Transcription
Vineri, 28 februarie, acest an, la ora 7:00 seara, am fost la concertul Filarmonicii George Enescu, dirijat de Charlouis, dirijor canadian la origine, dar e un dirijor mondial. Mai nevoie de a? Și având o ca solistă pe Ioana Cristina Goicea, o violonistă care este artist în rezidență al Filarmonicii Enescu în stagiunea curentă. Programul a avut un început extrem de ardent, să spunem, Pasărea de foc de Stravinski, o suită de balet de fapt; Pasărea de foc, una din piesele care au fost scrise la comandă sau pentru celebrele balete ale lui Diaghilev la Paris, care are mai multe tablouri: introducere, dansul păsării de foc, variațiunea păsării de foc, hora prințeselor, dansul infernal al lui Kașcei, cântec de leagăn și finalul. E o muzică extrem de sugestivă, extrem de inovatoare în foarte bunul sens al cuvântului, și felul în care a făcut-o acest maestru venerabil care este Stravinski, a fost pe măsura valorii acestei lucrări. Foarte sugestiv, exotic, cu o eficiență deosebită în a manevra ansamblul orchestral, care a răspuns foarte bine, foarte bine, cu culori minunate, cu pachete de suflători superb acordate, cu promptitudinea corzilor. Și succesul a fost pe măsura calității acestei prestații.
Violonista Ioana Cristina Goicea, care predă la Conservatorul sau Academia de Arte Frumoase de la Viena, este în Concertul doi de Prokofiev, care este o lucrare mai întunecată, mai pasivă, mai gânditoare, mai reflexivă decât alte lucrări ale lui Prokofiev. Violonista a fost la înalt nivel; este o violonistă extrem de dotată pentru instrument, cu un simț muzical deosebit și cu o prezență scenică foarte plină de autoritate, dar și de farmec. E interesant că Prokofiev, care a fost un virtuos, s-a bucurat în primele decenii ale secolului XX de succese în Occident și a trăit mult în Occident, s-a repatriat în Uniunea Sovietică, și soarta l-a răsplătit, în ghilimele, cu o întârziere de câteva zile la moartea lui Stalin. În zona în care trăia Prokofiev, care a fost și el decedat în momentul ăla, zona respectivă a fost închisă, până și metroul a fost închis pentru că erau funeraliile lui Stalin, tătucul, și atunci Prokofiev n-a mai putut să fie nici el scos și înmormântat. A trebuit să aștepte terminarea acestor funeralii oficiale ale conducătorului, vojd, cum spuneau rușii, lui Stalin, să-l plângă bine, la comandă, toată suflarea, și de abia după aceea Prokofiev a avut parte de liniștea cuvenită decenței unei despărțiri definitive pământești.
Interesantă soartă! El era un tip foarte sarcastic, Prokofiev; era un curajos, un sarcastic cam rău așa, ca fire, spre deosebire de Șostakovici, care era un om foarte săritor, foarte cald, foarte plin de compasiune față de semeni. Am povestit cu alt prilej cum căra serviete cu cereri și cu petiții pe bulevardul Nevski Prospect la Leningrad, în perioada în care am fost și eu student acolo. Prokofiev era un tip sarcastic, dar de altfel a și scris celebrele Sarcasme pentru pian, o piesă foarte bună de altfel. Este foarte cunoscut și pentru Toccata pentru pian, care, după părerea mea, ilustrează victoria mecanizării asupra bietei ființe umane, triumful industriei mecanizate și robotizate până la urmă, pentru că asta era direcția, dar el a intuit foarte bine umbra acestei relații între industrie mecanică și ființă umană. Nu poți, nu poți să nu recunoști, chiar dacă adevărurile care circulă despre caracterul lui te invită la o anumită rezervă, nu poți să nu recunoști că e un compozitor genial, în felul lui. Îți place, nu-ți place, forța lui este evidentă pentru oricine.
Concertul a fost cântat foarte bine de violonista noastră, violonista invitată, ca rezidentă a Filarmonicii în stagiunea curentă. Am fost cu toții subjugați de frumusețea tonului ei, de soliditatea concepției muzicale și de profesionalismul cu care ea a susținut acest concert. Succesul a fost pe măsură. După pauză, ne-am bucurat de redarea foarte frumoasă a Simfoniei numărul 9, Din lumea nouă, de Dvorák, care este o piesă care pune în pagină impresii ale compozitorului din călătoria lui în America. Și după cât îmi aduc eu aminte de la o audiție pe viu, sala de concert de la München, împreună cu Sergiu Celibidache, la un turneu al Filarmonicii din Iași în care era prezent și fiul lui Celibidache, Sergiu Ioan Celibidache, Celibidache ne explica la partea lentă a simfoniei că e vorba de un cântec al unui indian, un cântec ritual al unui indian, extrem de frumos, și cred că pot să-l și redau [Muzică]. Un cântec foarte pur, foarte frumos și care umple această muzică de un fel de magie a unui ținut îndepărtat. Sigur că simfonia lui Dvorák conține și citate ale patriei lui originare, Cehia; dorul lui de casă e pus în muzică, dar în același timp prezența acestor citate, acestor inflexiuni americane, în frunte cu acest minunat cântec indian, fac din această lucrare o lucrare aproape de meditație filozofică asupra sensului căii, călătoriei, căutării, căutării de sine de la un capăt la altul al lumii. Simfonia a fost foarte frumos făcută, foarte frumos cântată și la armonică în cea mai bună formă a ei. Se pare că acest venerabil dirijor canadian, mondial ca și suprafață de activitate, și alături de el, are această calitate de a scoate din orchestră tot ce poate ea mai bine sau de a n-o împiedica să dea tot ce poate ea mai bine, și asta este o teorie pe care o cunoaștem cei care practicăm muzica. Un concert de mare valoare, mare reușită.