Lumn rosul Max a dormit timp de trei zile. Liel îi veghea. Anumite etape ale să ați putea spune că deja în a treia zi devenise obsesie să l verifice, să vadă dacă mai respira. Putea acum să interpreteze semnele de viață, de la mișcarea buzelor, barba care creștea, până la șuvițele de păr care se mișcau aproape insesizabil atunci când capul tresărea involuntar în somn. Adesea, când îl privea, o chinuia gândul că el tocmai se trezise și, cu ochii larg deschiși, o vedea. O privea. Privind ideea de a fi prinsă, o deranja și o entuziasma în același timp. Era îngrozită de asta, dar o și incita.

Abia când Mama a strigat-o, a reușit să se rupă de acolo, fiind și alinată și dezamăgită că nu va fi acolo când el se va trezi.

Câteodată, spre sfârșitul maratonului de somn, el a vorbit. A dat un recital de nume murmurate, o listă de bifat: Isaac, mătușa Rut, Sara, mama, Walter, Hitler, familie, prieten, dușman. Toți erau cu el sub pătură. Și la un moment dat, păru că se luptă cu sine. "Nu," a șoptit el. A repetat de șapte ori. Liel, care tocmai îl privea, deja observa similaritățile dintre străin și ea însăși. Amândoi erau agitați când au sosit pe strada Himel. Amândoi aveau coșmaruri.

Când veni momentul, el s-a trezit cu tresărirea neplăcută a dezorientării. Deschise gura pentru o clipă după ce deschise ochii și se ridică drept. Ai or, urmă de glas îi scăpa din gură când văzu fața cu susul în jos a unei fete deasupra lui. Pentru un moment, a avut senzația iritantă de nefamiliaritate și amintire bruscă, decodarea exactă a unde și când era în prezent. După câteva secunde, reuși să se scarpine în cap. Freamătul curiozității și o privi. Mișcările lui erau fragmentate. Și acum, ochii lui căprui și apoi erau deschiși, adânci și grei. Reflex, Liel se dădu înapoi. Era prea înceată. Străinul se întinse și o luă de braț cu mâna încălzită de stum. "Te rog," și vocea o prindea ca niște unghii care o strângeau. "Strânge-mă de mână. Papa, tare, te rog."

Erau după-amiază târzie, cenușie și scânteietoare, dar numai o lumină murdară avea voie să pătrundă în cameră. Era tot ceea ce îngăduia ță sătura draperiilor. Dacă sunteți optimiști, gândiți-vă la ea ca având culoarea bronzului. Când Papa veni, rămase la început în prag și văzu degetele încleștate cu care Max o ținea pe Liel și chipul lui disperat. "Văd că voi doi v-ați cunoscut," zise el. Degetele lui Max începură să se relaxeze.

Schimbul de coșmaruri. Max a promis că nu va mai dormi niciodată în camera lui Liel. La ce se gândise în prima noapte? Ideea în sine îl înspăimântă. A găsit explicația în faptul că era atât de tulburat la venire, încât a permis un astfel de lucru. Pivnița era singurul loc pentru el, în opinia sa. Să trecem peste frig și singurătate. Era un evreu și dacă exista vreun loc unde era menit să stea, acela era pivnița sau vreun alt loc al supraviețuirii.

"Îmi cer scuze," li se confesa el lui Hans și Rosa pe treptele subsolului. "De acum încolo voi sta aici. Nu veți auzi de mine. N-o să scot un sunet." Hans și Rosa, amândoi cufundați în disperarea situației dificile, nu l-au contrazis, nici măcar cu privire la frig. Au dus pături jos și au umplut lampa cu kerosen. Rosa a admis că nu va fi prea multă mâncare, la care Max a rugat-o arzător să aducă numai resturi și numai când nu era dorită de nimeni altcineva.

"Nana le-a asigura," Rosa, "vei fi hrănit pe cât voi putea." Au dus și salteaua jos, luând-o de pe patul liber din camera lui Liel și înlocuind-o cu cerșea uri stropite cu vopsea. Un troc excelent. Jos, Hans și Max au pus Altea sub scară și au construit un perete de cearșafuri. Într-o parte, era îndeajuns de înalte ca să acopere toată intrarea triunghiulară și, în lipsă de altceva, puteau fi ușor mutate dacă Max avea mare nevoie de aer. În plus, Papa s-a scuzat: "E destul de jalnic, realizez." "Mai bine decât nimic," "Mai bine decât merit," l-a asigurat Max.

