TAIFAS CU DAMIAN - Damblale boierești

Bună seara! Bine v-am găsit! Numele meu e Damian Anfile și vă urez bun venit la prima conferință din sezonul acesta, pe care am intitulat-o „Damblale boierești”. Conferință despre damblale boierești.

Și în primul rând, să explicităm un pic noțiunea, pentru că în limba română cuvântul „dambla” este folosit cu mai multe sensuri. Bineînțeles că astă-seară nu vorbim de „te-a lovit damblaua”, care este sinonim pentru apoplexie, ci de „a ți face damblaua” cu sens de a ți face cheful, a ți face o plăcere. Și de ce ne referim la clasa boierească? Pentru că ea este cea care a suscitat, de-a lungul timpului, interesul cel mai pregnant pentru preocupările ei. Dar aici trebuie să explicităm faptul că nu vorbim exclusiv de niște excentricități, cel puțin nu din punctul de vedere al boierilor. Pentru ei, foarte multe dintre obiceiurile, tabieturile, deprinderile care le caracterizau existența erau chestiuni absolut normale și asta trebuie înțeleasă în contextul vremii din care provin ei. Trebuie înțeleasă în contextul clasei sociale din care fac ei parte și, bineînțeles, în contextul modei care a circulat în vremea aceea.

Dar haideți să lămurim un pic și noțiunea de boier. Oricât de evidentă ar părea ea la prima privire, totuși avem o oarecare nuanțare și aici. Până astăzi putem să folosim în limba română expresia „cutare sau cutărița mare boier, mare boieroaică”. De cele mai multe ori nu desemnăm pe cineva cu o reală origine nobilă. Desemnăm pe cineva cu maniere alese, o persoană generoasă sau, mai nou și într-un sens care, cel puțin în limba veche, nu corespundea, pe cineva cu o avere impresionantă.

Termenul de boier este venit la noi pe filieră slavă. Împărtășim aceeași denumire pentru nobilime cu națiunile răsăritene, de la ruși până în spațiul slavilor balcanici. Putem foarte bine să folosim ca sinonime pentru termeni și pe acela de aristocrație, cuvânt de origine grecească, referitor la conducerea celor aleși, sau pe cel de sorginte latinească, nobilime, de la *nobilitas*.

Și acum să vedem cum definim nobilul, boierul, aristocratul. Majoritatea ar înclina să spună că cel mai repede îl identifici pe boier prin perspectiva arborelui lui, arborelui lui genealogic, că trebuie să fie familii care își pot demonstra ascendența pe un număr de câteva zeci, preferabil, de generații. În momentul de față, că provin dintr-un strămoș care, la un moment dat, pentru o faptă de vitejie, pentru un serviciu adus conducătorilor de la vremea aceea, a fost înnobilat și că își pot dovedi această ascendență. Până astăzi există, de exemplu, arondate, pe lângă monarhiile încă existente, unele cabinete heraldice și oficii genealogice care, în cazul atestării unui certificat de noblețe, îți verifică documentele de proveniență. Deci trebuie să îți demonstrezi calitatea de a fi nobil.

Treabă care la noi, în Principatele Române, în spațiul românesc, se aplică și nu prea. În sensul că, bineînțeles, avem familii nobiliare existente, unele până astăzi, care își pot demonstra ascendența pe câteva secole. Dar dacă privim în trecutul nostru, observăm că anumite nume apar și dispar. Unii sunt desemnați mai degrabă prin locul de unde provin decât printr-un nume ca atare. E un fapt cunoscut că primele nume de familie la noi în țară au fost numele de familie boierești și inițial trimiteau la moșia de baștină a acestor oameni.

Și aici ne apropiem de criteriul al doilea al nobleții, respectiv posesia de domenii. Să fii nobil însemna să fii un mare latifundiar. Și aici, la fel, o să vedem că există mai multe viziuni privitoare la calitatea aceasta de nobil ca mare moșier, om care stăpânește o întindere mare de pământ, care este, bineînțeles, transmisibilă, ereditară.

Și mai vine un aspect, de data asta influențat la noi mai degrabă de Bizanț. Nobilimea noastră este constituită mai degrabă pe filieră bizantină, ori, cel puțin, a rămas tributară influenței bizantine până în secolul al XIX-lea, când, prin ocupațiile rusești, am început și noi, deși pare un pic paradoxal că rușii au venit din răsărit, dar ne-au adus influență occidentală, pentru că elitele lor erau puternic occidentalizate în perioada aceea, ne-au adus această noblețe de rang. Pentru că oricine a parcurs la un moment dat literatura de specialitate a observat că la noi lipsesc acele ierarhii specifice apusului. Nu prea întâlnești în nobilimea română veche duci, conți, marchizi, baroni și alții asemenea, ceea ce poate să îți dea impresia că la noi nu există o ierarhie, ceea ce, la fel, nu este deplin adevărat. Noi moștenim de la Bizanț un concept de noblețe care nu se referă, cel puțin explicit, la aristocrația ereditară, cea în care se moștenește titlul din tată în fiu, cel mai adesea pe principiul primogeniturii, ci vorbind de o aristocrație de robă, o aristocrație a cărei noblețe este dată de funcția, de dregătoria pe care o deține și, bineînțeles, la un moment dat, treaba asta se poate lua în neam. Adică, nu e neapărat obligatoriu ca tu să ai o dregătorie. Dacă tatăl, bunicul tău au deținut o dregătorie, ești inclus cumva din oficiu în rândurile boierilor.

Aceste trei criterii, la care putem să adăugăm, cam de pe la 1700, și conștiința apartenenței la o castă, pentru că o să vedem că, de fapt, asta a dat miezul relatării noastre de astăzi, sunt considerate principalele criterii, dar sunt abordate diferit de mai mulți autori. Am adus o parte din bibliografia folosită, bineînțeles că o s-o includem, ca de obicei, în descrierea filmării, dar vreau să punctez viziunile unora dintre autorii cei mai importanți în domeniul acesta, adică ne referim la cercetările boierilor, care foarte adesea sunt legate de genealogii.

Avem, bineînțeles, pe primii, pe cei trei mari istorici ai României: Alexandru Xenopol, Nicolae Iorga și Constantin Giurescu. Fiecare dintre ei vorbesc atât de o categorizare a boierimii, cât și de o împărțire a acesteia pe clase. La Alexandru Xenopol, în „Istoria românilor din Dacia Traiană”, mai ales în volumele 2 și 3, avem, în primul rând, o cronologie a boierimii, pe care el o vede drept cei înnobilați la un moment dat de conducători. Îi vede originile într-un amestec dintre seniorii războinici cumani care se aflau aici, pe teritoriul actualei Românii, și nobilii care au venit cu cei care au făcut descălecatele, fie că vorbim de Ștefan cel Mare, fie că vorbim de Basarab I, ori în Moldova de Dragoș și Mușatini, și care se constituie drept „nobilime de sânge”, o numește Xenopol, cea a cărei principal criteriu de afirmare este vitejia. Ceea ce am învățat și noi intensiv la istorie, mai ales dacă am făcut istorie înainte de 1989. Renumitele isprăvi de arme săvârșite până pe la finalul secolului al XVI-lea de numeroși boieri. Doar ca să dăm un exemplu, celebrul Preda Buzescu, care, de fapt, a fost Radu Buzescu, da, asta e, așa a rămas consemnat în istoriografie.

După care începe să crească în importanță boierimea de funcție. Adică, odată ce puterea militară a țărilor române decade, începând cu secolul al XVII-lea, și vin la putere fanarioții, contează mai puțin meritele militare din trecut, cât începe să conteze dregătoria pe care o ai. Și așa apare boierimea de funcție, a cărei caracteristică principală nu mai este vitejia, că nu mai are nevoie de ea, ci este mai degrabă omnipotența, faptul că sunt stăpânii incontestabili ai țării.

La Nicolae Iorga, în schimb, este o abordare ceva mai pragmatică. Iorga nu are o lucrare, cel puțin eu nu am întâlnit, dedicată anume clasei boierești, dar la Iorga criteriul de bază pentru noblețe este bogăția. Ai bani mai mult decât majoritatea? Păi, boier te chemi. Iorga, însă, punctează un moment cheie în definirea mai clară a clasei boierești. Este vorba de consolidarea autorității puterii centrale, care se petrece în secolul al XVI-lea, sub domnia unuia care astăzi este aproape uitat: Mircea Ciobanu. Mircea Ciobanu, a cărui soție a ajuns mai celebră decât el, este soțul Doamnei Chiajna. Și numele este un pic înșelător, pentru că omul nu a fost într-adevăr cioban, ci făcea negoț la Constantinopol. De aici i-a venit numele. El este echivalat, păstrând, bineînțeles, proporțiile, cu un Ivan cel Groaznic al românilor. Și la ruși, Ivan cel Groaznic este cunoscut ca acela care a sfârșit mai multe familii aristocratice vechi și a lăsat loc pentru noua nobilime. La fel se întâmplă și cu Mircea Ciobanu. El este cel care „descăpățânează” mai mulți boieri. Oricât de crudă pare manevra aceasta și este, în fapt, un om mai sângeros decât Vlad Țepeș. Doar că, probabil, când l-a găsit Bram Stoker, dacă l-o fi găsit și pe ăsta, hm, „Mircea de Shepard” nu prea sună. Hai să-l lăsăm pe Vlad Țepeș.

Și aici se consideră că s-au sfârșit mai multe neamuri boierești provenite din perioada descălecatului și s-a lăsat locul liber pentru un nou val de aristocrație provenit, de data asta, din zona din sudul Dunării. Sunt vechii nobili de origine majoritar bizantină, care, din cauza opresiunii otomane, migrează treptat către țările române. Cei care au ajuns acum să desemneze principalele familii nobiliare românești, că vorbim de Cantacuzini, că vorbim de Ghiculești, că vorbim de Rușetești, deveniți Roșești, și apoi întregul val specific perioadei fanariote: familii precum Mavrocordato, Ipsilanti, Moruți, Suțu și așa mai departe. Așadar, asta ar fi fost perioada de tranziție.

Și de ce se referă Iorga la bogăție, specificând uciderile petrecute în vremea lui Mircea Ciobanu, spune simplu: s-a făcut mai mult loc și au avut supraviețuitorii mai multă avere de acumulat. De asemenea, trebuie ținut cont și de o altă cauză, anume a creșterii fiscalității. În perioada secolelor al XVII-lea – al XVIII-lea, veniturile țării scad, domnitorul este tot mai dependent, pe măsură ce se profesionalizează și armatele, de banii pe care îi dau clasele boierești. Și în felul ăsta se ajunge, de exemplu, la legătura lui Mihai Viteazul. Mihai Viteazul, acel domnitor atât de popular, este ăla care îi leagă pe români de moșia unde se aflau atunci. Deci șerbii fugiți de pe moșiile unora mai mici sunt legați, pentru că, de regulă, fugeau pe moșiile unora mai puternici. Sunt legați de aceste moșii și asta nu face decât să consolideze, bineînțeles, bogăția celor care aveau mai multă putere în stat la momentul respectiv.

Și, în fine, aceeași teorie este abordată și de istoricii din familia Giurescu. De multe ori se scapă faptul că sunt doi din familia Giurescu pe care îi cheamă Constantin. Sunt deosebiți prin inițiala tatălui la cel de-al doilea. Este Constantin Giurescu și Constantin C. Giurescu. Primul a fost mai puțin cunoscut, pentru că a murit relativ tânăr în timpul epidemiei de gripă spaniolă, dar el este cel care publică un studiu foarte important despre boierimea română, subliniind exact același aspect pe care l-a subliniat și Nicolae Iorga, că este vorba de o clasă bogată care reușește să păstreze această bogăție în perioada în care fiscalitatea sporește.

Aceeași idee este preluată și de cel considerat de mai mulți drept cel mai reputat dintre toți genealogiștii români, mai ales că provine la rândul său din marea nobilime. Este vorba de domnul Ioan Căpitanu. Domnul Ioan Căpitanu, prin lucrarea dumnealui, mai ales „Banatul Olteniei și Craioveștii”, dă clar niște norme în ceea ce privește clasele aristocratice, vorbind, de exemplu, de hotărnicile care, cu vremea, au departajat ceea ce înainte fuseseră simpli proprietari de pământuri. Că aveai 20 de stânjeni sau 2000 de stânjeni, tot proprietar de pământ erai. Numai că, în timp, unii dintre ei, scăpând, au ajuns să își înstrăineze domeniile. În momentul când îți înstrăinai proprietatea, deveneai automat român. Adică, nu era o ceremonie de trecere, „felicitări cu eșarfa”, ci se producea firesc în momentul în care îți lipsea proprietatea. Alții, cumulând tot mai multe proprietăți și tot mai mulți țărani aserviți, au constituit clasa boierească.

Și, în fine, avem istorici mai apropiați de zilele noastre. Cornelius Zah, sper că se pronunță numele dumnealui, care vorbește tot de avere, dar este primul care menționează expres și această conștiință a apartenenței la o clasă, că începe să devină o treabă constitutivă, aceea de a te considera boier, să te consideri boier prin departajare de restul norodului.

Și, în cele din urmă, domnul Neagu Giuvara. Domnul Neagu Giuvara a fost îndelung contestat în mediile istorice și atunci când a vorbit de „vlastelini”, de acei favoriți ai domnilor fanarioți, de fapt de boierii creați în perioada secolelor al XVIII-lea, respectiv de organizarea țărilor române, care nu au fost niciodată monarhii absolutiste în sensul occidental al cuvântului, cum a fost Franța lui Ludovic al XV-lea. Ele erau mai degrabă un regim oligarhic. Boierii au avut întotdeauna un cuvânt de spus în conducerea statului până în secolul al XIX-lea. Dar e foarte frumoasă expresia domnului Giuvara: „este un regim oligarhic temperat, când și când, prin decapitare”. Ca să mai reduci un pic concurența. Ei bine, cam astea sunt principalele definiții, să spunem, ale boierilor și, în ciuda percepției inițiale, există și o ierarhizare a acestora.

Pe una dintre ierarhizări o păstrăm, culmea, într-un colind: „Sculați, sculați, boieri mari”. „Boier mari” nu este o metaforă sau un apelativ menit să încălzească un pic orgoliul gazdei, ci desemnează o categorie aparte de boieri care au fost definite în timp. Principala sursă pentru definirea acestor ranguri era altădată arhondologia. Arhondologia era un soi de „Top Forbes” din perioada târziu medievală. A fost atât de urâtă, încât a fost arsă de revoluționari la 1848, împreună cu Regulamentul Organic, care simboliza opresiunea rusă. Au ars și această arhondologie, care consacra rangurile boierești și cine e boier de rangul 1, de rangul doi și de rangul 3. În perioada fanariotă, majoritar sunt 19 ranguri de mare boier. Deci, revenim la semnul dregătoriei. Adică, de la mare ban la mare agă, ești boier de rangul întâi. Ce însemna asta? Păi, erau niște semne distinctive exterioare: mărimea ișlicului, „cazanul” ăla răsturnat pe care îl purtai pe cap. Este o relatare foarte frumoasă a unui memorialist, care ne spune că la marii boieri, dacă cumva se nimereau doi într-o trăsură, trebuiau să își dea jos ișlicurile de pe cap, că nu puteau să stea unul lângă altul din cauza balonului de pe cap. Și o expresie din perioada aia e că „într-un ișlic de mare boier poate să locuiască liniștit o familie de șoareci”, că nu se vede. De asemenea, erau boierii care aveau dreptul să poarte acele bărbi lungi, care constituiau unul dintre podoabele de căpătâi ale perioadei fanariote și, totodată, lor li se cuvenea cinstire și din partea claselor boierești inferioare. Tot timpul, boierii mai mici se descopereau și se ploconeau în fața marilor boieri.

La rangul doi vorbim între Mare Clucer și Mare Comis, și rangul trei, de la Mare Serdar până la Clucer de Arie. Bineînțeles, și astea s-au rafinat în timp. Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, încearcă să le explice occidentalilor, care au fost aproape în permanență un pic nelămuriți: „Băi, care e la voi ordinea de precedență?”. Dimitrie Cantemir le explică altfel această ordine, spunând: „Păi, la noi, rangul întâi sunt dregătorii ăia care au slujbe la domnie. Rangul doi sunt curtenii, deci cei care fac parte din suita domnului, dar nu dețin o funcție în aparatul de stat. Și rangul trei sunt călărașii, adică cei care slujeau în oastea domnească”.

Treaba asta cu dregătoriile, de ce mă refer că este de moștenire bizantină? La bază este un principiu foarte corect care susține meritocrația. Adică, în principiu, noblețea este accesibilă oricui dovedește merit. Dacă te dovedești o persoană utilă pentru stat, ți se dă o mare dregătorie și, în felul ăsta, familiei tale, descendenților tăi, li se asigură un loc în sfera nobleții. E chestia asta am moștenit-o și noi până la Regulamentul Organic. La momentul impunerii acestuia, în timpul administrației generalului Kiselev, s-a renunțat la „boierimea de caftan”. Ăsta era gestul simbolic de investire a boierilor: „căftănirea”. Caftanul este o haină ornată pe care domnul i-o punea boierului și, în felul ăsta, era inclus în cin, în clasa socială. Și se trece la această boierime de ranguri. Va apărea un sentiment de emulație în rândurile aristocraților români la momentul acela, intrând tot mai mult în contact cu imperiile europene, mai ales cu curțile de la Sankt Petersburg și Viena, încep să își dorească și ei, după semnele nobleții apusene, să aibă și ei un rang, să fie și ei acolo un marchiz, un baron, un ceva, să aibă și ei blazon, care era semnul nobleții apusene, să aibă inel cu pecete și toate celelalte asemenea. De multe ori, curțile europene au folosit asta ca lobby în țările române, adică i-au „boierit”, i-au acceptat în rândurile nobililor pe boierii valahi și moldoveni, mai ales pentru a-și câștiga în felul ăsta agenți de influență.

Așadar, cam ăsta este parcursul clasei sociale. Vă asigur că mai încolo situația devine mai distractivă, dar a fost nevoie de o asemenea mențiune, tocmai pentru a înțelege exact despre cine discutăm. Și mai înainte să trecem mai departe, țin să mulțumesc și persoanei care a făcut posibilă documentarea acestei conferințe aici, în sală: Sabina Ionescu. Mulțumesc tare mult!

Care sunt damblalele care au caracterizat boierimea română de-a lungul timpului? Păi, în primul rând, vorbim de anumite categorii, să spunem așa. La statutul boieresc trebuie să meargă, odată, averea. Am lămurit aspectul ăsta. Averea cu anumite manifestări: o locuință în oraș, locuință boierească, cel mai adesea un conac, o ținută boierească, o masă boierească, moduri de distracție boierești, moduri de a-ți petrece timpul liber în manieră boierească și, totodată, niște excese, după standardul nostru de astăzi, dar niște excese care la ei erau, de fapt, o manifestare de identitate, pe de o parte, și o manieră de departajare față de celelalte clase sociale.

