți laice propriu-zise, nici de legislație, pentru că legislația ne-a venit mai târziu.
Mentalitatea de pedepsire exemplară a unui domn considerat hain era legată de precedentul cantemireștilor. Cred că era prevăzut în legislația lor. Trădătorii de imperiu trebuiau să fie pedepsiți, pentru că ei n-au avut trădători, adică oameni care să fie împotriva lor, numai în Țările Române. Tot Imperiul acela, care avea destul de mare extindere în tot Orientul de Mijlociu, în Egipt și peste tot, și au executat foarte mult. Chiar și după aceea, gândiți-vă, ca și pe Igor Gica, pe care l-au decapitat pentru că s-au opus cedării Bucovinei. După aceea, dintre domnii fanarioți, Alex. Ipsilante, pe Hangerli și pe alții care au fost decapitați. Dar și domnitorii noștri au decapitat. Că vă dau un exemplu, când Mavrocordat a venit ca domnitor, un strămoș al meu, Barbu Bălăceanu, a permis să facă o observație: "Vai, ce rău că a venit un grec, mai bine venea un austriac." Lucrurile au fost raportate și a doua zi l-au chemat la Curtea Domnească, care era peste două case, și fără niciun fel de judecată, a chemat călăul și i-a tăiat capul. Tot în fața lui Del Chiaro, care descrie lucrul acesta, la care Mavrocordat spune: "Dacă nu-i tăiam capul, mai să-mi fi avut și alții și aveam o serie întreagă de necazuri și nu puteam să-mi conduc țara așa cum mi s-a impus de la Constantinopol." Vedeți, noi le privim cu oarecare îngrozire, pentru că trăim într-o epocă în care condamnarea la moarte nici nu mai există. Dar nu uitați că și în timpul anilor '30 s-au decapitat oameni în Germania. Pedeapsa cu moartea era decapitarea cu securea, în Anglia era spânzurarea, în Spania era strangularea cu garotul. Deci nu trebuie să ne uităm chiar cu atâta spaimă la un lucru care era prevăzut. Ceea ce este îngrozitor este că a omorât pe el, care, hai să zicem, putea să le incrimineze de a suprima o familie cu toată descendența lui. Întâmplarea a făcut ca băiatul lui Constantin să scape și să rămână și să mai continue trei generații familia. Dar asta a fost o întâmplare că le-a scăpat din mână.
Cu ce concluzie ne despărțim? Că sunt trei veacuri de martiriu și, în același timp, de istorie. Ce le spuneți celor care sunt la vârsta bacalaureatului și al studenției, domnule profesor, despre această personalitate? Păi, că este un model al unui conducător de țară, care timp de 25 de ani și-a dedicat întreaga activitate problemelor țării. Vedeți, pe vremea aceea politica nu era o profesiune. S-a bogățit și a luat-o, deși n-a dorit-o. El n-a dorit să fie domnitor, a acceptat-o ca o sarcină dată de familia lui, față de care era obligat. În această activitate a dovedit un atașament față de destinele românești, pe care le-a apărat, și față de destinele ortodoxiei, care era religia de bază atunci a populației noastre. Deci, acestea sunt elementele care trebuie să ne arate ce sau care este comportamentul unui șef de stat, chiar dacă șefia lui este a unei provincii dintr-un imperiu foarte puternic.
Al doilea lucru, trebuie să ținem minte că Brâncoveanu n-a fost singur și a fost exponentul unei boierimi care, timp de 5-6 secole, a condus țara românească, de la Basarabii cei mari și până la revoluția de la 1848. Au fost 10-20 de familii în Muntenia, 7-8-10 familii în Moldova, care, prin rotații, prin tot felul de translații, au condus în mod permanent destinele țării și au reușit, în ciuda dominației turcești, să mențină cultura românească, religia ortodoxă, o autonomie judiciară, că aici se aplicau legile imperiale, ale pravil împărătești și cu toți, și să mențină și să dezvolte limba românească, care capătă un avânt foarte mare după ce în Ardeal apare Coresi și tipărește primele cărți în limba [Muzică] românească. [Muzică]