[Muzică]

"Mulțumesc." Cu câteva bidoane de vopsea bine poziționate, Hans chiar a fost de acord că pur și simplu arăta ca un morm de cârpe adunat neglijent în colț, ca să nu stea în drum. Singura problemă era că nu Trebuiau decât să fie mutate câteva bidoane și date la o parte, un cearșaf sau două, pentru ca oricine să l miroasă pe evreu. "Să sperăm doar că va fi îndeajuns," spuse el. "Trebuie."

Max s-a târât înăuntru. "Mulțumesc," a zis din nou. "Mulțumesc." Pentru Max, acesta era cel mai Dem de milă cuvânt pe care îl putea rosti vreodată. În trecut, doar de "Îmi pare rău" simțea un imbold permanent de a le spune pe ambele, izvorite de vina chinuitoare. De câte ori în acele prime ore de trezie nu a dorit să iasă din subsol și să plece din casă cu totul? Trebuia să fi fost sute. De fiecare dată însă, nu a fost decât un acces de durere, ceea ce a înrăutățit totul și mai mult. Își dorea să iasă. "Dumnezeule, cât mai doare!" Sau, cel puțin, își dorea să și dorească. Dar știa că nu o va face. Era asemănător cu modul în care și-a părăsit familia din Stuttgart, sub un văl de loialitate fabricată. Ca să trăiască. A trăi înseamnă a trăi. Prețul erau vina și rușinea.

În primele câteva zile în pivniță, Liel nu a avut treabă cu el. Îi nega existența. Părul lui foșnitor, degetele lui reci, alunecoase, prezența i torturată. Mama și Papa era așa o gravitate între ei și neputința de a lua decizii. S-au întrebat dacă l-ar putea muta, dar unde? Nu găsiră niciun răspuns. În situația asta, erau lipsiți de prieteni și paralizați. Nu exista vreun loc în care Max să se poată duce, numai în casa lor. Hans și Rosa Huberman. Liel nu i-a văzuse niciodată uitându-se unul la altul atât de mult sau atât de solemn. Ei au fost cei care i-au dus mâncare și au aranjat să și facă nevoile într-un bidon de vopsea gol. Conținutul va fi golit de Hans pe cât de prudent posibil, în speranța că va primi mai multe lucrări. Cazul grav. Rosa i-a adus și niște găleți cu apă fierbinte ca să se spele. Evreul era murdar. Afară, un munte de aer rece de noiembrie aștepta la ușa principală. De fiecare dată când Liel pleca din casă, cădea burniță cu lopata. Frunze moarte se așterneau pe stradă.

Nu trecut mult și a fost rândul hoțului de cărți să viziteze. Niță a obligat-o a coborâ prudentă treptele, știind că nu era nevoie de vreun cuvânt. Sunetul pașilor era de ajuns să îl trezească. Rămase în mijlocul pivniței și așteptă, simțind mai degrabă că stătea în mijlocul unui câmp întins și mohorât. Soarele apunea în spatele unei recolte de cearșafuri folosite la zugrăvit. Când Max apăru, avea în mână Mein Kampf. Când sosise, i-o oferise înapoi lui Hans Huberman, care i-a spus că putea să o păstreze. Firește, că în timp ce ținea în mâini mâncarea pentru cină, Liel nu își putea lua ochii de la ea. Era o carte pe care o văzuse de câteva ori la Bdm, dar nu fusese citită sau folosită direct în activitățile lor. Uneori, se făcuseră referiri la importanța sa și promisiuni că în anii următori va apărea ocazia de a o studia, când vor avansa în Divizia de Seniori din Tineretul Hitlerist.

Max.