Să pornim din perioada mai veche, respectiv din perioada prefanariotă, moment în care viața boierilor români este privită, cu standardul de astăzi, una destul de anostă. Adică, ăștia sunt grupați în jurul domnitorului, care, în fiecare an, mai „căftănește” pe unii dintre ei și li se dau dregătoriile ca atare și petrec viața între curțile domnești și moșie. Ăia care nu au dregătorii pot să stea la moșie tot timpul. Nu îi obligă nimeni să se deranjeze decât atunci când apar anumite îndatoriri, cel mai adesea campanii militare. Se remarcă, bineînțeles, prin vestimentația specifică. În perioada prefanariotă, chiar dacă s-au făcut studii despre costumul boieresc, lucrurile sunt ceva mai simple și putem să rezumăm la un aspect: blănuri. Blănuri și, în general, orice este material scump. Și s-ar zice că, în felul ăsta, clasa boierească poate fi caracterizată drept o clasă a excesului și o clasă a risipei. „Băi, pe orice e scump, dați banii!” Dar lucrurile nu sunt chiar așa. Asta este tocmai o manifestare obligatorie pentru un reprezentant al acestei clase. Nu poți să îți faci de rușine numele, familia din care provii, dacă nu te afișezi cu asemenea ținute.

În ceea ce privește traiul unor asemenea boieri, în principiu, nu putem să vorbim de un program de boier, cum putem să vorbim astăzi de programul nostru individual, că ne trezim la ora cutare, că la ora aia mâncăm, că la ora aia muncim. Că de aia ești boier, să faci ce vrea mușchiul tău, când vrea mușchiul tău. Drept urmare, masa se făcea când avea chef boierul, plecările se făceau când avea chef boierul și singurele criterii de care trebuia să țină cont un asemenea aristocrat în viața lui erau cele date, pe de o parte, de domnie și, pe de altă parte, de biserică. Erau toți obligați cumva de condiția lor și de mentalitatea societății în care trăiau să ia parte la marile sărbători religioase, să își ghideze viața, cel puțin în aparență, după aceste criterii. Nu o să întâlnim niciodată testament de boier să nu lase milostenii, să nu înzestreze săraci, ba să nu lase așezăminte, ctitorii prin care să fie înzestrate fete sărace, prin care să se facă binefaceri. Până astăzi ne privește Spătarul Mihai Cantacuzino din fața Spitalului Colțea. Lucrurile astea intrau cumva în fișa postului de a fi boier.

Iar la capitolul distracții, destul de limitat. În perioada aceea, principala formă de a te simți bine este reprezentată, bineînțeles, de ospățul boieresc, mai ales în perioada secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. Ăsta este un veritabil spectacol, adică o masă boierească, dar denotă aspectul, totuși, o masă mai sărbătorească, nu în fiecare zi. Cuprindea până la 20 de feluri de mâncare. Bineînțeles, și la capitolul ăsta, indiferent câți invitați ai la masă, poți să gătești mai mult, nu mai multe. Scopul nu este doar ăla practic, de a-ți sătura invitații, ci același scop al etalării: „Domnule, avem!”. Pe lângă asta, dacă ne uităm la anumite rețete, mai ales din perioada aceea, unele pot să fie confundate liniștit cu niște rețete de parfum, pentru că atâta condiment intră în ele: nușoară și scorțișoară și apă de portocală și nu mai știu ce, încât zici: „Bă, dar tu mai înțelegeai ceva din ce mâncai, dacă aveai toată apa aia de colonie în farfurie?”. La fel, confundăm scopul. Scopul era tocmai să vadă toți de la mese: „Bă, are boierul, își permite să își ia din toate”. Același principiu pentru care damblalele și alte dulciuri orientale sunt diabet concentrat, pentru că și zahărul și mierea erau la fel de scumpe și atunci încărcarea până la refuz cu sirop a unor asemenea preparate, la fel, era semnul că boierul era. La asta se adaugă, bineînțeles, niște fapte care nu prea sunt verificabile din perioada aceea, cum ar fi obiceiul la mese să se lase talgerele pe măsură ce se aduceau noi feluri de mâncare pe masă, astfel încât la alea, într-adevăr, de vârf ajungeau la sfârșitul ospățului. Aici vorbim, bineînțeles, de nunți, de ocazii cu totul speciale. Se ajungea la sfârșitul mesei să nu se mai vadă mesenii de pe o parte pe alta, din cauza mormanului de talgere care se adunase pe mijloc.

De asemenea, practica închinării. Se obișnuia toastarea, dar toastarea era ritmată, bineînțeles, de cel mai mare prezent la masă și apoi în ordine ierarhică. Și obligativitatea era de fiecare dată când închina unul să se dea cupa capac. Drept urmare, ce mahmureli cronice or fi fost după mesele alea boierești și relatări cu boieri plecând în patru labe de la masa de ospăț. Dumnezeu cu mila. Avem o relatare foarte interesantă a Letopisețului despre Vasile Lupu, despre care se vorbea că avea obiceiul, la o speță, la a doua, a treia cupă de vin, să se mai răcorească cu una de bere. Doamne ferește, de asemenea combinație, dar mă rog, fiecare cu deprinderile sale.

Totuși, în perioada aia, funcția boierimii este, în primul rând, aceea de apărare a țării. Așadar, până la domnia lui Constantin Brâncoveanu, există și o componentă militară a boierimii. Lucrurile se schimbă flagrant în momentul în care se instituie, 1711 în Moldova, 1716 în Țara Românească, regimul intitulat Fanariot. Presupun că majoritatea suntem familiarizați cu termenul. Provine de la cartierul Fanar, cartierul grecesc, bizantin, al Constantinopolului, în momentul în care Imperiul Otoman, aflat în decădere, consideră că nu mai poate să aibă încredere în candidații la domnie proveniți dintre boierii pământeni și preferă să numească greci de la Constantinopol, pentru simplul fapt că îi vedea pe aceștia mai ușor controlabili, că oamenii ăștia plecau, într-adevăr, pe tronul țărilor române, dar își lăsau parte din familie și aveau posesiunile în cadrul Imperiului Otoman. Istoria a dovedit că n-au fost întotdeauna atât de controlabili pe cât sperau turcii.

Dar perioada asta de acutizare a dominației otomane, de transformare a țărilor române în teatrul de război între turci, ruși și austrieci și, totodată, de progres tehnologic în ceea ce privește armament, cursă la care țările române, cu resursele lor materiale puține, nu prea puteau să participe, înseamnă o schimbare a rosturilor boierimii. În primul rând, dată fiind mai degrabă această schimbare de domnitori și instabilitatea politică, observăm, în primul rând, o urbanizare a boierilor. Boierii încep să tragă la oraș, încep să cam lase moșiile deoparte și să stea în capitală, unde se bulucesc la curtea domnească. Pe vremea fanarioților, vorbim fie de Curtea Veche, fie de Curtea Arsă, fie de casele Ghiculeștilor, situate pe Calea Victoriei, un pic mai sus de unde este astăzi Casa Capșa, în fața piețetei de la Odeon. Descrierile, mai ales ale călătorilor străini, sunt absolut stupefiante despre ce întâlnești la curțile astea, unde totul este de un termen încetățenit în perioada aceea: „bizantinism țipător”. Totul e de un fast dus până la extremă. Majoritatea funcțiilor sunt pur decorative, nu au niciun fel de aplicare practică și toată lumea stă doar „dar o mai căpăta o milă de la domnitor”, dar majoritatea urându-l în același timp.

O societate caracterizată prin lâncezeală. La momentul ăla, să fii nobil înseamnă să nu prestezi aproape niciun fel de activitate fizică. Și de aici ni s-a încetățenit cumva stereotipul ăla, imaginea unui boier fanariot înecat în grăsime, nu? Sunt eu cel mai bun om să vorbesc de alții. Și a unui om eminamente static, tolănit pe divanul ăla așa, pufăindu-și narghileaua sau ciubucul și sorbind neîncetat la cafele, ronțăind la dulciuri. Și viața lor pare să fie extrem de anostă. Vă voi citi un citat al prințului de Ligne, care vorbește despre cum alegeau să se distreze boierii din perioada aceasta: „Aici, lumea bună nu imagina nimic mai interesant decât să plătească un evreu ca să se lase cotonogit. Antisemitismul în perioada aia era o treabă reală. Să meargă să scuipe în lacul Herăstrău în fiecare seară după cină. Asta, preocupare intelectuală. Ca să facă cercuri în apă. Fascinant. Să își dreseze caii ca să îi stropească petrecătorii în zilele de ploaie. Obicei păstrat cu mândrie și de actualii șoferi din București. Doamne ferește, când e o baltă să nu treci cu 60 la oră, că nu-i așa? Păcat să rateze ea 50 de metri până la următorul semafor. Să cumpere toată provizia de ficat a unui vânzător ambulant și să-l imobilizeze pe om până ce e asaltat și acoperit de toate pisicile cartierului. Să distreze oamenii ăia ceva de speriat. Și pentru schimbare, lanternă magică sau *scenă*, deci o lanternă care îți proiecta scene intime pe un perete sau comedianții în trecere”.

Ăștia cu comedianții în trecere se referă la acele trupe de teatru itinerante, care au dat în limba română cuvântul „caraghios”. Caragâz este un personaj din teatrul turc. Este un mahalagiu turc, de fapt, care are fel de fel de pățanii și se proiecta pe un fundal de pânză, cu lumină din spate, apăreau umbre, teatru de umbre turc. Și atunci, cu asta se ocupau și boierii fanarioți, care, bineînțeles, mulți dintre ei veniți proaspăt de la Constantinopol, regretau, bineînțeles, desfătările marelui oraș, cu climă blândă, cu plimbări pe Bosfor, cu fel de fel de festivaluri și petreceri date de luminatul padișah. Lucrurile erau cumva mai mici în Valahia.

Multă vreme, tiparul ăsta de boier fanariot a fost absolut detestat în istoriografia românească, mai ales în aia de secol al XIX-lea. Era un cumva firesc sentimentul ăsta de respingere față de o clasă văzută ca exploatare. Lucrurile n-au stat chiar așa în istorie. Adică, mulți dintre ăștia, cel puțin la a doua, a treia generație, au devenit la fel de patrioți precum boierii pământeni și mulți dintre ei au fost utili țării, până la urmă. S-au găsit totuși și explicații pentru apucăturile boierilor fanarioți, care, într-adevăr, erau văzuți și de străini ca, la un moment dat, un soi de ciumă, de pelagră a societății, spunând că: „Băi, n-ai întâlnit oameni mai slugarnici decât ăștia, mai disprețuitori față de ăia mai mici și mai lingușitori față de ăia mai mari, mai schimbători, mai cameleonici, nu poți să pui preț pe nimic din ce îți promite un om dintr-asta. Sunt tot timpul ocupați cu intrigile, caută tot timpul să se sape unii pe alții la Istanbul și toți hrăpăreți, dați spre învuțire”.

Vedem foarte frumos imaginea asta zugrăvită, de exemplu, de Nicolae Filimon în „Ciocoii Vechi și Noi”. Postelnicul Andronache Tuzluc, ale căruia apucături sunt imitate de Dinu Păturică, de logofătul lui, care îl sapă cu sport din spate, pus cumva în opoziție de Nicolae Filimon cu bătrânul Ban dintre boierii pământeni, care reprezenta boierii cinstiți, legați de țară. Dar țineți cont că, mai ales aristocrația asta fanariotă, cei care ținteau tronul țărilor române, veneau aici gata datori. Pentru că toate mitele pe care le dădeau ca să obțină tronul îi făcea să vină, cum lucrează astăzi șoferii de taxi. Adică, eu când m-am urcat în mașină, am minus 100, 200 RON, trebuie să umplu datoria aia. După care, cât stau pe tron, trebuie să mai dau în continuare bani în stânga și în dreapta, ca să nu mă trezesc cumva schimbat cu iataganul sau să mă trezesc că mi se pune pata pe mine vreunui dregător otoman. Iar, preferabil, dat fiind că viața lungă, domnie scurtă, sperăm, trebuie să mai plec și cu ceva, în momentul când clar mă dau ăștia jos. Adică, nu prea există fanarioți care se gândeau că mor de bătrânețe în scaun. Și este frapant să vedem portrete de domnitori fanarioți, vedem niște bătrânei pe care îi plasăm pe la 70 de ani și mai bine, și ei, majoritatea, sunt pe la 50. Adică, stresul își spunea grav cuvântul pe aspectul boierilor ăștora.

Așadar, lucrurile sunt un pic împărțite, dar e adevărat că este o lume foarte închisă. Putem să vorbim de o „cortină de fier otomană” în secolul al XVIII-lea, majoritar. Și lucrurile astea se perpetuează până la începutul veacului următor, când, în urma Revoluției Franceze, a produsului secolului Luminilor din Europa Occidentală și a afirmării liberalismului european, încep să pătrundă încet-încet asemenea idei și la noi în țară.

Acum, oricât ar părea contradictoriu, rușii sunt ăia care ne-au adus cel mai limpede ideile europene, dar subliniez aspectul: elita rusă, aia care intrase în contact cu civilizația europeană. Și, neînsemnând că erau niște oameni cu totul civilizați, mulți dintre ofițerii ruși prezenți în perioada aia prin Principatele Române au lăsat amintirea unor semibarbari. Revenim asupra lor la „aventurile galante”, pentru că mai multe doamne române s-au lăsat un pic încântate de ofițerii țariști și viceversa, că apăruseră și doamne din nobilimea rusă pe la curțile din Principatele Române. Ei sunt ăia care aduc spiritul ăsta european și, încet-încet, se conturează și în rândul aristocrației. Din momentul ăsta, nu prea mai e relevant, chiar dacă se mai ține cont, dacă sunt din vechii boieri pământeni, familiile alea cu -escu, Văcărescu, Dudescu, Filipescu, așa mai departe, sau dacă sunt din aristocrația balcanică sosită ulterior. Oamenii încep să își dea seama, să își dea seama că au nevoie și ei să se modernizeze. Începând cu Dinicu Golescu, apare practica trimiterii odraslelor la studii în străinătate. O generație mai târziu vor apărea acei boieri patrioți, luminați, care sunt socotiți pe bună dreptate drept principalii ctitori, artizanii României moderne.

Pe de altă parte, modernizarea vine nu numai în esență, vine foarte des și în aparență. Ocupația rusă din 1828-1834 este momentul când se renunță în masă, de exemplu, la vestimentația fanariotă. Fermentul acestei reforme sunt, în mod incontestabil, îmi pare rău, domnilor, doamnelor, femeile sunt alea care le spun bărbaților: „Băi, mai lasă-mă cu șalvari, cu fel de fel de giubele, cu fesuleți pe cap, cu baticuri, cu așa. Uite, moda europeană e cu rochii decoltate, cu crinolină, mai târziu cu malacofuri și așa mai departe. De acum încolo mă îmbrac și eu așa”. Și fapt știut, în general, nu e bine să te pui contra modernismului. Ne-a lăsat o imagine extrem de vie Vasilie Alecsandri prin „Coana Chirța” despre furia modernizatoare a femeii în casa boierului. Dincolo de comicul situației, de limbaj și așa mai departe, rolul Coanei Chirța, cu toate chestiunile mai contrastante, este unul eminamente pozitiv. Femeia aia e un agent al modernității.

După care și boierii, mai ales când încep să le fie consoartele cam dansate de ofițerii ruși pe la baluri, iar ei nu prea, nu prea puteau în capoțelele alea să se miște. Și avem la fel, relatări de călători străini, cum este consulul britanic Wilkinson, care spune de o imagine complet dizgrațioasă: boierii ăia cu aspect foarte solemn, așa, când erau cu port complet. La un moment dat, nevoiți să joace, trebuie să își dea jos ișlicurile de pe cap și ăsta constată că majoritatea erau rși pe cap. Aveau numai un smoc de păr în creștetul capului, modă otomană. Și, de asemenea, trebuie să lase și anteriile și giubelele alea grele să rămână în *mesh*, adică în haine de casă cumva și așa să țopăie. Moment în care, na, demnitatea începe să mai scadă nițeluș în ochii privitorilor. Dar în felul ăsta s-a produs modernitatea și la noi, s-a produs suficient de repede. Deci, dacă la 1821 grosul aristocrației încă poartă veșmântul fanariot, la 1850 situația s-a schimbat net, ori în favoarea uniformei rusești, aia cu brandenburguri, cu fireturi, pe care a adus-o în actualitate Alexandru Ghica, al doilea domnitor post-fanariot din această familie, ori, bineînțeles, în favoarea costumului englezesc, zis de unii franțuzesc, costumul cu redingotă, cu joben, cu lavalieră, un costum care deja începe să aducă cu vestimentația de astăzi.

Bineînțeles că apar și chestii de contrast. De exemplu, pictorul maghiar Barabás Miklós, care vizitează Principatele în perioada aia, invitat în casa unui boier din familia Cantacuzino, observă o scenă cu totul și cu totul amuzantă, în sensul că majoritatea boierilor au trecut la portul european, dar au păstrat obiceiul levantin. De altfel, domnul Neagu Giuvara a spus că noi am părăsit fanarul, dar nu prin renunțare, ci prin adăugare. Pur și simplu am pus redingotă peste giubea, nu la propriu. Dar boierii, îmbrăcați europeanște, în afară de boierii Cantacuzino, care stau pe un scaun, ăia continuă să stea turcește, deci stau așezați pe jos, pe divanuri, mototolind, bineînțeles, poalele redingotelor. Și pentru că vechea politețe fanariotă cerea, dimpotrivă, să stai cu capul acoperit când veneai în vizită, toți sunt cu jobenele pe cap. Adică, s-a însușit, dar nu prea. Momentan e așa, de spoială, în timp ce alții rămân absolut refractari la noua modă. Ultimul fanariot din București este socotit de memorialiști, dintre care Gheorghe Cruțescu, ca fiind Niculae Lahovari. Este tatăl acelei generații remarcabile din familia Lahovari, care l-a avut pe Alexandru Lahovari, mare ministru de externe, generalul Iacob Lahovari, ministru de război, Ion Lahovari, la fel ministru în mai multe guverne, tatăl Mariei Bibescu. Și sunt o generație care cumva răspunde la conservatori generației fraților Brătieni, de la liberali. Niculae Lahovari, care a trăit până pe la 1890, 1885, cam pe acolo moare. Deci a trecut mult de momentul când au eclipsat giubelele, șanteriile. Deși locuiește fix în buricul târgului, casa la Hovăreștilor se găsea în actuala Piață George Enescu de pe Calea Victoriei, locul liber din dreptul Ateneului Român, a fost demolată de regele Carol I, care a vrut să lărgească Piața Palatului. Având, bineînțeles, bovindou înspre Podul Mogoșoaiei, am întâlnit o denumire absolut savuroasă de la Caransebeș: „balcoane bârfitoare”. E vorba de acea ieșire a caselor de la etajul întâi sau al doilea, ca să îți permită, bineînțeles, să stai ca o mămăiță așa, foarte satisfăcută, și ia uite cine a trecut. Ia uite ce mai poartă ăla. Ia uite cu cine se poartă ălălalt. Și în felul ăsta, dând prilej, de fapt, tuturor trecătorilor îmbrăcați după moda europeană de pe Calea Victoriei să îl admire în deplinătatea costumului fanariot. Pentru că ăsta, la 1885, peste drum de el stă Carol I. E Palatul Regal. Toată lumea s-a înțolit europeanște. Ăsta nu și nu. El poartă în continuare ișlic, anteriu și giubea. Preferă mătăniile alea prin mâini, care era cam singurul sport pe care îl făceau fanarioții în perioada aia. Își fumează liniștit ciubucul și se uită la tinerii ăștia: „Lasă că e o modă și o să treacă”. Nu s-a întâmplat chiar așa, dar asta este tranziția la capitolul vestimentație.