[Muzică]

În baie, în fața oglinzii mici, exersa ce voia să spună. Mirosul de urină încă o înconjură, deoarece Max folosise bidonul de vopsea chiar înainte ca ea să coboare. "Ce putoare," se gândi ea. "Urina nimănui nu miroase la fel de bine ca propria urină." Zilele treceau greu. În fiecare seară, înainte să se cufunde în somn, îi auzea pe mama și pe Papa în bucătărie discutând ceea ce fusese făcut, ce făceau acum și ce trebuia să se întâmple de acum încolo. Între timp, o imagine a lui Max stând lângă ea era mereu. Expresia rănită și recunoscătoare de pe fața lui, și ochii apoși. O singură dată s-a petrecut o erupție în bucătărie. "Papa," știu vocea lui era abrazivă, dar o reduse grabnic la o șoaptă înăbușită. "Totuși, trebuie s-o fac în continuare, măcar de câteva ori pe săptămână. Nu pot să fiu tot timpul aici. Avem nevoie de bani și dacă nu mai cânt acolo, vor deveni bănuitori. S-ar putea să se întrebe de ce m-am împrumutat." "Le-am spus că ai fost bolnavă săptămâna trecută, dar acum trebuie să facem totul ca întotdeauna." Aici era problema. Viața se înrăutățise în cel mai sălbatic mod cu putință, dar era imperativ ca ei să se poarte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Imaginați-vă că zâmbiți după o palmă pe care ați primit-o peste față, apoi gândiți-vă că faceți asta 24 de ore pe zi. Asta era ocupația de a ascunde un evreu.

După ce zilele s-au transformat în săptămâni, devenise, în lipsă de altceva, o acceptare deranjantă a ceea ce se întâmplase. Totul fusese rezultatul războiului, acțiunea unui om de cuvânt și importanța unui acordeon. De asemenea, de-a lungul a puțin peste o jumătate de an, Huberman pierduseră un fiu și câștigaseră un înlocuitor care reprezenta un pericol de proporții epice. Faptul care a șocat-o cel mai mult pe Liel a fost schimbarea mamei. Indiferent dacă era vorba despre modul calculat în care împărțea mâncarea sau tăcerea remarcabilă a gurii ei, care fusese notorie, sau expresia mai blândă de pe chipul ei de carton, un lucru devenea clar: era o femeie bună pentru o criză. Chiar și atunci când artritic, Helena a anulat serviciul pentru spălat și călcat haine. O lună după sosirea lui Max pe strada Himel, s-a așezat pur și simplu la masă și a tras castronul către ea. "E bună supa azi." Supa era groaznică.

În fiecare dimineață, când Liesel pleca la școală sau în zilele în care se aventura să joace fotbal ori să termine ceea ce rămăsese din rondul de a duce rufe, ea îi vorbea încet fetei și nu uita. Liel ducea degetul la gură și asta era tot. Gând, Liesel, încuviința din cap. Ea îi spunea: "Brav, fetițo. Acum du-te." Respectând dorințele lui Papa și chiar ale mamei, acum era o fată bună. Și-a gura închisă oriunde mergea. Secretul era îngropat adânc. Mergea prin oraș cu Rudi, așa cum făcea mereu. Prig a lui francez vorbea ca de obicei, ca o placă stricată, oferind interpretări și reluări ale ultimului său gol de pe stadionul de fotbal din strada Himel. "Știu," îl asigură Liel. "Eram acolo, așa și așa, că am văzut și eu." "Cum?" "Știu. Asta e foarte posibil să fi fost prin țărână pe undeva, lângă noroiul pe care care l-am răscolit când am dat gol." Probabil că Rudi era cel care făcea să nu-și piardă mințile cu stupiditatea vorbăriei sale, cu părul lui de culoarea lămâii și cu felul său țanțoș de a fi. Părea să inspire un gen de încredere că viața încă era doar o glumă, o succesiune nesfârșită de goluri la fotbal, furtisaguri și un repertor interminabil de flecăreală fără sens.

De asemenea, a fost soția primarului și cititul în biblioteca soțului ei. Era frig acolo, acum mai frig decât la ultima vizită, dar cu toate astea Liel nu putea sta departe. Alegea o mână de cărți și citea mici fragmente din fiecare, până când într-o după-amiază a găsit una pe care nu a putut să o lase din mână. Se numea "Omul care fluiera". La început, a fost atrasă de ea din cauză că o zărise de câteva ori pe omul care fluiera pe strada Himel, ficus și amintea încovoiat în haina lui și apariția sa la focul în aer liber de ziua Führerului. Primul eveniment din carte era o crimă, o înjunghiere, o stradă din Viena. Un mic extras din "Omul care fluiera". Ea se ținea acolo, înfricoșată, într-o baltă de sânge. O melodie ciudată.