Bineînțeles că ea apare și în obiceiuri. Principalul obicei care se pierde este recluziunea, izolarea în care trăiau boierii în perioada fanariotă. Boierul avea ca o cetate conacul. Se punea foarte mare accent pe discreție. Nu se prea mai păstrează în spațiul urban asemenea case boierești de secol al XVIII-lea, dar păstrăm lucrul ăsta în mai multe zone rurale, mai ales în Vechiul Regat, până astăzi. N-ai să vezi casă pusă în drum. Păi, cum adică să se benocleze toată lumea la ce fac eu? Casele sunt ascunse în spatele unor curți, unor grădini destul de spațioase. Sunt, în general, case joase, majoritatea nu au etaj, foarte spațioase pe interior, dar cu un confort minimal. Adică, mobilierul este destul de sărac, nu se observă prea multe piese și cu o viață destul de trândavă, mai ales pentru femei. E o recluziune aproape totală în *gineceu*. Lucrurile astea se schimbă la fel în momentul în care pătrunde influența occidentală și, din gura consoartelor sau, bineînțeles, din a doua cauză care stă la baza multor damblale, concurența estetică manifestată în rândul propriei clase. „Bă, dacă ăla are, eu n-am cum să fiu mai prejos?”. Încep să apară și casele de model european. Una dintre cele mai vechi case din București de felul acesta este Casa Crețulescu, Vila Rade, pe Bulevardul Dacia, fostul sediu al Muzeului Literaturii Române. Casă cu ferestre foarte mari, în stil neoclasic, care schimbă discreția orientală tocmai pe dorința de a epata, dar se vedea ce fast are boierul acolo. Până atunci fusese și o motivație practică, dat fiind că te vizitau destul de des turcii și alți năvălitori, nu voiai să semnalizezi că ai. Erau casele modeste, cel puțin pe exterior. E o deprindere absolut orientală. Până de curând, în Fanar se întâlneau pe exterior cocioabe, care înăuntru aveau un lux orbitor, dar trebuia să nu se vadă. La noi și comunismul a accentuat un pic comportamentul ăsta.

Apar casele occidentale și se schimbă modul de viață. Adică, de unde ăștia se strângeau pe la moșii numai așa, între ei, se purtau vizite cu ciubuce, cu bărbații separați întotdeauna de femei. În secolul al XIX-lea, principalul element al vieții sociale este reprezentat de corect, de baluri. Devine elementul cheie al vieții sociale, servind, bineînțeles, de prilej de etalare, servind totodată de mediu de afaceri, servind totodată și de *logdon* cu scrieri și de nelipsita bârfă cotidiană. Mult mai mult subiect ai când îi vezi pe toți înșirați pe acolo și poți să stai liniștit pe o canapea și uite cutăreasa cu cine, uite cutare cu ce și așa mai departe.

Bineînțeles, tranziția totuși a cerut un pic devreme. Au mai fost cazuri ca, de exemplu, un boier încă rămas în mentalitatea fanariotă, care și-a luat nevastă, bineînțeles, din clasa lui socială, dar era una din prima generație educată la pension. Pensionurile n-au fost inițial licee în sensul modern al cuvântului. Erau școli care le învățau pe fete să dea bine în societate. Adică, să mai știi un pic de limbă străină, să știi un pic *caznipanul*, să ai niște noțiuni de gospodărie. Cam așa ceva. Și domnișoara asta știa să cânte la pian și i-a cerut soțului să îi cumpere pian. Foarte bine. I-a cumpărat pian. Numai că domnișoara se dovedește că știa să cânte un pic mai bine pianul, așa că a început să atragă curioși pe lângă curte, care voiau să asculte. Boierul, când a văzut că se benoclează unul și altul, lasă muzica, se benocla la nevastă-sa, a avut o criză de gelozie, a spart pianul cu toporul. Ei bine, sărmana femeie se pare că așa de deprimată a fost de distrugerea instrumentului ei preferat, încât a murit de inimă rea la câteva luni distanță și i-a lăsat bărbatului ingrat și bestial, prin testament, să o înmormânteze în sicriul lucrat în scândurile pianului. Na, n-ai vrut să mă lași să cânt la instrument, mă trimiți în el pe lumea ailaltă.

Și pentru organizarea balurilor, în primă fază, boierii preferă să meargă prin spațiile publice la baluri și nu să cheme la ei acasă o grămadă de invitați, dar ușor-ușor în spațiile capitalelor. Mă concentrez asupra Bucureștiului, bineînțeles, pentru că a și devenit capitala țării foarte curând și aici s-a strâns, în mod evident, elita. Locații precum cele care mai stau în picioare până astăzi: Palatul Şuțu, Palatul Știrbei, mai târziu Palatul Cantacuzino, sau din cele dispărute, precum casele Otetelișenilor, erau recunoscute drept locuri de bal de prim rang.

Până să detaliem puțintel despre baluri, vreau să subliniez aspectul. Nu se înțelege totuși că boierul fanariot nu petrecea. Petreceau și ei, dar o lecuță mai discret. Un caz simptomatic pentru boierul fanariot petrecăreț este cel pe care noi l-am învățat un pic nedrept pentru posteritatea lui. Noi l-am învățat, dacă l-am întâlnit în școală, drept unul din primii noștri poeți, Ienăchiță Văcărescu. Dacă i s-ar fi spus lui Enăchiță Văcărescu, înviat așa, ca prin minune, din morți: „Dumneavoastră, mare poet român”, probabil că ori l-ar fi bufnit râsul, ori dădea cu...

biciul după noi, pentru că era o jignire colosală să-l faci pe un boier poet pentru simplul fapt că mai scria din când în când versuri în timpul liber. Dar nu despre asta țin neapărat să vorbesc, ci despre modul de viață al acestui boier, care este, incontestabil, una dintre cele mai culte personalități pe care le avem noi în secolul al X lea.

Este cel care a elaborat, propriu-zis, primul nostru proiect de constituție: Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti, dregător sub mai multe stăpâniri și, totodată, unul dintre începătorii limbii românii clasice.

Într-adevăr, însă, în ceea ce privește viața personală, Ienăchiță Văcărescu este o bună ilustrare a castei sale, căsătorit de trei ori din cauza decesului soției lor. Nu cunoaștem vreun divorț în ceea ce-l privește. Nu se limitează deloc la monogamia conjugală. Era un fapt bine cunoscut în epocă. Nu se prea făceau căsătorii din dragoste la oamenii ăștia. Evident că nu exista căsătorie în afara clasei sociale. De-aia, la categoria boieri, cam toată lumea e văr cu toată lumea, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

Dar lucrurile astea se făceau pentru avere, pentru statut și pentru conservarea privilegiilor. Era chiar ciudat, la un moment dat, să existe iubire în cazul unei relații conjugale. Apoi, era liber fiecare, mai ales bărbatul până în secolul al 19 lea, să-și urmeze, cum ar spune un clasic în viață, pofta inimii.

Drept urmare, la Ienăchiță Văcărescu, treaba asta devine un subiect de fală. Există un poet de curte din perioada aceea care îl laudă pentru faptul că „pe niciuna dintre slujitoarele tale n-ai lăsat-o necinstită”. Respectiv, relatarea unui prieten cărturar de-al său, episcopul Grigorie de la Argeș, care, venit la un moment dat inopinat in București, vrea să-și viziteze prietenul. Ienăchiță locuia tot pe Calea Victoriei la vremea aia, Podul Mogoșoaiei, peste drum de Strada Franceză de astăzi, unde este astăzi Oficiul Național pentru Jocurile de Noroc, lângă Palatul Cec.

Și, intrat în curte mai pe seară, spune Preasfinția Sa: „Când a intrat în casele lui Ienăchiță, a fugit mâncând pământul, că mare spectacol diaesc se desfășura acolo, cu mai multe femei pe post de dansatoare orientale, cu fum de ciubucuri și narghilele și o grămadă de sticle cu vin de Drăgășani destupate din pivniță, așa, cu un pic de pânză de păianjen pe deasupra, ceea ce îl transformă pe Ienăchiță într-unul dintre primii dendii din istoria românilor.”

Dar despre asta urmează să vorbim în luna februarie. Ceea ce voiam să mai subliniez la Ienăchiță Văcărescu, pentru că are legătură și cu subiectul balurilor, sunt afacerile amoroase în care s-a implicat acesta, o legendă urbană de acum aproape două-trei secole, menționând faptul că din cuceririle amoroase i s-ar fi putut trage și sfârșitul.

Există o tradiție potrivit căreia, dupăchiță, i s-au aprins călcâiele doamnei Zoe Moruții, soția lui Vodă Alexandru Moruți, care era o lecuță mai tânără decât amândoi, dar asta nu era nimic neobișnuit în epocă, doar că, se pare, Moruți îmbătrânise ca laptele, pe când Ienăchiță ca vinul. Și doamna a arătat o preferință clară. A existat și un cântec popular în perioada aceea: „Ienăchiță Văcărescu șade din poartă la Dudescu cu centură de atlas, moare doamna de necaz. El cu doamna s-ar lovi dacă vodă ar muri.”

N-a murit vodă. A murit Ienăchiță undeva la sfârșitul secolului al 18 lea. Unii indică 1797, alții 1799. Verdictul e clar: otrăvit, dar nu știm exact de cine. Singurul care pare să fi știut este Alecu Moruții, dar el n-a devoalat vreodată dedesubturile astea.

Bun. Acuma, o treabă mai serioasă este faptul că orgoliul lui Ienăchiță îl cam deranja pe Moruți sau că Ienăchiță, la un moment dat, s-ar fi postat în contra domnitorului. Cert este că s-a păstrat lucrul ăsta în mentalitatea populară, să spunem.

Ei bine, de la petrecerile astea de perioadă fanariotă se ajunge, cum spuneam, la balurile epocii premergătoare, belepoc, să spunem așa. Avem câteva locații unde începe să se adune lumea bună a Bucureștiului: lumea balurilor de secolul al 19 lea. Probabil că nu-și află o descriere mai bună decât în cartea domnului Adrian Silvan Ionescu. Domnia sa are o carte – titlul nu mi-l amintesc exact – despre baluri în secolul al 19 lea, care este absolut admirabilă prin minuțiozitatea și atenția față de detalii.

Hai să vedem, în primul rând, cum decurgea un asemenea bal aristocratic. Totul se desfășura după un program dinainte stabilit. Așadar, adunarea era undeva pe la orele serii: 10-11 se făceau primirile. De-aia încă se mai păstrează vreo două sau trei case boierești care au acea curte foarte vastă tocmai pentru că trebuia să primești la trăsură și, tot pentru trăsuri, au fost ridicate așa-numitele marchize, acele împrejmuiri cele mai adesea din fier și sticlă care se găseau înaintea intrării tocmai pentru că, dacă era vremea ploioasă, să nu cumva să se ude rochițele.

Soseau, bineînțeles, invitații. Totul se făcea strict prin invitație scrisă. Nu puteai să te duci: „Hai că e eveniment la nu știu cine, mergem și noi!” Nu exista așa ceva. În momentul primirii, se putea obișnui uneori să se dea un bufet rece, dar ceva foarte subțire, după care începea să cânte orchestra; nu se putea imagina bal fără așa ceva. Se cântau cântece la modă, adică cele de inspirație occidentală, fie că e Polca, fie că era Mazurca, fie că era Cadrilul sau Valsul, bineînțeles.

Tinerii dansau, bătrânii stăteau pe canapele pe margini și schimbau fel de fel de amabilități sau de bârfulțe până când, pe la ora 1:00 noaptea, se dădea supeul, un obicei culinar care astăzi a dispărut sau, dacă-l mai practicăm, îi spunem ronțăiala de seară, nu-i mai spunem supeul. Tot așa, nu cu mâncare foarte grea, că nu era ideea după aia să stai să gâfui pe o canapea, ci să-ți vezi mai departe de petrecut pentru ca, de la ora 2:00, să se înceapă cotilionul, care era dansul central, să spunem așa, și care era început la evenimentele de gală de cel considerat arbitrul eleganței pentru multă vreme, în a doua jumătate a secolului al 19 lea – eu mă refer aproape 15 ani, dacă datele-s corecte.

Arbitrul eleganței a fost Alexandru Marghiloman și vorbim de balul făcut la Palatul Regal, adică, dintre ultimii reprezentanți ai clasei boierești, Marghiloman se evidențiază ca un arbitru al eleganței. Sfârșitul balurilor putea să varieze, adică de bonton era considerată ora 3:00-4:00 dimineața, dar se putea întâmpla uneori să se întindă treaba până pe la 7:00-8:00 seara, mai ales la marile sărbători când participanții, înainte să fie poftiți acasă, mai primeau o cafea cu lapte sau un bulion cald pentru că, am impresia, că ar mai fi calmat un pic stomăcelele, că na, exista și șampanie, exista și vin franțuzesc și atunci, dacă te lua puțin tel valul, erai olecuță deranjat la finalul serii. Asta era politica de desfășurare a unui bal.

Cum spuneam, locațiile principale erau, de exemplu, Palatul Suțu, actualul sediu al Muzeului Municipiului București de la Universitate, mai ales câtă vreme au trăit cei mai însemnați anfitrioni ai acestei case, cei care au construit palatul sub sau, mă rog, au găzduit palatul sub forma lui actuală. Grigore și Irina Suțu sunt anfitrionii cunoscuți așa, în particular, în perioada respectivă și drept „turcu și cămila”, deoarece principele Șsuțu era mai brunețel și mai mărunțel, soția era mai înaltă decât el și era un contrast fizic destul de pregnant între cei doi, deși căsnicia lor, potrivit standardor epocii, a fost una destul de armonioasă, neînsemnând că au fost deplin fideli, mai ales el.

Ea, la un moment dat, observând predispoziția lui pentru cameriste, a concediat toate cameristele tinere și a adus, citez, „o namilă de nemțoaică urâtă ca noaptea”, ca în felul ăsta să stea și Boer Grigore potolit puțintel. Ei sunt, oricum, cunoscuți așa pentru damblalele pe care i-au caracterizat în epocă. Erau cumva boierii cei mai cu șaif. Trebuiau să iasă în față prin tot ceea ce făceau. Pornind de la atelajul cu care se plimbau pe străzile Bucureștiului, aveau unul dintre cele mai luxoase landouri.

Oricum, a existat o separație clară între clasa boierească. „Nu e boierește să mergi pe jos.” Cu asta e limpede de la bun început. Până la sfârșitul perioadei fanariote, era interzis reprezentanților oricăr alte clase sociale să umble cu trăsura. Aveai voie, în cel mai bun caz, de-a căla, dacă nu, pe jos, mujicule, că nu mersul pe jos pentru tine e sănătos.

E cunoscută situația când principesa Ralu Caragea, fiica iubită a lui Ioan Caragea, a văzut de la balconașul ei, de pe Calea Victoriei, trecând o trăsură cu două doamne care nu erau boieroice. „Văleu!” și a chemat imediat arnăuții și le-au tras pe astea în curtea palatului. S-a dovedit că erau două soții de negustori. Astea, plânse toate, sunt ținute de vodă până vin bărbații. Și bărbații, cu temenele, plocoane și o mită mică, se scuză la vodă că: „Măria Ta, noi n-am fi călcat consemnul, dar împrumutasem un negustor din Viena. Ăla n-a avut bani să ne dee și ne-a dat căruța, bineînțeles, caleașca la schimb și am zis și noi s-o folosim.” Și vodă, primind și punga cu bani, a zis: „Bine, dar să nu se mai întâmple și trăsura rămâne aici, voi pe jos!”

Abia după perioada fanariotă s-a liberalizat piața trăsurilor. Moment în care s-a produs o chestie, altminteri, recurentă în istoria României. Ce s-a întâmplat și după '90, adică: „mașină din Germania, doar 10.000 de km, o bătrânică până la piață și înapoi”. La fel și atunci, la început de secol, s-a umplut Bucureștiul de toate harabalele Vienei: trăsuri revopsite și trimise de noi în România și, bineînțeles, cărora la prima groapă le zburau arcurile.

Dar, cu timpul, au învățat și boierii noștri ce înseamnă noblețea transportului și au început să-și comande trăsuri noi pentru ca, în timpul lui Carol I, să apară reprezentanțe de trăsuri la București și la Iași. O amintire plăcută a acestei epoci, din punct de vedere arhitectonic, este fabrica de trăsuri a lui Herman Riber de pe strada Romulus din București, una din puținele clădiri în stil neogotic pe care le are capitala noastră.

Ei, revenind la familia Suțu, landoul lor era un soi de maibah al epocii trăsurilor și, bineînțeles, dacă tot ai trăsură și ai avere, e bine să te etalezi nu numai în casă, trebuie să te etalezi și pe afară. Și din perioada asta ia naștere o expresie care a rămas cumva așa, sinonimă cu stilul de viață boieresc: „Plimbările unde?”

„Doamne, dar repede răspundeți! N-apuc să beau și eu nimic.”

Da, e vorba de celebrele plimbări pe șoseaua Chiselev, prima stradă dreaptă a Bucureștiului, gândită anume cu acele ronduri ca să se poată vedea lumea pe stradă, că n-are niciun rost să te plimbi dacă nu te vede nimeni. Era vorba de o plimbare cam până la Băneasa și înapoi sau, după caz. Și, bineînțeles, unii mergând, alții întorcându-se, aveau loc să se observe, mai ales că trăsurile, bineînțeles, că nu goneau pe acolo. Trăsura nu putea să plece așa.

Oricum, aveai nevoie și de un echipaj. Era nelipsitul vizitiu Iancu Țiganu, cu mustața pe oală și burta cât roata carului; era, în spate, pe capră, arnăutul de serviciu și ăsta a fost un element nelipsit din alaiul de curte boieresc până pe la jumătatea secolului al 19 lea. Suțuleștii au avut unul dintre ultimii arnăuți din București: o namilă de om înalt de aproape 2 m. Rețineți încă o dată că Boersuțu avea 1 m și o speranță.

Într-o zi, l-a surprins pe arnăut, care devenise o piesă mai degrabă decorativă. Nu mai avea rolul propriu-zis de pază pe care-l avusese mai înainte, dar l-a surprins moțăind în ghereta din fața palatului și boierul, foarte ofuscat de treaba asta, nepermițându-și să-și coboare ighemoniconul, care era unul dintre elementele de cheie ale identității boierești – adică boierul nu se coboară la nivel cu opinarul – nu i-a spus nimic. S-a dus în casă și a luat un scăunel. S-a întors cu scăunelul, s-a urcat pe scăunel și i-a cârpit o palmă arnăutului.

Și mai aveau și un micuț harap, adică un negru. Harap albul lui Ion Creangă este un minunat oximoron: un turc, dar cu pielea mai închisă la culoare, luat de copil de către Irina Suțu, Suleiman, care fusese crescut de suflet pentru că rolul lui propriu-zis se limita la deschis ușa trăsurii, urcat cu boierii în trăsură, închis ușa și operațiunea inversă la opritul trăsurii. Asta era tot ce făcea băiatul ăsta.

Da, a rămas înzestrat de boieri prin testament. S-a dus în Istanbul și a deschis magazin de covoare și era probabil singurul negustor turc care nu oprea românii doar ca să-i scuture de bani, ci pentru că ăsta chiar se bucura când auzea română, fiind limba țării în care el crescuse. Deci, ăsta e echipajul Suțuleștilor.

Numai curtea lor, în schimb, era o curte unde trebuia să se facă impresie. Curtea Palatului Suțu a fost mult ciuntită prin noile amenajări urbanistice. Altădată se întindea până prin spatele statui lui Mihai Viteazu și înainta un pic și către Colțea. Avea Turnul Colței în față altădată.

Ce puteai să pui în curte ca să impresionezi puțintel invitații? Păi, în primul rând, plante și păsări exotice; pe unii erau, printre altele. Casa Crețulescu Vilar, de exemplu, avea Ibiși adus din aduși din Egipt ca să facă un pic de senzație. Mai aveai ascunși printre iarbă o mulțime de gnomi pictați ca să se distreze invitații și, element unic pentru o casă boierească, exista un ceas meridian.

Ceasul Meridian este un ceas solar, dar mai are un gheșft în plus ăsta. Anume, la ora 12:00, un sistem de lunete concentrează razele sonare într-un micuț tunuleț încărcat cu praf de pușcă, care face gospodinele să dea cu supa de tavan și cardiacii să se curețe mai repede de pe lumea asta. Era un ceas care, la ora fixă, anunța miezul zilei printr-o bubuitură. Din păcate, nu se păstrează nicio urmă și nici vreo poză cu acest ceas. Mai exista unul la mitropolie. Ăla a fost distrus la revoluția de la Paș. Dar e interesant cum alegeau înaintașii noștri, la un moment dat, să vestească miezul zilei.

În timp ce, în casă, interiorul poate fi admirat până astăzi. Este un salon negru și un salon roșu în Palatul Suțu, cu acea minunată scară dublă la intrare și cu imensa oglindă de Murano aflată în plan central. A dispărut, în schimb, un element inedit prezent altădată la baluri. Gazdele primeau, bineînțeles, din capul scărilor, dar jos, la baza scărilor, puteai să vezi cățelul preferat al familiei, un pudel de rasă mare. Dar pudelul nu mai era printre cei vii de ceva vreme. Oamenii îl împăiaseră și-l puseseră în capul scărilor ca să fie permanent alături de ei.

Deci, cam așa se purta familia Suțu la capitolul etichetă și, bineînțeles, te primeau cu blazonul nobiliar aflat deasupra intrării. Principele Cuza i-a pus să-și dea jos blazonul, că i se părea că i-ar concura un pic autoritatea. Carol I, mai acomodant, a zis: „Hai, lasă acolo că a înțeles toată lumea cine-i șeful în țara asta!” Asta este un cadru.

Vă mai dau așa un exemplu: Palatul Știrbei, recent redeschis pe Calea Victoriei, apropo de intersecția cu Bulevardul Dacia, cel care se remarcă prin cariatidele prezente pe frontispiciu. El este una dintre primele clădiri în stil neoclasic pe care le mai păstrează Bucureștiul până astăzi. I-a aparținut principelui Barbu Știrbei. A fost o vreme sediu al conducerii țării românești și acolo, mai ales în perioada când Barbu Știrbei era domn, se țineau balurile cele mai alese. Toată lumea voia să fie invitată la vodă.

E un lucru lesne de înțeles, dar atât de important ajunsese moda pentru oamenii epocii aceleia încât avem consemnată situația unui boier din neamul Algiu, care, în momentul în care o vede pe soacră sa venind îmbrăcată după moda din secolul trecut, cu rochie încheiată până în gât, într-o epocă în care doamnele, indiferent de vârstă, apăreau foarte decoltate, ca să nu-l facă bătrâna de rușine, ordonă vizitiului: „Mână în fundul curții și n-o las să iasă!” Și a stat soacra boierului algiu o noapte întreagă plângând în pumni pentru că ăsta a zis: „Nu, că cumva să calci, să-mi strici reputația la bal, altminteri!”

Balul făcut de același tirbei pentru principele Albert al Prusiei, la 1843, rămâne așa un etalon pentru sclipitoarea aristocrație munteană din perioada respectivă. În timp ce, la 1855, un element foarte interesant, deși ăsta este în continuare domnitor al principatului Munteniei, aici are loc o întâlnire între consulul rus din perioada aceea și o celebră curtezană franțuzoaică a epocii, doamnișoara Ros Pompon.

Am mai lămurit în conferința despre prostituție că există o diferență notabilă între prostituatele de duzină, cele care tarifează la oră, și curtezanele, care nu se încurcă așa cu fitecine și care, de fapt, oferă niște simulacre de relații. Femei, în general, cu o anume educație, cu un anume șarm și cu o anumită notorietate, pentru că la curtezană vrei să bifezi faptul că ești cu o asemenea femeie.

Domnișoara asta venise în țară aduse de un principe Ghica. Rudele principelui Ghica au făcut tot ce au putut să-l scape pe ăsta de domnișoară. A ajuns să-l fugărească până în China și nu e o expresie metaforică. S-a ținut de capul lui. Principele seamorezase, l-a trimis familia, cum l-am trimis pe Carol al Ia după afacerea cu Zizi Lambrino, prin lume să se mai răcorească treburile. Numai bine că a dat în Elena Lupescu după aia.

Și, până la urmă, văzând că nu se poate, se întoarce în principatele române cu gând să revină în Franța. Numai că guvernatorul rus de la vremea aceea, un domn trecut un pic de 70 de ani, nu vrea, în primă fază, să-i dea pașaport de călătorie. Așa că domnișoara se înființează la Palatul Știrbei la un bal și se spune că bătrânul numai că a dansat în seara aia. Iar a doua zi, domnișoara avea pașaport. Bine, a constatat în momentul când a ajuns la Paris că vremea ei se cam trecuse, dar a rămas așa o ultimă amintire de splendoare în Bucureștiul de secol, cum o relatare similară alcătuiește una dintre gloriile Casei Capșa, de altădată, în perioada când era și restaurant, cum ar devenit, din fericire, în prezent.

Este vorba, tot așa, de o petrecere, de data aceasta, de un reprezentant al familiei Văcărescu, Radu Văcărescu. Domnul ăsta, foarte mare crai pe vremea aceea, primește o altă celebră curtezană a epocii, la Belero. Doamna asta era de origine spaniolă, dar se remarcase în Franța ca dansatoare de cabaret și participantă la spectacolele acestea demondene și, invitată de diverși domni, bineînțeles, în timpul liber, ajunge și prin România, este invitată la un Dineu la Casa Cap și a ținut de Radu Văcărescu, împreună cu orchestra ei.

Domnișoara avea spectacole de dans. Dacă veți privi poze cu aceasta și cu costumele ei mulate, țesute pe cu sute pe corp, o să înțelegeți care era atracția în epocă. Invitată la Capșa, e. Se întâlnesc și cu lăutarii. Unii zic chiar cineva din familia Dinicu. Da, lucrurile sunt un pic improbabile acolo.

Cert este că, impresionată de muzica lăutărească a românilor – a romilor, mai exact – domnișoara, după mai multe cupe de șampanie, se entuziasmează atât de tare încât începe să danseze. Își leapădă o parte din ținuta vestimentară, rămâne în acest costum care îi făcuse faima în epocă. Ba mai mult, la un moment dat, în plin elan, deschide ușa localului și pleacă în stradă. Era iarnă și era zăpadă pe jos. Și oamenii, văzând-o că a ieșit, orchestra o taie după ea și boierii la fel și se plimbă așa un minunat alai de carnaval. Bine, nu s-au dus departe, că domnișoara era cazată la actualul hotel Corintia, fostul gran hotel de bulvar. Dar a fost suficient drum cât să se aleagă cu o pneumonie care a ținut-o la pat vreo două luni ulterior. Însă amintirea a rămas frumos. Ne place.

Nu mult mai departe de Capșa se găsea, pe locul unde actualmente se află Palatul Telefoanelor, și Casa Boierilor Otetelișeni, care, în vremea lui Iancu și a celor două neveste ale sale, Safta și Elena, era considerată locația de primă mână pentru balurile bucureștene. De unde știm că era de primă mână? Păi, primul Revelion pe care l-a petrecut Carol I ca al României a fost făcut acolo. Ulterior, va o să apară această tradiție regală de a face, la palat, balul de Anul Nou, dar, în primă fază, Carol stă acolo. Saloanele otătălișenilor erau zona de high life și nu folosesc termenul ăsta așa ca o fandaxie.

Toată această lume a balurilor avea cronicarul ei, considerat unul dintre primii boieri cu slujbă. E vorba de un alt văcăresc, de data asta, Mișu Văcărescu, cel cunoscut sub pseudonimul de Cleimore, care este primul nostru Cătălin Botezatu. Domn care, prin „Almanah du High Life”, nota ținutele doamnelor care participau la aceste baluri. Era un supliment la ziarul „Independance Rumen”, redactat în limba franceză și nu în multă vreme. Nu a durat mult până când au început să se bată boierii să-i lase câte un mic bacșiș ca nu care cumva s-o sară pe doamna din cronica lui mondenă, că „nu mai am pace acasă”. E, într-adevăr, unul din primii boieri care au trăit, de fapt, din publicitate.

Motivația fiind una destul de simplă, ca o mică paranteză la lumea balurilor, secolul al 19 lea nu vine numai cu o primenire intelectuală a clasei boierești și cu o schimbare a moravurilor, vine, din păcate, și cu niște schimbări financiare destul de dureroase pentru reprezentanții acestei clase. Respectiv, după tratatul de la Adrianopole din 1829, intrăm și noi în economia capitalistă. Se deschid piețele. Asta ar fi părut, în primă fază, o sursă de profit pentru deținătorii de mari domenii. Unii chiar au făcut profit, dar ăia care au înțeles să aducă la zi și tehnicile de exploatare agricolă și de cultivare a Pământului, pe când alții care au rămas la vechi forma de exploatare, cu multă resursă umană și producție puțină, ușor-ușor au scăpătat.

Plus că nu li s-a deschis numai piața europeană, li s-au deschis și distracțiile europene și, în momentul în care au început să meargă pe la cazinouri, prin străinătățuri și să dea cu banii în stânga și în dreapta, pentru că planificarea financiară, să spunem, că nu era un element definitoriu pentru clasa boierească, ăștia de multe ori nu știau exact câtă avere au și nu prea înțelegeau cât înseamnă o sumă. Dacă voiau ceva, o dădeau, chit că ajungeau de multe ori să contracteze datorii, pentru că ei erau bogați, dar nu erau neapărat bogați prin averea mobilă pe care o dețineau, ci prin bunurile imobile și se întâmpla de multe ori să ipotecheze câte o moșioară pe aici, colo, până când ajungeau în sapă de lemn.

Un asemenea caz este descris foarte expresiv de către Ion Marin Sadoveanu, în „Sfârșit de veac în București”, care ne arată cum a fost tapat de bani baronul Barbu Bellu, așadar, fiul baronului care și-a împrumutat numele cimitirului, găsind-o, la un moment dat, pe o femeie cu care ajunge în relație, o lasă pe asta să-i gestioneze jurubița, să-i gestioneze afacerile până când asta îl aduce aproape în sapă de lemn.

Cam așa se întâmpla și, în plus, la 1858, așadar, după reacțiunea ce a urmat revoluției de la Paș 8, în sfârșit se desființează rangurile și privilegiile boierești. Așadar, noi, pur teoretic, nu mai putem să vorbim de o clasă boierească după momentul ăsta, după 1858. Atunci dispar rangurile. Bineînțeles că unii au ținut cu dinții de ele până la sfârșitul vieții. Exista vechi obicei să-și poarte boierul rangul. El putea să fie scos din rangul ăla de 30 de ani. El încă se intitula cu rangul ăla, eventual cu un „biv” în față, adică „fost”.

De exemplu, îl avem pe Bul Constantin Năstorel Herăsescu, ultimul mare ban de Craiova, care moare aproape de 1900. Nu pentru că mai era mare ban, ci pentru că fusese, la un moment dat, mare ban. Și, odată cu rangurile astea, dispar și privilegiile fiscale pe care le aveau boierii. Că unul dintre elementele clare ale beneficiilor de a fi boieri era faptul că erai scutit de impozit. Chestia asta sună un pic contraintuitiv.

„Păi, stai, mă, un pic! Tu, cu bogăția grămadă, și tot tu nu plătești impozit?” Rostul inițial al clasei boierești era aia de castă militară. Adică: „Bă, te scutim de la toate chestiile astea că tu e posibil să mori într-o bătălie, să ai și cu ce să vii la bătălia aia și să justifice puțin efortul de a muri pe câmpul de luptă.”

Și toate schimbările astea i-au afectat puternic pe mai mulți reprezentanți ai clasei boierești. Deci, unii care, ori din cauza unor părinți risipitori, ori din cauza propriei largheți, nu prea mai aveau venituri de la moșii, ori alții care pur și simplu au mirosit vremurile care urmau să se producă, s-au făcut boieri cu slujbe. Zoe Bengescu este un alt exemplu și mai avem niște nume ilustre care reprezintă nume de referință în domeniile arhitecturii. De exemplu, Geme Cantacuzino ar fi unul sau Ion Berindei ar fi altul. În domeniul medicinei, doctorul Ion Cantacuzino sau începătorul psihologiei la noi în țară, Alexandru Suțu, și lista poate fi continuată.

Mai târziu va fi un alt Gheorghe Cantacuzinău, unul dintre cei mai mari arheologi din secolul 20, cum un Radu Roseti îl egalează foarte bine. Scuze, Dinu Rosetti la capitolul ăsta. Radu Roseti este funcționar public. În schimb, Radu Roseti este autorul unora dintre cele mai – n-o să nu folosesc termenul de „bune” pentru că ăsta este subiectiv – dar unele dintre cele mai savuroase memorii care ne vorbesc de clasa aristocrată: „Amintirile sale sau ce am auzit de la alții”. Este o scriere care îți arată tot șarmul vieții boierești de altădată. O să vă dau câteva exemple imediat din scrierile lui.

Ăștia toți sunt boierii cu slujbă. Mișu Văcărescu a murit la post. Tradiția bucureșteană așa spune că a murit un infarct pe treptele ziarului „Independance Rumen” când mersese să-și predea ultimul manuscris pentru tipar. Deci, exista și o cronică a mondenităților.

Bun. Și acuma, dacă tot am pomenit de anumite indiscreții amoroase, cred că e momentul să vorbim puțintel și despre ele. S-au produs, bineînțeles, și pe la baluri, unde principalul interes află că ești infidel. La noi, în general, scandalurile au fost mai pregnante decât în Occident, dar aici există o explicație sociologică. La noi, educația nu era atât de avansată și nu trebuie să ni se pară nimic jignitor în treaba asta. Intraserăm de mai puțintel timp în lumea asta a aristocrației europene și, totodată, sentimentul de pudoare sau, mai bine spus, de ipocrizie nu era atât de dezvoltat.

Adică, pentru reprezentanții clasei aristocratice, era ceva cumva de la sine înțeles: „Păi, stai nițel că nevastă-mea, bărbatul meu e una, cu ăla fac casă. Cu cine mă iubesc? E cu totul altă chestiune.” Odată cu emanciparea femeilor de după educația de după ocupația rusă și educația rusă, într-un fel, au apărut, cum vă menționam mai înainte, niscaiva aventuri galante cu ofițeri ruși. Majoritatea nu s-au sfârșit bine pentru protagoniste.

Avem foarte frumos, inclusiv la Radu Roseti, se observă treaba asta: discreți. Aveau arta de a nu spune chiar tot. În general, nu dau nume cine-i protagonistul. Trebuie să fi fost foarte bine informat de actualitățile epocii ca să-ți dai seama la cine se referă. În general, expresia este: „Sunt o mare doamnă, un boier mare, un boier cu dregătorie” și așa mai departe. Deci, nu i se spune exact.

Aflăm că e vorba de o mare boieroaică a Moldovei de la începutul secolului 19, care se amorezează de Chipeșul general rus Muhanov. Și așa de bine îmbrobodită ajunge doamna asta de generalul rus încât, nici una, nici două, nu mai stă să divorțeze. Ia frumos bijteriile din casă, se urcă în rădvan cu ăsta și dă s-o taie spre împărăția rusească. Drumul ei a mers până la Prut, unde ăsta a dat-o jos, i-a tras o bătaie căzăcească și a plecat mai departe numai cu averea, fără fosta posesoare. Doamna fiind pusă în situația relativ ingrată de a se întoarce acasă la soț ca de la dentist și cu dureri și cu banii luați. Fără nicio ofensă, Doamne ferește, dacă avem vreun dentism în sală.

Bun. Mai avem o situație, de data aceasta, de cruzime feminină. Poetul Hrisoverghi, unul dintre primii noștri poeți în adevăratul sens al cuvântului, spre deosebire de cum s-ar fi văzut Inachiță Văcărescu – ăsta, deși Boer, chiar excela într-ale poeziei – ăstuia i s-au aprins călcâiele. De data asta, cunoaștem protagonista: Catinca Beldiman, în mod evident femeie măritată. Doamna asta, în schimb, se pare că avea obiceiul de a colecționa amanți sau considera că este de bonton să ai.

Până astăzi, ideologia epoci este exprimată de o zicală franțuzească. Astăzi sună cu totul altfel, dar zicala e cam așa: „Fot de mio focam.” În lipsă de mai bine, te culci și cu nevasta, lucru care, bineînțeles, că se aplică în ambele direcții, nu numai din de la bărbați înspre doamne.

Așadar, doamna asta îl are de amant pe conu Hrisoverghi până într-o seară când sosește vistiernicul – că ăsta era rangul lui bărbată-su – mai devreme decât se așteptau ei acasă. Și poetul este nevoit să o șteargă englezește pe geam, dar neapucând să se îmbrace ca lumea, afară fiind iarnă. Așa că drumul făcut prin zăpadă în neglijeu până la casa lui l-a costat o pneumonie țapănă. Dacă de asta a scăpat, ftizia care a venit imediat după l-a băgat în mormânt în mai în doar câteva luni, timp în care doamna nu s-a obosit deloc să bată drumul până la el. Ba mai mult, a reușit să se dezvinovățească față de bărbată-su când ăsta a observat restul de haine pe care poetul nu mai apucase să le ia cu sine. Nu mai țin minte dacă ea este sau alta, cea care, la un moment dat, mai înainte, spionată de bărbată-su, când ăsta a pândit-o deschizând o scrisoare, când s-a apropiat s-o ia din mână, a făcut-o mototol și a înghițit-o și, după aceea, i-a spus că era de la o prietenă și că ea doar protestează pentru dreptul ei de a-și citi liniștită corespondența. Se mai întâmplau și de astea.

Ca să nu fim unilaterali, să vorbim și de un domn care a fost altădată don Juan al Iașului, amintit de Radu Rosâti, boierul Lascăr Bogdan, domn căsătorit de trei ori, prima oară cu Smaranda Balș, sora marelui cai Macam Todiriță Balș, alt caii la rândul său, renumită în epocă pentru frumusețea ei și, mai ales, pentru podoaba capilară: un păr superb, blond, pe care-l purta aproape de glezne. Boer Lascăr e cunoscut, așadar, ca un crai, deci fidelitatea nu era punctul forte, dar, cum sper să n-aibă nimeni ocazia să constate și, dacă ați avut-o, îmi pare rău, infidelitatea se întâmplă că merge uneori mână în mână cu gelozia. Așadar, „eu să fac, tu nu”.

Și cum se asigura omul nostru că nu este înșelat de nevastă, în timpul somnului își înfășura pe braț una dintre cozile nevestei ca să se asigure că nu pleacă doamna nicări. Treabă care, altădată, este dată și despre un boier rămas anonim din familia grecenilor, care avea obiceiul, când pleca de acasă, să-i prindă o coadă a nevestei în sertarul de la birou pe care îl încoia cu cheia și servitorii din casă știau mai bine decât să umble. O singură dată l-au deranjat pe boier că-i luase foc casa. „Boierule, dă cheia repede dacă mai vrei nevastă!” Se întâmplau și chestii de astea.

Ei bine, Boer Lasker e recunoscut, între aventurile lui galante, pentru una în care își construise un sistem de avertizare. Cum anume? Păi, fiind polcovnic, cum era rangul pe vremea aceea, în tânăra armată a Moldovei, când mergea la amantă, înșișirea trompeții pe aleea casei amantei, ca în cazul în care sosea soțul mai devreme, ăștia să dea semnalul: „Mai ne giugiulim și mâine acutaio!”

Ăsta este, totuși, un caz de boier îmblânzit până la urmă. Cea de-a treia nevastă, Eufrosina Ghica, o doamnă plină de spirit așa și foarte autoritar, a reușit, în cele din urmă, să-l pună cu botul pe labe, să-l aducă la casa sa. Dar, încă o dată, asta nu ăsta nu era idealul epocii. Adică, societatea chiar rămânea un pic siderată dacă se hotăra cineva să se despartă de soț sau de soție pe simplul motiv că ăsta sau asta erau un pic mai infideli. „Ce, mamă, asta face toată lumea! Ce te agiți atâta? Nu înțeleg care e problema.”

Ba chiar, dimpotrivă, scandalul mare era să iei femeie divorțată și asta i s-a întâmplat unei clucerese din familia leurdenilor care avea și ea un odor de băiat. Poate mai recunoaște situațiile astea, pe care-l dădăcea și-l îngrijea și obținuse dregătorie domnească să meargă să strângă dările pe vinărit, dar îl îmbrăca de dimineață și-l priveghea. Era sufletul mechy, ca să zicem așa. Și doamna se gândea că, la 22 de ani, băiatul ei încă nu e copt și că e mai bine să mai șadă un pic pe-acasă, să stea cumințel, că o să vină vremea când o să-l mărite și pe el. E greșeală făcută intenționat.

Din păcate, nu aceleași planuri le avea vecina ei de casă, Safta Podeasa, care avea și ea o fată tot pe la 20 de ani, gata divorțată din cauza unor obiceiuri foarte rele. Cum infidelitatea nu era o chestie nemaipomenită, dacă ar fi fost infidelitate, ne-ar fi spus documentul așa: „obiceiuri foarte rele” înseamnă altceva, mai nasol, în general. Tânăra femeie, gata divorțată, într-o zi când ăsta pleacă să strângă dările, este gătită și ea de maică-sa și, să vezi coincidență, i trimisă pe același drum pe care plecase ăsta după dări. Se întâlniră pintu un han prin Vâlcea. Ce să vezi că era și preot pregătit în noaptea aia și, de unde ăsta plecase neînsurat, s-a întors om la casa lui. După ce păpase banii cu care îl trimisese mămica, bineînțeles, la câteva zile, i-a adus și noră în casă să moară clucereasa de infarct.

Și alta nu, ia ață cu jalbă la domnitorul Alexandru Ipsilanti, că pe vremea lui se întâmplă chestia asta. Ajunge la logofătul curții, îi explică treaba asta. „Nu-i lucru curat, că cine a mai pomenit nuntă făcută noaptea și fără alăi și cutare și cutare și, mă înțelegi?” Numai că logofătul curții, Deli Zorzo, era un tip destul de versat în dreptul bisericesc, care știa foarte bine ce se spune până astăzi la slujbă: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.” Nu contează că a fost și o mică făcătură în spate. „S-a făcut slujbă cu coană. Nu ne mai luăm vorba înapoi. Eu nu văd motiv de despărțenie.” Și uite așa rămase clucasa leurdeanca procopsită cu o noră care nu era alegerea ei, pentru că majoritatea nunților așa se făceau. La alegerea părințelor sau a rudelor, cei care urmau să se căsătorească aveau un rol minim, dacă nu inexistent, în toată treaba asta.

Revenind la amantlcuri care erau să se sfârșească prost, probabil că mai prost decât ăsta nu se găsește altul. Domnul Nicolae Roseti-Roznovanu, celebrul nostru antiunionist de la 1859, a avut și el o aventură galantă, ceea ce n-ar fi fost lucru nemaiîntâmplat. Numai că, de data asta, a nimerit un boier care nu numai că era gelos, era și destul de prevăzător. Omul ăsta s-a prins repejor că-l dublează nevasta, așa că, nici una, nici două, a venit pe nepusă masă acasă și cu slujitori armați în urma lui. L-a săltat frumos pe conu Roznovanu, l-a întins în curte și se pregătea să-i ofere pedeapsa pe care i-au dat-o altădată rudele Eloizei lui Pierlar, adică să-l castreze. Șansa lui a fost o slujnică aflată în apropiere care a observat scena și a început să țipe și au ajuns, din fericire, cei de la agie mai repede, că altter ar cam fi ieșit rapid Boer Roznovanu de pe Piața Craiilor de la Iași.

Nu la fel de norocos a fost tânărul Barbucicică Catargiu, primul nostru prim-ministru, care, odată, și-a luat o ciomăgeală zdravănă de la mahalagiii din Cișmigiu, pentru că avea obiceiul cam des să le viziteze nevestele când erau ăștia plecați, până s-au prins oamenii și, într-o seară, de fapt, nu plecaseră. Și, altădată, a primit bătaie chiar de la Vodă Grigore Ghica al Irulea, care fusese și el berbant în tinerețe, dar, între timp, uitase exact la ce folosea treaba aia. S-a apucat să-l șicaneze pe un tânăr din anturajul lui Palama, care era îndrăgostit sincer de o fată. Îi făcea și el serenat de fetei sub balcon până când, într-o seară, s-au întâlnit, s-au luat la harță și Barbo Catargiu a ajuns să-l înjunghie pe băiatul ăsta.

Băiatul n-a murit, dar maică-sa, înnebunită când și-a văzut băiatul cărat pe brațe în curte, a dat buzna peste vodă în palat, tot pe Podul Mogoșai, lângă Capșa, urlând: „Mi-a omorât băiatul!” Și când Vod a întrebat „cine?” și i s-a spus „barbo catargiu”, care deja era un cuisip isprăvi, Vodă s-a făcut foc, l-a chemat pe un baș-ciohodar cu nume predestinat, Măciucă. „Saltă-l pe ăla!” l-a adus la palat și i-a ofrit 40 de vergi la tălpi, ceea ce nu sună groaznic dacă nu înțelegem exact contextul pedepsei. Varga era, de fapt, odita mai bâtă și, când îți frige unul zdravă, 40 de bâte în tălpi și-ți sar toate osciioarele alea mici, o să mai ajungi unde vrei altădată, doar dacă ești fakir și mergi în mâini. Voiavodă să-l trimită și la ocnă. Din fericire, au intervenit rapid rudele și l-au trimis la studi din străinătate și zice-se că s-ar fi cumințit o lecuță barbucicică după pățania asta.

Acuma, ca să încheiem cu capitolul conjugal, cel puțin din perioada asta – că mai avem și un segment în secolul 20 – mai avem, bineînțeles, și probabil cel mai răsunător divorț din perioada respectivă: un divorț dublu dintre Gheorghe Bibescu și Zoe Brâncoveanu, respectiv Marițica Văcărescu și Costache Ghica. Afacerea se petrece în felul următor.

Marițica, una dintre cele mai frumoase femei ale vremii sale, imortalizată de doi pictori, e una dintre primele femei nobile române care poartă costumul țărănesc și începe să pună accentul pe această ținută, care va ajunge la baluri să se impună în fața ținutei franțuzești în anumite ocazii, mai ales după ce a fost preluată și de reginele Elisabeta și Maria ale României. Este căsătorită în familia Ghica, ea socotind, după cât își dădea seama, fiind o femeie foarte ambițioasă și vanitoasă, că dacă tot au domnit frații mai mari ai soțului ei, Grigore și Alexandru Ghica, o să ajungă și ăsta pe tron.

E lucrurile nu s-au întâmplat pe planul dinainte pentru că la tron a fost ales Gheorghe Bibescu. Moment în care doamna probabil a zis: „Bun, planul rămâne acela și am greșit soțul” și se hotărăște să se lipească de Bibescu. În primă fază, se lipește amoros, adică intră în grațiile ăstuia și rămâne și însărcinată în scurtă vreme. Așa cum am spus, erau amândoi oameni la casa lor. Bibescu era căsătorit cu cea care fusese cea mai de seamă partidă din Țara Românească la momentul acela: Zoe Brâncoveanu, fiica adoptivă a marelui banc Grigore Brâncoveanu și moștenitoarea întregii mari averi a Brâncovenilor.

Ei bine, doamna, domnița Joițica, așa cum era cunoscută în epocă, suferise un accident după o sarcină. Făcuse ceea ce medicii numeau în perioada aia febră puerperală, o febră suficient de intensă încât să-i provoace niște afecțiuni psihice. Nimic de internat la ospiciu, era o nebunie blândă, cum se numea în perioada respectivă, dar o apuca melancolia din când în când, își desplătea părul, se îmbrăca în alb, umbla prin palat cu un coș de flori. Adică, chestii care mai degrabă erau interesante decât deranjante. Nici pe Bibescu nu l-a deranjat din prima, că noi avem incidentul ăsta semnalat și se mai nas trei copii după.

Da, acuma, cu Marițica însărcinată, situația trebuia rezolvată. Problemă că la vremea aia divorțul

Încă ți l dădea biserica. Dicasteriile erau alea care judecau și biserica, după cum știți, este un pic mai restrictivă decât statul la motivele de divorț.

Acuma, Bibescu a încercat el cumva să îmbrace treaba, pentru că exista într-adevăr o prevedere canonică. Ce specifica dreptul soțului, indiferent care dintre ei, de a se despărți dacă partenerul înnebunește și nu și revine după trei ani în cazul bărbat, în cazul femeii, cinci ani în cazul bărbatului. Bărbații aveau timp mai mult să și revină. E la Bibescu trecuseră ăștia trei ani, așa că se folosește de pretextul ăsta ca să ceară despărțirea. În timp ce Marițica, mai lipsită de imaginație, cere despărțământul pe motiv că apăruse o răceală de neconsolat între ea și soț. La ea, când a ajuns cererea asta, la Mitropolitul Neofit al doilea a zis: „E fâs, ce să ți povestesc, v-ați răcit, faceți și voi focul.”

La Bibescu, cererea era în drept. Problema este că Mitropolitul Neofit, care era și politician, nu numai față bisericească, făcea parte din partida adversă a lui Bibescu. Și spun majoritatea istoricilor, și dacă ar fi fost în drept, ambele cereri nu le-ar fi acordat, numai așa ca să îl sâc pe ăsta. La momentul ăla, Mitropolitul nu avea statutul patriarhului de astăzi în Biserica Ortodoxă Română. La noi, patriarhul nu răspunde în fața niciunei autorități bisericești exterioare. La momentul ăla, în schimb, noi eram autocefali. Mitropolitul răspundea de patriarhul de la Constantinopol. Așa că Bibescu a apărat, a apelat la forul superior, cerere la Patriarhul de Constantinopol. E surpriză. Ori că a intervenit mitropolitul mai repede, ori că patriarhul a judecat altfel, că nici ăsta nu i-a aprobat-o. Și cum situația deja se cam împuțise, adică femeia între timp născuse, copilul nu putea să fie recunoscut dacă ăștia nu erau căsătoriți, își periclita și poziția lui de domnitor. Adică, atâta lucru nu ești în stare să desfaci.

Bibescu se hotărăște să apeleze la artileria grea, respectiv la divanul otoman. Trimite niște pungi cu galbeni la Istanbul. Nu vă supărați, n-aveți un alt patriarh? Că de ăsta vechi parcă nu prea mai îmi place. Și nici una, nici două, uite așa a ajuns să fie schimbat un patriarh de Constantinopol cu unul mai mlădios, care a spus: „Dați-mi doi martori care spun că e valabilă răceala din căsnicia Marițicăi.” Perfect, semnăm, gata, se desface. Și la Vodă, bineînțeles, Vodă, cum am spus, chiar era în drept potrivit dreptului canonic de atunci. Și în sfârșit, în 1845, se poate face nunta, dar nu se poate face în București, că fusese cam mult tam-tam acolo. Nunta se face la Focșani, ca s-o compenseze pe Marițica, că după ce că a așteptat, acuma face nunta în provincie. Bibescu a primit-o în țară, că fusese un pic plecată în străinătate. Coalaia a fost salutată de tot la, în toate porturile de pe Dunăre. I s-a dat onorul până au ajuns la Focșani. Focșani nu-i port. La un moment dat au debarcat și Mitropolitul, nici atunci n-a vrut să oficieze slujba. Dar nu-i nimic, că alți episcopi au fost mai înțelegători. Episcopul Chesarie de Buzău a oficiat, iar domnitorul Mihalache Sturza este ăla care a primit să fie naș. E totuși o manieră fericită de a presemiza unirea principatelor. Focșaniul fiind oraș de graniță, iată, cu 14 ani mai înainte se făcea o unire, de data asta nu de țară, ci de pereche domnească. Deci, cam așa s-au desfășurat întâmplările cu acest celebru divorț, care tot dambla boierească poate să fie considerat.

Rămânem în sfera aventurilor galante, doar că acum evoluăm totuși spre secolul XX, pentru că, deși desființate la 1858, rangurile boierești tot rămăseseră valabile în mentalitatea majorității și nu numai a boierilor. Cu atât mai mult de când s-au desființat rangurile boierești, ai avut nevoie de o identitate de clasă, de o anumită manieră, de o anumită ținută, de un anumit stil de viață, de o anumită instituționalizare a excesului, dacă vreți, ăă, tocmai pentru a-ți justifica apartenența la o castă diferită. Așa se face că la 1903 și aproape jumătate de secol mai târziu, Almanah de Rumanii în continuare consemnează ranguri boierești. Dar de data asta el se referă mai degrabă la notorietate. Bineînțeles, încă se diferențiau unii boieri prin avere. Gheorghe Grigore Cantacuzino Ababu este expresia notabilă a averii. Am discutat despre el la filantropii române, așa că n-o să mai abordez subiectul de data aceasta. Alții se remarcau în continuare prin educație și aici țin să punctez aspectul acesta. Boieria prin educație este accesibilă și nouă astăzi. Adică să fii o persoană educată, o persoană care înțelege arta conversației în sensul de a lăsa și pe celălalt să spună câte ceva. O persoană care încă își permite luxul discreției, de exemplu, care este capabilă să empatizeze cu persoana de lângă ea, să se adapteze nivelului de discuție al persoanei de lângă ea, să fie o persoană care știe să fie elegantă în sensul să nu iasă în evidență, foarte adaptat la context. Boieraicele nu erau doamne care se îmbrăcau cu ultima producție a caselor de modă, ci știau foarte bine să-și asorteze propriul stil și, bineînțeles, de a face din plăcere un imperativ al vieții.

Pentru că ajungem și la motivațiile sociale ale damblagiilor boierești, mai ales pentru acești ultimi reprezentanți ai clasei aristocratice despre care avem povești. Mă refer la ultimii reprezentanți, că după 1945 clasa lor a fost decimată intenționat de către guvernele comuniste. Este vorba pe de o parte de conștiința că te afli pe marginea istoriei și că lumea ta urmează să se prăbușească. Drept urmare, exact ca pe Titanic, dacă tot ne scufundăm, să cânte muzica. Pe de altă parte, e vorba de izolarea, nu numai izolarea la moșie, izolarea pe care ți-o creează propria castă socială, că nu la un moment dat departajarea asta are și un recul. Și plictisul pe care îl induce de foarte multe ori o mare avere, un spirit de castă, toate lucrurile astea se cereau atenuate cumva prin anumite deprinderi de viață. Deci așa se remarcă damblagiile boierești în ultima perioadă, dar se observă totodată și o schimbare a modului de viață boieresc. Adică de la boierul fanariot specific până la începutul secolului al XIX-lea, imobil, izolat și închistat cumva așa într-un stil de viață plicticos, evoluând așa pe parcursul secolului al XIX-lea ca o clasă socială care se remarcă doar prin risipă și distracții. Chiar dacă, în percepția istoriei, boierii văzuți ca frâna progresului sunt înlocuiți de acei boieri care au pus osul serios la formarea statului român, în debutul secolului XX apare o altă clasă boierească, aia preocupată de odată activități lucrative, deci aia care se implică în industrie. Nababu, de exemplu, și-a făcut o bună parte din avere din exploatările petroliere de pe domeniile sale. Ăă, prințul Știrbei, pe lângă vinărie, a transformat posesiunile sale de la Buftea într-o veritabilă afacere. Ăă, ori George Valentin Bibescu, de exemplu, a deținut fabrică de ciment. Așadar, avem boieri pe lângă ăia cu slujbă, boieri care înțeleg foarte bine tranziția la noua, noua formă de capitalism și se adaptează perfect situației.

Dar lucrurile se întâmplă așa și la capitolul vieții personale. Doamna Ioana Pârvulescu este autoritate în domeniul acesta. Ea este cea care a sesizat foarte clar schimbarea de mentalitate la nivel general, nu doar la nivelul clasei boierești, între Belle Époque și interbelic, din epoca romantică, în epoca tehnicii, în epoca vitezei, în epoca preocupărilor care de care mai energetice, energice. Și lucrul ăsta se vede foarte bine și la reprezentanții clasei boierești din perioada asta. Un caz celebru, după cum spuneam mai devreme un pic, este născută la Hovari. Este considerată una dintre frumusețile epocii sale, dar are o copilărie care o marchează puțintel pentru că mama ei, Ema Mavrocordat, a avut o relație tensionată cu fetele, având un singur băiat pe care l-a pierdut la vârstă fragedă. Cumva era supărată pe fete că ele trăiesc și băiatul ei nu. Sau, cel puțin, așa ne povestește Marta. Tot ce povestește Marta Bibescu, în ciuda stilului absolut impecabil, trebuie luat cu foarte multă circumspecție pentru că există relatări scrise toate de mâna ei care se contrazic între ele de multe ori. A mai luat-o valul din când în când, dar eu vă spun povestea așa cum a rămas din penița Martei.

Ea ajunge să se căsătorească la 15 ani cu, acuma inversul situației lui Bibescu dinainte. Acuma, un alt Bibescu era cea mai bună partidă masculină a epocii, George Valentin Bibescu. Omul ăsta este simptomatic pentru noul tip de boier, lăsând la o parte că este un tip care nu poate sta locului, chestie care e plăcută până când nu mai e plăcută. Adică deja intră la capitolul probleme psihice. Un om incapabil de a sta potolit, ceea ce i-a adus și multe realizări. Este fondatorul Autoclubului Român, este întemeietorul primei companii de aeronautică de la noi din țară, pilot pasionat și de automobil și de avion, călător neobosit, foarte bun sportiv în mai multe aspecte. Și la capitolul mișcare se schimbă puternic viața boierilor. Bun, hai să spunem așa. Nu au fost totuși complet imobil. Care este sportul boieresc prin excelență în perioada clasică?

>> Mai înainte, mai înainte de hipism.

>> Vânătoarea.

>> Corect. Vânătoarea. Boierii din vechime, în perioada când nu erau la război, mergeau la vânătoare. Vânătoarea fiind de fapt tot un antrenament pentru război, tot cu manevre, tot cu ucis ceva. După care, da, în secolul al XIX-lea apare călăria, echitația, mai ales de când sosește un rege pe un principe de Hohenzollern în România, pentru că el aduce mai învederate preocupări din Apus. Și odată ce se constituie primele hipodromuri, cel din București, din zona Casei Presei Libere, Romexpo, se constituie un Jockey Club. Încep să apară primele herghelii particulare, dintre care de departe cea mai impresionantă a fost cea pe care o avea la Hagiești Alexandru Marghiloman. Omul ăsta strălucește în mai multe aspecte. Caii lui au câștigat mai multe trofee, ajungându-se până la așa o ultimă sclipire, achiziționarea armăsarului Firdus în anul 1938, probabil cea mai mare investiție pe care am făcut-o vreodată în la capitolul hipism. Sport din păcate perceput ca atare de către regimul socialist și eradicat în România. Adică au dispărut hipodromurile, s-a uitat rostul aleilor călăreților de pe Kiseleff și majoritatea ofițerilor sau a boierilor rămași în țară au fost puși să predea caii, după care s-a dat și o ordonanță care interzicea traficul cu tracțiune animală în București. Situație relativ ironică, dat fiindcă și prin anii '90 mai întâlneam asemenea atelaje pe străzile capitalei și ulterior s-a mai dat și o ordonanță care cerea sacrificarea unui număr de cai. Așadar, este o treabă manifestă. Voiau să scape de preocupările astea și într-adevăr ați punctat foarte bine de ce ați spus ce triada clasică de sporturi: vânătoare, echitație și scrimă. La fel sunt mai mulți nobili care se remarcă drept scrimeori excelenți. Culmea, că spre secolul XX, așa, pe la finalul secolului al XIX-lea, cei mai mari scrimeori nu sunt neapărat din rândurile boierimii. Este Alexandru Satmari, care este fiul lui Carol Pop de Satmari și încă un băiat provenit din rândurile burgheziei, mai degrabă. Cum la începutul secolului XX, unul dintre cei mai buni călăreți este Alexandru Socek. La fel, băiat cu bani, că nu prea poți să faci echitație dacă n-ai bani. Dar nu, nu boier. Marghiloman, în schimb, este de departe lord. Și la capitolul vânătoare există legenda, potrivit căreia cafeaua Marghiloman a fost inventată accidental când la o asemenea vânătoare pe niște coclauri, boierul a cerut o cafea și sărmanul valet nu avea de unde să ia apă pentru că boierul căra după el un coniac fin. Era cunoscută pasiunea lui pentru coniacuri, trabucuri și alte cele damblagii. A folosit coniacul și în felul ăsta a apărut cafeaua Marghilomană, relansată anul acesta. Aviz amatorilor. La fel și la scrimă se făceau remarcați cei din clasa boierească și mai aveau o preocupare rezervată aproape exclusiv nobililor, anume aceea de a se duela. La țară nu exista noțiunea de duel. La țară exista parul din gard. Dar pentru nobili au fost celebre anumite dueluri din perioada secolului al XIX-lea, cum ar fi, de exemplu, chiar duelul baronului Barbubelu, cel al cărui nume e legat de cimitir, cu un ofițer din garda lui Cuza, evident, pentru o doamnă. Majoritatea duelurilor sunt pentru o doamnă. Duel privit de principele Cuza de la Cotroceni. A rămas celebru duelul Zamfirescu cu maiorul Fănuță, care era, culmea, comandantul Jandarmeriei. Deci, tehnic, ăia care ar fi trebuit să se asigure că nu se întâmplă dueluri, ăă, și duel din care maiorul Fănuță era să iasă mort dacă n-ar fi fost obez morbid. Drept urmare, o lovitură fatală la el s-a dovedit doar o liposucție neglijentă. Au rămas de asemenea celebre o altă serie de dueluri. Unul dintre ele s-a terminat foarte prost. E probabil cel mai cunoscut dintre toate. Duelul dintre Nicu Filipescu. Nicu Filipescu e din familie boierească, cu George Lahovari. George Lahovari este tot ziarist, tot la Românul, dar a nu fi confundat cu Mișu Văcărescu, așa cum a făcut-o Petru Dumitriu în Cronică de familie. Petru Dumitriu a încurcat sau voit a încurca personajele. George Lahovari, de data asta duelul nu are subiect amoros. Este vorba de niște acuzații politice făcute de gazetar. Nicu Filipescu se sesizează, lansează provocarea la duel și, în ciuda, să spunem așa, convenției epocii, că băi, nu ne omorâm între noi, mă taie așa și gata, onoarea e satisfăcută. Filipescu a susținut că s-a împiedicat, dar s-a împiedicat cu floreta în pieptul adversarului. Memoria acestei crime făcute la sala de scrimă se păstrează până astăzi în piațeta Națiunilor Unite, în fața blocului Gioconda, blocul Turn de 18 etaj. Este o micuță fântână, fântâna George Lahovari, făcută de cei din familia răposatului, tocmai pentru a aminti această crimă. Locul ăla este de fapt locul unde boierii și nu numai s-au apucat de sport în formă modernă la noi în țară. Acolo a fost tirul altădată, Societatea de tras la țintă. Pentru prima oară când a intrat un sport modern la noi în țară, pe lângă acestea clasice, a fost trasul cu pușca la țintă și acolo s-a înființat la 1862 această societate. Să nu uităm că primul participant la Jocurile Olimpice din partea României, chiar dacă a făcut-o din proprie inițiativă, e un reprezentant al boierimii, George Plagino și merge la capitolul tras cu pușca. După aceea, prima medalie pe care a obținut-o România va fi la hipism. La Jocurile Olimpice de la Berlin, un călăreț român reușește să obțină argintul. Asta este prima medalie pe care am adus-o noi în țară și e obținută de la un sport eminamente boieresc.

Dar revenind, dacă mai țineți minte, acum jumate de oră vorbeam de George Valentin Bibescu. În cazul lui se observă aceste preocupări ale noii generații: automobilism, aviator. Doar că tipul ăsta de hiperactiv și totodată fără răbdare cu oamenii nu este tiparul de soț ideal. Mai ales că ăștia doi sunt căsătoriți, ea copilă, el adolescent. El are 20 de ani, ea are 15 ani la momentul căsătoriei și se pare că prima noapte de dragoste a fost mai degrabă prima noapte de război pentru că în memoriile Martei spune că să dai o virgină pe mâna unui bărbat e ca și cum ai da un Stradivarius pe mâna unei maimuțe. Clar n-a fost o experiență fericită aia din prima noapte și de aici relațiile au tot mers cu hopuri. Că au existat încercări de apropiere și cei doi au rămas împreună până la moartea lui în 1941. Deci au aproape 40 de ani de căsnicie. Lucrurile au fost foarte tumultoase între cei doi. Și în felul ăsta s-a ajuns ca până și soacra să-i spună Martei la un moment dat: „Dar vezi de viața ta și fii ușuratică.” O încercare de apropiere în schimb a creat unul dintre cele mai renumite conace boierești. La un moment dat, când George Valentin Bibescu ori vrea să se apropie de Marta, ori vrea să-i închidă gura, nu, ei îi ia un diamant, îi ia un domeniu, că așa se face boierește și îi cumpără domeniul de la Mogoșoaia, vechiul palat al lui Constantin Brâncoveanu. Vreau să punctez lucrul acesta. Faptul că putem să vizităm astăzi Mogoșoaia în forma pe care o putem vedea i se datorează în primul rând Martei Bibescu. Ea este cea care a făcut renovarea. Bun, nu a fost o renovare perfect științifică. S-au făcut modificări la palat, dar faptul că ni s-a păstrat cripta asta brâncovenească i se datorează ei într-o bună măsură.

Și Marta și-a urmat cumva un curs al vieții separat. Acum, tot un efect al izolării acestei clase sociale este că foarte adesea dragostile erau un picuț incestuoase. Nu chiar frate cu soră, dar pe la verișori era prăpăd. Și și Marta are o primă dragoste puternică față de vărul ei, Emanuil Bibescu. Chiar dacă am subliniat că Marta e o Bibescu prin căsătorie, după cum v-am spus, ăștia tot căsătorindu-se între ei, ăsta nu era văr prin alianță. Și atunci există o idilă care are drept punct culminant unul dintre, una dintre cele mai frumoase damblagii boierești pentru că Bibescu este un automobilist pasionat. La 1904 sau 1905, mai repede, se produce unul dintre cele mai interesante raliuri automobilistice ale perioadei. Pleacă de la București până la Teheran. Se duc până în Iran împreună cu soția. Călătoria a fascinat-o pe Marta, dar cel care i-a făcut o frumoasă nu a fost soțul ei, ci vărul. Vărul se pare că a fost totuși reticent în a consuma această dragoste sau, cel puțin, așa ne spune Marta în amintirile ei. Dumnezeu știe ce s-a întâmplat exact. E cert că ea spune că declarația lui principală era: „Să fim cuminți. Să fim cuminți, să nu ajungem la mai mult.” Este totuși cel care o învață să se maturizeze emoțional pentru că nu numai că avusese parte de niște experiențe ușor traumatizante, dar rămăsese și însărcinată foarte curând, singurul copil pe care l-a avut, fiica Valentina. Și cumva s-a repetat trauma pe care o avusese ea cu mama ei, s-a purtat foarte distantă cu acest copil. Foarte interesantă nota unui biograf al Martei: „Așa se întâmplă atunci când copiii au copii. Nu există maturitatea necesară pentru o apropiere.”

O altă aventură celebră a a Martei sau, cel puțin, o altă iubire a Martei, dar de data asta venită spre ea, este afecțiunea pe care i-a purtat-o nedisimulat prințul, principele de coroană german, Wilhelm. Vorbim de fiul lui Wilhelm I, cel care, dacă nu s-ar fi schimbat destinul Germaniei, ar fi devenit împăratul Wilhelm al II-lea. Tocmai la o asemenea serată la Mogoșoaia, pentru că, bineînțeles, viața boierească nu se rezuma numai la balurile date în oraș, aveai mai ales în perioada vacanțelor, să spunem așa, retragerile la moșie și sunt o serie de conace cum sunt Palatul Știrbei de la Buftea, conacul de la Mogoșoaia, Castelul de la Posada altădată al aceleiași familii Bibescu, conacul de la Ghidigeni al familiei Crișoveloni din nordul Galațiului, numit în perioada aceea Palatul Plăcerilor, unde se presupune că s-au produs niște orgii prin Primul Război Mondial, consemnate de Constantin Argetoianu, altul pe care trebuie să-l luăm un pic cu precauție când face niște afirmații. La fel era și la Mogoșoaia. Aceste serate date la ședințele de la țară trebuiau să fie la rândul lor un etalon pentru clasa boierească. Adică pornind de la decorul, decorul spațiului în care se desfășura evenimentul, până la bucătarii de prestigiu care erau chemați să asigure aprovizionarea sau se recurgea direct la restaurantele de lux bucureștene și apoi până la micuțele indiscreții care se întâmplau pe aleile acestor conace. Totul trebuia să fie de asemenea eclatant, trebuia să inspire într-adevăr noblețe, măreție aristocratică. E la o asemenea recepție i-a căzut cu tronc Marta principelui Wilhelm, care a curtat-o asiduu o vreme mai îndelungată. Treaba a culminat cu o plimbare prin Berlin și cu o onoare aparte făcută Martei, aceea de a fi trecută cu automobilul pe sub Poarta Brandenburg, ceea ce în perioada aceea era o onoare rezervată strict familiei imperiale germane, inclusiv prezentată împăratului Wilhelm I, pe care l-a considerat pe bună dreptate un personaj cu totul anost. Dar Marta susține în definitiv că între ea și principele Wilhelm nu s-a întâmplat nimic. E totuși important de reținut remarca asta pentru că în Primul Război Mondial Marta a rămas în teritoriile românești ocupate de Puterile Centrale și a întreținut mai mulți demnitari germani, inclusiv pe Wilhelm la Mogoșoaia, ceea ce i-a atras reputația de agent dublu și porecla de Mata Hari, amintind, bineînțeles, de celebrul spion, celebra spioancă din Primul Război Mondial.

Iată, nu putem să știm cu exactitate ce s-a petrecut. Mult mai clar este în schimb principala pasiune din viața Martei cu principele Charlouis de Rohan, un descendent dinastia angevină și unul dintre cei mai eligibili burlaci de la începutul secolului XX, care a făcut o pasiune puternică pentru Marta. De data asta a fost o pasiune împărtășită, numai că a existat o opoziție puternică din partea familiei sale, încercându-se să nu se repete scenariul cu Marițica Văcărescu, adică să divorțeze Marta de George Valentin Bibescu, să se căsătorească cu el. Marta a ajuns până la a verifica dacă mai poate avea copii din dorința de a fi cu omul ăsta. Până la urmă nu s-a petrecut treaba asta și au văzut fiecare de viața lui. Interesant de punctat că nu vreau să enumăr toate iubirile Marti Bibescu, au fost destule, a și trăit mult, ăă, că la un moment dat Marta are o altă dambla boierească, anume se gândește să facă un salt extrem, deci de la o femeie frumoasă, iubită, apreciată să se retragă în mănăstire. Care vrea să se retragă în mănăstirea Calmelitelor din Alger, unde stareță este la momentul ăla verișoara ei, Jeanne Bibescu, care n-a oferit cel mai bun exemplu pentru că s-a amorezat la rândul ei de un politician francez și a ajuns să plece din mănăstire și a ajuns ghicitoare. Poftim, răsturnare de situație. Ăă, încercarea asta de călugărire a Martei se va traduce totuși printr-un gest concret. În 1912 a trecut din propria inițiativă la romanocatolicism sub îndrumarea confesorului ei, abatele Munier, care a rămas cumva o autoritate în domeniul ei.

O altă chestie foarte boierească în perioada aia era și concurența dintre doamnele din aristocrație și este de notorietate adversitatea care a existat între Marta Bibescu și ultima reprezentantă a familiei Văcărescu, Elena. E un fapt cunoscut afacerea intimă existentă între Elena Văcărescu și principele Ferdinand, mai înainte de căsătoria acestuia cu principesa Maria, dar ulterior cele două nu s-au plăcut absolut deloc. Amândouă au rezidat în Franța, Elena cu domiciliu semi-obligatoriu, Marta, pentru că așa i-a plăcut și mai ales după 1918. Elena a fost unul din principalii agenți care au susținut calitatea de spion a Martei Bibescu. Iar că Marta Bibescu s-a apucat să facă publice niște amintiri mai intime cu regele Ferdinand, n-a spus-o pe față, dar părea să insinueze ceva în direcția unei aventuri galante. Acum, chiar dacă între regele Ferdinand și regina Maria e clar cine e mai cunoscut pentru viața amoroasă, au existat și de partea lui. Doar că erau chestiuni, cum spuneam, destul de obișnuite în perioada aia și asupra cărora se cuvenea, asupra cărora se cuvenea un grad de discreție. Elena Văcărescu este una dintre cele care au avut reacție. Argetoianu comparându-le cu niște cloști care s-au apucat să cotcodăcească și chit că una o contrazice pe cealaltă, nu fac decât să sporească toată afacerea, cu atât mai de prost gust cu cât toată discuția asta se petrecea imediat după moartea lui Ferdinand. Adică, bă, fix de asta v-ați găsit acum să vă apucați. E, dacă viața Martii Bibescu în sine merită clar să fie parcursă și există sursele necesare, vă trimit un pic înapoi la scandalul amoros petrecut în familia Leurdeanu cu Cruciereasa, care se trezește cu fiul cu nevastă pe nepusă masă. E, imaginați-vă în secolul X cum s-o fi simțit săraca principesă Ghica în momentul în care băiatul ei Grigore. Acuma să identifici un Grigore în familia Ghică e ca și cum ai căuta acum carul cu fân, că n-au decât vreo 40 de Grigore prin neam. Deci, drept urmare, nu stăm să ne batem capul la capitolul ăsta. Un Grigore Ghica în vârstă de 25 de ani, un picuț scăpătat, se duce prin Franța și după o vreme ce aude mămica lui în țară, băiatul lui ei de 25 de ani, 26, tocmai s-a căsătorit cu o doamnă de 41 de ani, cunoscută sub supranumele de Lianghiu Puji, o cunoscută lesbiană, de fapt bisexuală, evident, și curtezană franceză, care avea, am spus, >> 40 de ani, nu eram sigur dacă am menționat detaliul ăsta. Să mor, maică, și alta nu. Bineînțeles, culmea, a venit și cu ea în țară să turbeze principesa Ghica și și nimic altceva. Și până la urmă o altă dambla a fiului a părut să fie salvarea. Erau cunoscuți acest cuplu pentru faptul că își promiseseră fidelitate, dar cu persoane de sex opus. Bine, el nu avea apucături homosexuale. Ea, în schimb, după cum am spus, avea înclinări și către reprezentantele de același sex. Ea nu era oprită de la chestia asta, iar lui îi plăcea să privească, avea damblaua de voyeur. Toate bune și frumoase, o dată, de două, de trei, de patru, până când, după vreo 10 ani de căsnicie, mi se pare, doamna o invită la ei acasă pe tânăra de 23 de ani, Marion Fiebou. E, data asta domnul nu se mai mulțumește doar să privească și nici una, nici două îi propune soției un ménage. N-a mers afacerea, nu s-au despărțit, dar el a plecat în țară cu tinerica spre încântarea mamei. N-ar fi fost o chestie care, în mod normal, să încânte o mamă, dar dat fiind contextul, s-a înțeles în timp ce ea s-a consolat într-adevăr cu un ménage à trois, dar exclusiv feminin, luând legătura cu o mai veche iubită care a mai adus și o prietenă. E, poftim, afacere. Ăștia din telenovele clar n-au imaginație. În cele din urmă, situația ei financiară mult mai prosperă l-a făcut pe el să se întoarcă, dar relația e cunoscută că n-a mai fost așa cum trebuia.

La capitolul ăsta cu relații respinse de societate, în schimb, avem un ultim caz din secolul al XIX-lea pe seara aceasta, reprezentat de principesa Cleopatra Trubețoi. Numele ei nu sună românesc, dar la fel este un nume luat prin căsătorie. Ea este la naștere, Cleopatra Ghica, din vasta familie a Ghiculeștilor. Tatăl ei e un alt frate al lui Alexandru Dimitrie Ghica, Grigore Ghica, Costache Ghica. Mulți mai aveau băieții ăștia la un moment dat în neam. Explicația este simplă. Tatăl lor, Banul Ghica, a zis și Banul Bătrânul, avusese trei neveste și 24 de copii. Spornic omul. Diferența între primul și ultimul copil fiind de aproximativ 60 de ani. Nenea ăsta avea nepoți mai în vârstă decât copiii lui mai mici. Aia și explică de ce erau așa încrengătură în familia Ghica, că la un moment dat cred că nu se mai știau toți cu toții. E, ea este crescută la conacul de la Băicoi, în prezent în ruină. Mai sunt câteva ziduri acolo și o capelă de răpănată. Sper că mai sunt. Și deși femeie foarte frumoasă, foarte educată, foarte spirituală, era o doamnă, o domnișoară despre care se știa că cu greu poate fi intimidată, cu toate astea rămâne fată bătrână, adică sare de 20 de ani, potrivit standardelor epocii. Ba mai mult decât atât, este extrem de apropiată de unchiul ei, Alexandru Dimitrie Ghica, cel care urma să ajungă domn, suficient de apropiată cât să rămână însărcinată, spun gurile rele la un moment dat. Bun. E drept că Alexandru Dimitrie Ghica era unchiul ei, dar unchi vitreg, adică numai tatăl era linia comună al minteri. Ea, tatăl ei provenea dintr-o altă mamă decât Alexandru Dimitrie Ghica. Dar oricum lucrurile s-au un pic încălcite pe acolo. E, e un pic de șoricărie în toată afacerea asta. Cert este că tânăra Cleopatra dispare o perioadă din viața modernă și în momentul în care revine familia Ghica mai avea o fetiță, Zinca, care este dată spre adopție unei boieroaice scăpătate în timp ce Cleopatra este nașa ei de botez. Era știut faptul că o vizita, dar discret și destul de rar. Rămân lucrurile așa până când ajunge, ajunge Cleopatra la 26 de ani, când la standardele societății de atunci îți cam puneau cruce. Moment în care însă vine această ocupație rusă care a dezghețat lucrurile în Principate și sosește la București principele Serghei Trubețoi, rudă cu Țarul, un tânăr splendid de 36 de ani, că da, la bărbați încă erau tineri. Poftim, standard de la momentul ăla. Care o cucerește în doar câteva zile. Deci nunta se produce pe repede înainte. Din păcate și văduvia vine pe repede înainte, că ăsta moare săracul după câteva luni la sediul Brăilei și rămâne măritată mai puțin de un an, dar suficient timp cât să mai aibă o fiică, de data asta legitimă, Agafoclea, nu știu unde au găsit numele ăsta. Care a dus numele mai departe, dar e interesantă afacerea asta ușurel incestoasă cu unchiul și mai ales după ce rămâne văduvă pare că vrea să reia legăturile apropiate cu unchiul. Numai că, poftim, ghinion, unchiul între timp ajunsese domn. Alexandru Dimitrie Ghica n-a fost căsătorit, dar este cunoscută, deci absolut veridică, dragostea pe care i-a purtat-o unei contese rusoaice, Contesa Van Suchteln. Mulți aristocrați ruși din perioada aia n-au nume cu sonoritate rusă, tocmai pentru că avuseseră un import de nobilime baltică și nord-europeană. Cleopatra primește oferta: „Hai să fim prieteni.” Nu i-a picat bine. Și profitând de titlul ei de principesă Trubețoi, a călătorit la Sankt Petersburg și unii o consideră responsabilă pentru faptul că Țarul Nicolae I nu i-a acordat divorțul Contesei Ivan Zuchtel, ca aceasta să se căsătorească cu Alexandru Ghica. Deci a existat acolo o umbră de invidie, de dușmănie. Alminteri Cleopatra ne rămâne cunoscută pentru altă dambla boierească. Îi plăcea muzica, dar n-a cântat așa de oricine. Ea este cea care l-a adus în casa ei pe compozitorul Franz Liszt. Franz Liszt a avut un turneu în țările române, dacă i-am putea spune așa. Turneu terminat la Iași cu întâlnirea cu Barbu Lăutaru, dar a susținut și trei concerte în București, unul fiind în casa Cleopatrei Trubețoi de pe Calea Victoriei, este aproape de intersecția cu strada General George Manu, în dreapta casei Vernescu. Casa se păstrează până astăzi, este administrată în prezent de Academia Română. Din casa aia, câtă vreme a stat în țară, că bineînțeles că a voiajat pe la toate curțile europene, că de își permitea, Cleopatra vorbea la un moment dat de la balcon în diagonală către balconul clasei unei case învecinate, casa Bagration, acolo altă cucoană măritată tot așa cu un general rus, dar de origine georgiană. Și tot așa cu o afacere amoroasă, foarte interesantă. Fiica ei a ajuns amanta generalului Kiselev, cu care s-a întâmplat exact aceea situație cu Contesa Van Zuhtel. Ăsta a iubit-o sincer pe fiica principesei Bagration, care reținem e totuși româncă dinspre mamă. Țarul nu i-a dat nici lui divorțul. Spre deosebire de Alexandru Dimitrie Ghica, generalul Kiselev a rămas cu femeia asta, chit că n-au putut să se căsătorească. Au avut patru copii împreună. Copiii au fost înfiați, neputând să fie declarați de către tată de un unchi fără urmași din familia Prejbeanu. Deci ei sunt cu numele de Prejbeanu, dar în anumite genealogii sunt trecuți Prejbeanu-Kiselev ca să se înțeleagă limpede cine-i tatăl. Una dintre fete este Șa Prejbeanu, soția lui Alexandru Odobescu. Și o alta este Elena, căsătorită cu acest Ștefan Greceanu, care a făcut genealogiile boierilor români. Ca să vedeți cum se leagă la un moment dat lucrurile. E și Cleopatra Trubețu iese cu altă dambla. Exact ca Grigore Ghica cu Barbu Catargiu. La bătrânețe. Ea a uitat ce făcuse în tinerețe un picuț, așa că nici una, nici două s-a trezit ea să facă pe cucuaua la domnitorul Gheorghe Bibescu, aflând că fiica lui Eliza se încurcase cu consulul britanic de la București, Colquhoun. Exista o afacere galantă între Eliza și acest consul de care știa tot Bucureștiul, mai puțin tatăl. Și s-a trezit Cleopatra aflând de chestia asta să se ducă la taicăsu, care i-a tras o bătaie turcească. E foarte interesant cum niciuna, nicio bătaie nu-i românească. Toate sunt de import. Ba rusească, ba cazacească, ba turcească. Noi nu batem, învățăm de la neamuri, învățăm de la străini rău. Și a căsătorit-o forțat cu Ion Filipescu zis Vulpache, fiul lui Alecu Filipescu Vulpe. Deci, vizavi de cum se desfășurau la un moment dat intrigile amoroase între boieri, că astea fiind, bineînțeles, damblagiile boierești, să zicem așa, cele mai vizibile, dar să nu stăm totuși numai într-ale dragostelor, că o să mai avem de discutat în luna februarie la capitolul ăsta.

Haideți să vedem în ce mai constau damblagiile boierești ale perioadei. Mai avem, de exemplu, balurile mascate. Balurile mascate care, în principiu, se supun acelorași reguli ca și celelalte evenimente de felul acesta, numai că îți permit un pic mai multe indiscreții pentru că, tehnic, nu știe nimeni cine ești. Repet, tehnic. Alminteri era o altă manieră de evadare, o altă trăsătură definitorie pentru aristocrație este nostalgia, trimiterea la trecutul cu strămoși glorioși, la ăia care ți-au dat un nume care te obligă și reveria la un moment dat a vremurilor de demult, pe care le poți retrăi făcându-ți un costum conform cu perioada aceea. La capitolul ăsta se pare că Palatul Cantacuzino al Nababului era lider de imagine. Sunt poze cu Gheorghe Grigore Cantacuzino în costum renascentist, de exemplu. Erau cunoscute faptul costumele alea se lucrau veridic. Adică e frumos și boierul nostru din sală de astăzi, dar costumul lui totuși e o reproducere. Pe când atunci nu se lucra. Dacă cu fir de aur scria, păi cu fir de aur se făcea. Se ținea foarte atent regula aceasta. De asemenea, din șirul de obligații sociale pe care le aveai în calitate de boier, pe lângă acest mers la bal, mai era, bineînțeles, mersul la teatru. Mersul la teatru se țineau baluri și la teatru, dar mersul ăsta la teatru era echivalentul social al mersului la sală de astăzi. Mergi, nu mergi, abonament trebuie să ai. Cam așa funcționa accepțiunea. De asemenea, erai obligat tot așa de către societate să fii membru prin vreun club aristocratic. Alminteri nu se putea. Beizadea Mitică, Dimitrie Ghica este cel care a fondat Clubul Conservator, de exemplu. Și mai exista o chestie care a rămas obligativitate socială până astăzi. Nu știu dacă am moștenit-o de la ei sau ba. Mersul la nunți. Nu se putea să lipsească boier de la vreo nuntă boierească, mai ales că era tot așa un prilej de etalare.

Un alt capitol pe care am așteptat să fie toată lumea sătulă pentru a-l menționa este, bineînțeles, capitolul gastronomic, că îi lăsasem prin sfârșit de evu pe boieri cu nutriția. Haideți să vedem un pic ce modificări se produc în perioada fanariotă. Avem, bineînțeles, influența orientală crescândă, care a rămas până astăzi la nivelul lingvistic. O grămadă de feluri de mâncare au nume turcești, că sunt sarmale, că e pilaf, că este ciorbă, că este ciulama, că este tuslama, că este ghiveci, că este iahnie. Toate astea sunt cu terminologie turcească. Chit că, așa cum au arătat mai mulți cercetători români în domeniul gastronomiei, nu toate sunt aduse de turci. Am preluat numele de la turci, că fiertură știam să facem și înainte să intrăm în contact cu turcii. Pentru ca, bineînțeles, secolul al XIX-lea să aducă și aici un aport puternic din partea gastronomiei franțuzești. Intră Parisul pe fir sau Viena, dacă vorbim mai ales de Transilvania și sosesc mâncăruri care de care mai rafinate. La fel fusese și în perioada de fanar. Domnul Tudor Dinu explică foarte frumos situația boierimii românești din secolul al XIX-lea, nu doar la capitolul gastronomic, o pendulare între Fanar, Viena și Paris. Cam asta era orientarea boierimii române. Cum altădată era o treabă să-ți aduci bucătari de la Istanbul? Să nu uităm că sunt mai mulți cercetători care ne spun că bunicul lui Caragiale e bucătar venit în anturajul lui Ioan Gheorghe Caragea, în timp ce bunicul soției sale, Alexandrina Bureli, este cofetar în anturajul aceluiași Caragea. N-a, poftim, împotrivire cum s-au găsit ăștia din bucătărie la două generații mai târziu. La fel, în perioada secolului al XIX-lea era modă să-ți aduci bucătar de la Paris. Casa regală dădea tonul. Carol I l-a avut vreme de mai multe decenii bucătar pe Papa Jilet, care mai apoi și-a făcut restaurant franțuzit în București. Dimitrie Ghica avea la fel bucătar francez care a devenit apoi antreprenor la hotelul Hug de pe Calea Victoriei.

Lucrurile trebuiau să fie într-o anumită etică, dar la fel ca și în celelalte aspecte ale vieții, masa boierului nu era doar despre mâncare. Masa boierului trebuia să fie un fenomen artistic, trebuia să fie un ritual de reprezentare foarte clar. Și hai să vedem un pic care este, în primul rând, ritualul de reprezentare. Păi, în perioada fanariotă, ideea de bază este la fel ca și în alte aspecte ale vieții, ca boierul să nu facă mai nimic la masă, nici măcar să taie. Se mânca cu mâna, se trecea apoi un bol cu apă, cu fel de fel de parfumuri ca să te mai speli, dar nu te spălai numai pe mână, te spălai și pe barbă. Că în momentul în care bagi toate chestiile cu sos și cu sirop și tu ai o barbă până la brâu, cel mai probabil meniul poate fi citit după aia pe tine. O chestie care în schimb l-a șocat pe același pictor Barabás Miklós, care a rămas nu numai la întâlnirea dintre boierii îmbrăcați în frag și așezați pe jos, a fost invitat și la masă, este totala desconsiderare pentru regulile igienei la capitolul băut. Omul ne spune acuma chestia asta nu trebuie generalizată, că dacă cineva voia băutură, beau toți din același pahar. Stătea în colțul camerei un arnăut cu un clondir și dacă cineva voia băutură, îi făcea semnul ăla, ăla venea, îi turnea, omul bea și ăla se întorcea cu paharul în spate. Chestie care s-ar putea să te facă să te lași de băut dacă prinzi un asemenea dichis. Și bineînțeles cu ritualul nelipsit, apoi ai mâncat, te-ai săturat, te-ai spălat frumos, treci în camera alăturată la ciubucuri și cafele. Alminteri nu se putea considera asta masă boierească. Ei, odată ce vine bucătăria franțuzească, începe să se schimbe un pic și tipicul mesei, mai ales că ai început să dai baluri, trebuie să ai și mâncare la asemenea evenimente. Și în plus începe să generalizeze epoca dineurilor, epoca meselor festive și nimic altceva nu e mai repede observat decât bufetul. Grigore Capșa este cel care a creditat la noi odată cu introducerea bucătăriei franțuzești și a doua oară cu serviciul à la carte, care, în ciuda numelui, tot de Franța este inventată, adică cu aducerea felurilor unul după altul și în felul acesta cu alcătuirea unor meniuri absolut somptuoase. Meniurile astea, din fericire, ni se păstrează destul de detaliat, pentru că mai mulți boieri, începând cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruți, au avut ideea să scrie inclusiv cărți de bucate. Prima carte de bucate tipărită la noi este 200 de rețete cercate, având în prima ediție inițialele M.K. C.N., adică Mihail Kogălniceanu și Costache Negruți le-a fost jenă să-și treacă numele întregi în primă fază, zicând: „Asta-i treabă de femeie”. Dar acolo se vede o sinteză foarte interesantă între bucătăria grecească, bucătăria de influență slavă cu borșuri și cu fel de fel de salate și bucătăria franțuzească. Totul așa într-o sinteză foarte interesantă și, bineînțeles, cum putea să fie altfel, calorică în draci. Adică, dacă o să găsim un ingredient nelipsit în toate rețetele, cel puțin alea sărate, dar nu numai, e untul. Totul se frăgezește în unt, totul se dă pe unt. Toate cărnurile mai fade trebuie împănate cu slăninuță. Alminteri nu se poate și la mâncărurile de la felurile principale aproape că e nelipsit măcar un pic de zahăr. Adică ăștia au pui cu zahăr, au piept de căprioară cu zahăr, îi dau cu zahărul într-o veselie pe acolo. Adică e o.

Mare minune că au trăit cât au trăit majoritatea care aveau asemenea meniu.

A, bineînțeles, o chestie care devine foarte boierească din perioada asta este peștele, mai ales turionul cu ale sale icre negre aici. Regina Maria a făcut o artă din a mânca porțiile caviar, dar nu servite on nature, cum se obișnuiește astăzi în majoritatea cazurilor, ci pe moda rusească servite cu blinii. Blinii sunt ca niște clătituțe, da, mai pufoase și se făceau ca niște mici tartine cu caviar. Asta era unul dintre felurile de mâncare preferate ale reginei Maria.

Acuma, ca să închidem frumos așa expunerea, nu închid acuma, dar să vă fac o idee, vă prezint câteva meniuri boierești din de la începutul secolului al XX-lea. De exemplu, un meniu de vară. Avem un dejun. Pătlăgele vinete tocate, raci fierți în vin și zeamă de carne acoperiți cu sos de maioneză, ciulama de pui și fructe, ăsta i dejunul. Prânzul de vară: supă de orez cu roșii, scordolea de raci, friptură de pui, salată de castraveți și fructe.

M, merge dejun de iarnă: icre proaspete, guvizi, rasol sau păziți sau prăjiți, pardon, coastă de porc înnăbușită, chiftele prăjite și pastă de guturi sau zatină de gutui. Dacă vă întrebați cum se făcea chestia asta, păi ai sirop de gutui și gelatină scoasă din oase de morun. M, prânz de iarnă: supă de găluște cu griși, stridii, barbuni ca la Marsilia, friptură de iepure cu sos de smântână, laustă, brânză Chester, cremă de vanilie.

E, în schimb, meniul de Revelion: cupă cu șampanie, stridi sau icre moi, bulion rece cu gust de țelină în cești, langustă sau homar cu maioneză, rasol de crap înghețat, fazan derby și garnituri, salată de andive, la desert, plăcintă cu răvașe, înghețată în mandarine. Le aveau de pe atunci cu moda, fructe, bomboane și, bineînțeles, vinuri și șampanie.

La capitolul băuturi boierești e destul de limpede că vinul a fost dintotdeauna băutura de căpetenie. Subliniem și aspectul că unii boieri au intrat în industria vinului și până astăzi domeniile Știrbei ne aduc aminte de treaba aceasta. Mai apoi a prins foarte puternic și șampania, mai ales că odată cu fabrica Zarea am avut și producție autentică sau șampania Rin Extra era foarte căutată la mesele boierești. He, v-am făcut poftă, observ așa. Dar berea, odată ce ne vine un suveran german care bea la rândul lui bere, este introdusă și ea la mese, fără niciun fel de problemă.

În categoria gurmanzilor rafinați din perioada respectivă, un loc de cinstire, ce să vezi, tot Conul Marghiloman. Alexandru Marghiloman era cunoscut pentru unele dintre cele mai rafinate dejunuri. E drept că i și dădea mâna să facă asta. Adică el nu se rezuma la marile restaurante bucureștene. Nu. El discuta direct cu Parisul și cu centrele gastronomiei mondiale, adică era capabil să aducă preparate cu trenul de la Paris ca să organizeze dejunuri. Au rămas de pomină dejunurile date pentru diplomații veniți să închidă pacea de la București, după al doilea război balcanic în 1913, când am luat noi Cadrilaterul, sau dejunurile pe care le dădea politicienilor conservatori în perioada când se rescria statutul Partidului Conservator, al cărui ultim președinte a fost până după Primul Război Mondial. Argetoianu ne lasă niște descrieri despre mesele lui Conu Marghiloman, care la un moment dat era un tip cam obsesiv, puțintel. Își măsura tot timpul temperatura, mișcările stomacului, tot și la mese la fel trebuia să aibă o rânduială foarte strictă de cum se servea masa, având, bineînțeles, plăcerea de final de trabuc și coniac, plăcere pe care, de exemplu, o împărtășea și Ionel Brătianu, dacă e să vorbim și de oameni care au mai puțină reputație de gurmanzi decât alții.

Dar acuma, dacă tot am adus vorba de anumite manii și treaba asta damblaua luată într-un sens un pic mai literal, era tot o treabă boierească. Adică ceea ce astăzi ar fi un simptom clinic, cum au l-au definit pionierii psihologiei și psihiatriei la noi în țară, Alexandru Suțu, care e un boier la bază, apoi Alexandru Obregia sau Gheorghe Marinescu sau Constantin Parhon. Pentru boieri era tot fantezie, era tot originalitate, era tot sensibilitatea spiritului. Adică nu e un om nebun, e un om original. Uite cum protestează el împotriva banalității. Și la capitolul ăsta, bineînțeles că se cerea o doză mare de discreție, dar unii au scăpat cu nume cu tot. În schemă, de exemplu, Constantin Bacalbașa, pardon, Argetoianu, ne vorbește la un moment dat de un boier din familia Cantacuzino, nu-i dă numele mic, băiat discret, care se sfătuia cu păsările lui tropicale. Omul se trezea dimineața, lua dejunul și se trântea în salon unde discuta cu păsările. Argetoianul spune: „Păsările, în general, papagalii răspund. Problema e că ăsta le înțelegea ăă și că alea îi dădeau sfaturi de cum să-și administreze moșia.” Nu știu dacă ați încercat vreodată să luați sfaturi financiare de la un papagal și mă refer la pasăre. Ă, în general nu este recomandat, să spunem așa, vizavi de dragostea față de animale.

Am uitat să menționez la capitolul vânătorii, dar cred că nu este târziu s-o fac nici acum. O vânătoare de pomină care l-a l-a costat statutul pe unul dintre boierii epocii. Este vorba de Fantazii Ghica. Omul ăsta ca prefect al județului Buzău a fost la un moment dat însărcinat să organizeze o vânătoare regală pentru Carol I. În perioada de tinerețe, lui Carol îi plăcea să vâneze și ia a venit la o vânătoare în județul Buzău de urși și ăsta s-a gândit: „Bă, dacă nu nimerește ăsta vreun urs, o să plece supărat.” Drept urmare, a oprit niște ursari care aveau un urs dresat și a pus să i-l dea ursul ăla să-l împuște regele. Nu mică e a fost mirarea lui Carol I când a tras și n-a nimerit ursul din prima, când ăsta a început să danseze, că el era obișnuit să reacționeze altfel. S-a soldat cu o demisie a profului, a prefectului de Buzău. E considerată greșeala care i-a stricat cariera lui Fantazi Ghica.

Dar de departe, omul care a adus damblaua pentru animale la nivelul cel mai înalt dintre boieri este un domn al cărui nume, la fel ca și Barbucică Catargiu, este o cacofonie mai mult sau mai puțin voluntară, respectiv Costică Câmpineanu, hai să-i spunem Constantin Câmpineanu, ca să lăsăm treaba mai frumos. Domnul ăsta era cunoscut pentru pasiunea pe care o avea față de reptile. Bun, asta n-ar fi o treabă chiar așa nemaipomenită, dar lui ăsta îi plăceau șerpii dintre toate animalele. Avea o crescătorie de șerb la el acasă. Locuia în zona actualei Piețe Walter Mărăcineanu, la intrarea în Cișmigiu dinspre Sala Palatului. Clădirea a dispărut între timp. Și mai mulți oameni care i-au trecut pragul au spus: „Bă, erau camere întregi cu asemenea reptile, inclusiv de alea veninoase pe care le hrănea cu pui de pasăre vii.” Acuma, oricât de dezgustător ar fi obiceiul ăsta, o a doua deprindere a ăstuia era încă mai șocantă, faptul că avea impresia că șerpii lui suferă de singurătate. Drept urmare, când pleca de acasă și mai lua câte unul în mânecă. Așa că au fost unele ocazii semnalate de modernitatea bucureșteană când probabil că oamenii s-au lăsat instant de băut în momentul când au văzut un cap de șarpe ieșindu-i lui ăsta din guler sau din mânecă. Nu mai beau, nu mai beau.

Și dacă vi se pare că nu-i destulă ciudățenie până acum legată de omul ăsta, ea câtă că mai avea un animăluț acasă, mai avea un leu, nu mă refer la o monedă. Aparent fusese la o vânătoare prin Africa, găsise un pui de leu și l-a luat acasă, dându-l să fie crescut de o cățelușă. Leul crescuse mare, se pare că era blând ca o pisică, dacă l crezi bine. Dar dacă mergeai în vizită la Conul Costică, cu leul puteai să te joci, puteai chiar să-l smotocești un pic, dar treaba aia e să ai mare grijă să nu superi cățeaua. Pentru că dacă lătra mami la tine, trebuia să fugi în secunda doi. Asta vizavi de cei cu animalele.

Mai avem apoi cazul unui boier damblagiu ă și certat cu legea din postura de prefect de poliție, dar care cum din păcate a rămas un model pe la noi până mai recent era foarte iubit de oameni tocmai pentru că era genul de chefliu așa și de om în care față de care nu te simțeai imperfect. Ăsta este Dimitrie Moruți, cel poreclit Cneazu. A fost în mai multe rânduri prefectul poliției capitalei. Între principalele apucături ale omului ăsta se numărau chefurile nocturne care țineau până dimineața sau cum s-a întâmplat la un moment dat la un asemenea chef, a chemat inclusiv dintre ceilalți boieri și când au dat să pleacă să plece ăștia s-au trezit cu un cordon de poliție în jurul petrecerii. Cordon de poliție care a spus: „Puteți în cel mai bun caz să le trimiteți un mesaj rudelor că mai stați până mâine seară, că boierul mai are chef.” În alte ocazii era cunoscut că după ce stingeau câte un foc, că asta era tot treaba lui, păruidele fumegânde scula în picioare o mahala întreagă. Lăutari, doamne, de proveniență mai ușurică și alții și la fel dă-i cu chef până dimineață. Avea și el o virtute în schimb, că în fiecare dimineață la prima oră era la prefectură, indiferent cât de cheaun era. Ăă atunci când se întâmplau abateri în teritoriu, era cunoscut că cerea primarului la telefon, bineînțeles, abateri care țineau de competența lui, deci de poliție. Ia cheamă-l pe șeful poliției lângă tine, dă-i o palmă și dacă nu se auzea bine receptorie, lovești ca o fetiță. Mai dă-i. Bravo, acum am auzit. Hai, sănătate și să nu se mai întâmple. Astea erau apucăturile omului.

Singurul care se pare că a reușit să-l pună la respect pe acest nene care și-o luase un pic în cap și care la un moment dat voia la rândul său să divorțeze de soție a fost Ion Ion Brătianu, seniorul. Dimitrie Moruzi era căsătorit cu o fată a nababului. N-ai zice că vrei să divorțezi de o asemenea doamnă ta. Pe el îl apucase la un moment dat o mică un mic acces de nebunie. Deși era căsătorit cu fata unuia dintre liderii conservatori, el era sprijinit de liberalul Brătianu. În momentul în care Brătianu a auzit ce vrea să facă protejatul lui, l-a chemat la el în casă și i-a spus în felul următor: „Să faci un asemenea lucru urât, eu nu pot să te opresc, dar dacă o faci, să știi că eu nu te mai cunosc și la mine în casă nu mai calci.” Asta echivala cu retragerea sprijinului politic și omul era canalie, nu prost. Drept urmare, a înțeles situația și a preferat să rămână cu soția lui legitimă.

Bineînțeles, avem un spectru al nebuniei extrem de variat în casta boierească, mergând până la foști domnitori. Principele Gheorghe Bibescu, fără să fie catalogat vreodată ca nebun, e cunoscut pentru faptul că odată depus de pe tron de revoluția de la 1848, ajuns în Franța la Paris în exil, a să se comporte ca principe domnitor. Așadar, se trezea de dimineață, intra în sala principală pe care eu o numea Sala Tronului. Se așeza pe tron, semna cu pecete de domnitor și-și primea servitorii în audiență. Și a trăit în grandomania asta închipuită până la sfârșitul vieții, toată lumea zicând: „Vai, ce original!” În loc să zică: „Pe bune, dar poate ne căutăm nițeluș să vedem ce se întâmplă.”

Caz în schimb de nebunie declarată clinic este cel al lui Dimitrie Sturza, Mitică Sturza, cel care a fost de patru ori prim-ministru al României și a ajuns ultima oară să iasă din funcție pentru că în urma unei campanii de denigrare duse împotriva lui de Eugeniu Carada ajunsese să plângă la ședințele Consiliului de Miniștri cerând să iasă domnul Carada de sub masă. Evident că nu era nimeni sub masă. Ba chiar spun unele surse că ultima oară a luat-o el pe sub masă să-l caute pe Carada și cât s-a aflat acolo a început să-i ciupească pe miniștrii de pulpițe. Moment în care au zis că: „Băi, e cazul să-l căutăm un pic pe Conul Mitică și l-au trimis la un sanatoriu în Franța.” O altă anecdotă spune că medicul care l-a tratat a fost trimis incognito acolo și medicul a refuzat să pronunțe diagnosticul până când nu i se dezvăluie identitatea omului și când ei s-a spus că este fostul prim-ministru al României, ăsta ar fi exclamat: „Dumnezeule, ce țară! Ăsta-i nebun de 10 ani. Bă, vouă voi mergeți pe pilot automat, recunoașteți. Aveți nevoie numai așa de de formă de unul care să privegheze toată treaba asta.” Bun.

Nu-l uităm la capitolul damblagii, nici pe principele Grigore Sturza, spre eterna mea ciudă și a Sabinei despre omul ăsta. Nu reușim să aflăm mai multe date biografice. Un mister, deși e genul de om despre care te-ai gândit că ar fi vrut lumea să scrie. Este acel Beizadea Vițel de care povesteam și în alte dăți, un om cu o forță herculeană al cărui principal exercițiu de bodybuilding era să facă genuflexiuni cu un vițel în spate până când vițelul devenea cam tăuraș așa și să-și dezvolte în felul ăsta o putere într-adevăr supraomenească. Plutesc mai multe anecdote, dar evident că neverificabile. Despre demonstrațiile de forță ale omului ăsta ne spune, de exemplu, Victor Bilciurescu că într-o iarnă s-a întâlnit accidental la un han cu un fost protejat de-al lui, care acuma ajunsese contracandidat politic. Și Beizadeaua nici una, nici două i-a băgat mâna în gât și l-a ridicat pe ăla de la podea. „Băi, Mișălule, că te trântesc acuma de nu te vezi.” O altă manie a omului ăsta se pare că era să înoate în Marea Neagră pe furtună. Vila Sturza e una din primele vile de la malul mării. Denotă și aspectul ăsta că stilul de viață al boierilor este ăla care a creat, o să discutăm pe larg la Istoria Turismului Românesc, unele dintre cele mai cunoscute stațiuni din România. Adică, odată ce regele a dat a dat tonul cu Sinaia, s-au dus toți ață după el la Sinaia, s-a umplut Sinaia de vile boierești. Și odată ce regina Elisabeta a început să zică: „Dragă, dar aș vrea să fac o cură maritimă, cură marină, pardon, după ce am anexat Dobrogea, au început să se ducă și pe acolo și vilele Suțu și Sturza sunt printre primele case de vacanță de la Constanța.” E Beizadea Vițel avea obiceiul să înoate. N-ar fi fost nimic neobișnuit, au practicat o mai mulți. Regina Maria era cunoscută ca o înotătoare pasionată. Dar asta în nota în Marea Neagră pe timp de furtună. Ce mai fac unii? Unele genii până astăzi când îți fluieră salvamarul, nu intra. Lasă, bă, că știu eu. Ă, Doamne, Dumnezeu să-l ierte. Și el a făcut exact aceeași greșeală. A ieșit, l-a anotat pe furtună și, ce să vezi, i s-a pus un cârcel. Acuma, fiind om zdravăn, nu s-a înecat din prima. Și faptul că nu s-a înecat din prima a fost căpătuiala unui pescar care și-a riscat la rându-i viața intrând cu luntrea în apă să-l scoată pe fraier, pe principe din apă. Ulterior ăsta umplându-l de bani.

Pe lângă damblalele astea este și omul cunoscut vizavi de apucături amoroase ca nu având numai rangul de pașă. Pe ăsta l-a avut autentic din armata turcă. A participat în Războiul Crimeii la lupte alături de armata otomană și a primit rangul de Muhlis Pașa. El așa era cunoscut la turci. Dar a mai venit cu un obicei de aici, cu harem. Omul era cunoscut că ținea în casă un veritabil harem pe care l-a abandonat când s-a apropiat de 70 de ani și a zis că e cazul să se facă și el bărbat serios. Și a rămas cu o singură femeie. Deci, foarte interesante și vederile pe care le avea la capitolul ăsta. Viața lui s-a terminat cu o ironie. S-a chinuit să-și facă unul dintre cele mai originale palate din București. Palatul se găsea aproximativ pe locul actualului Palat Victoria, sediul guvernului. Bucureștenii îl numeau „prăjitura din capul podului”, capul podului Mogoșoaiei, pentru că avea niște turnulețe foarte similare cu Catedrala Vasili Blajenei de la Moscova, de semăna cu o cu o savarină. Ă, omul a făcut o construcție dintr-asta cu totul ieșit din comun și a murit în anul când a terminat-o. De asemenea, arhitectul construcției este un anonim pe piața bucureșteană, un anume Rainche, explicația fiind că l-a pus să-i facă palatul și să-i plătească implicit contractul, pentru că mai în tinerețe lucrase cu taicăsul care era tapițer și nu i-a plăcut cum taicăsul tapițase o cameră, îi dăduse o palmă și l-a damblagit în sensul ălălalt. Rămăsese ăla, săracul, inapt pe viață de la o palmă dată de boierul ăsta cu forță colosală.

Și după aceea mai avem, bineînțeles, și de ăștia cu fobii de microbi. Un nene, de exemplu, care silea chelnerii să-i aducă la masă talgerele cu mâncare deasupra capului să nu-i tușească sau să-i strănute vreunul prin farfurie. Avem oameni maniaci cu frigul, un boier care purta cinci paltoane și când mergea la club lăsa câte unul în câte un dulap și la întoarcere trecea și lua câte unul din dulap, cerând să i se tot ridice temperatura, să se obișnuiască cu atmosfera dinăuntrul respectiv de afară. Da, sunt e foarte interesantă lumea oamenilor ăștora și mergând până la manii de-a dreptul un domn din familia Greceanu care indiferent unde se afla, el la ora 5:00 trebuia să primească desertul, adică inclusiv pe câmp sau în căsătorie sau în, pardon, în călătorie, așa că servitorii lui umblau cu o șaretă cu un micuț frigider sau, mă rog, cutie de gheață în spate pentru că ăsta am n-am treabă la ora 5:00. Punct. Vreau să ăă mănânc desertul.

Astea sunt manii care cumva individualizează o clasă, dar dincolo de lucrurile astea, unele mai triste, altele mai vesele, unele șocante, altele pur și simplu amuzante, astăzi, ceea ce de fapt ne atrage la această clasă socială, care, deși mai există purtători ai numelui astăzi, ei au dispărut în perioada socialistă, adică fie că au emigrat, fie că s-au stins în mizerie sau au trăit în mizerie în România, rostul lor și societatea lor a apus și nu se va mai întoarce, nu în formele alea. Însă, cum foarte frumos a spus domnul Neagu Giuvara, el fiind descendent de boieri, noi am fost copiii unor oameni care au pierdut totul, dar au știut să piardă frumos. Sunt o clasă care s-a stins în multe situații cu demnitate, ținând cât au putut de ultimele lor elemente de civilizație. Sunt cunoscute mai multe cazuri de vechi boieri în perioada comunistă care încă se vedeau la serate, chiti, nu mai aveau veselă. Cazul, de exemplu, al familiei Miclescu, care făceau serate în baie cu pe o tăblie pusă pe cadă, că baia era tot ce mai aveau din fost casă. Ei erau surghiuniți în propria baie. Cazuri cum mi-a fost povestit despre profesoara mea doamna Racoviță cu punch făcut în cadă, că nu mai aveau boluri, dar care asta cu o coajă de pâine, cu un ceai, cu ce se găsea pe acolo, au continuat cumva să-și păstreze o parte din lustru. Au fost conștienți că identitatea este bunul cel mai de preț pe care îl au, ultimul, care le rămăsese și au ales să o păstreze și s-o sublimeze. Iar unii dintre descendenții lor le fac cinste și astăzi, tocmai alegând să conserve acele idealuri aristocratice care sunt de perpetuă actualitate. Eleganța, filantropia, cultura. Astea sunt trăsături boierești pe care, după cum spuneam, le putem dobândi și noi astăzi. Și care sper cel puțin să nu se demodeze niciodată. Eu vă mulțumesc tare mult că mi-ați fost alături în această seară. Je.