[Muzică]

Din ea și un zâmbet. Ca întotdeauna, omul care fluiera zâmbise pe când funga într-o noapte întunecată și criminală. Liel nu era sigură dacă vorbele sau fereastra deschisă o făceau să tremure. De fiecare dată când lua sau aducea ceva la casa primarului, citea trei pagini și tremura, dar nu putea rezista prea mult timp. Cam în același fel, Max nu mai putea suporta prea mult. Pivnița nu se plângea, nu avea dreptul, dar putea simți cum frigul îl distruge. După cum s-a dovedit, salvarea a venit odată cu puțină lectură și scris și cu o carte numită "Ridicarea din umeri".

"Liel," zise Hans într-o noapte. "Haide. De la venirea lui Max, a existat o lacună considerabilă în exercițiul de citit al lui Liel și Papa era limpede că simțea că acum era un moment bun de a continua de unde rămăseseră. Nu vreau să te lași pe tânjeală. Du-te și adu una dintre cărți. Ce zici de 'Ridicarea din Umeri'?" Elementul derutant în toate acestea a fost atunci când ea aduse cartea, iar Papa îi indică să l urmeze jos, în vechea lor cameră de lucru. "Livni?" "Dar Papa încerca." "Ea să l oprească." "Nu putem. Ce e? Un monstru pe acolo?" Era începutul lunii decembrie și ziua fusese rece. Pivnița devenea tot mai neprimitoare cu fiecare treaptă de cement coborâtă. "E prea frig, Papa." "Te-a deranjat până acum?" "Da, dar nu a fost niciodată așa de frig." Când au ajuns jos, Papa îi jup de lui Max. "Putem să împrumutăm lampa, te rog?" Trepidant, cearșafurile și bidoanele s-au mișcat și lumina a fost trecută dintr-o mână în alta. Uitându-se la flacără, Hans cău din cap și rosti: "E o nebunie, nu-i așa?" Înainte ca mâna de dinăuntru să rearanjeze cearșafurile, a prins o. "Vino și tu, te rog, Max." Apoi, încet. "Ce așa?" File stropite de vopsea au fost trase la o pară, iar corpul emaciat și chipul lui Max și-a făcut apariția în lumina și lavă. S-a ridicat în picioare cu o dificultate magică. Tremura. Hans i-a atins brațul să îl aducă mai aproape. "Doamne Iisuse Hristoase, nu pot sta aici jos. O să mor de frig."

[Muzică]

"Liză, pun plecata. Nu prea fierbinte. Fă-o ca atunci când începe să se răcească. Liză, fugi sus." "Doamne Iisuse!" auzi exclamație din nou când ajunsese în hol. Când el se afla în cad de mărimea uneia albe, ll pândi ușa camerei de baie. Apa călduță se transformă în abur în timp ce încălzea trupul lui ca un iceberg. Mama și Papa erau în toiul unei dezbateri în camera de zi, care servea și ca dormitor, cu glasurile lor de moale captive dincolo de peretele coridorului. "O să moară acolo, jur." "Dacă se uită cineva înăuntru?" "Nu, nu, nu. Urcă decât noaptea. Ziua, lăsăm totul deschis. Nimic de ascuns. Și o să folosim mai degrabă camera asta decât bucătăria. Cel mai bine este să ne ferim de ușa din față." Tăcere. Apoi mama. "Bine. Da, ai dreptate." "Dacă tot riscăm pentru un evreu," zise Papa, "aș prefera să riscăm pentru unul viu." Din acel moment, o nouă rutină a luat naștere. În fiecare noapte, se aprindea focul în camera mamei și a lui Papa, iar Max apărea pe nesimțite. Stătea într-un colț, chircit și total surprins, cel mai probabil de bunătatea oamenilor, de chinul supraviețuirii și, mai presus de toate, de spân doarea căldurii. Cu draperiile trase, dormea pe podea cu o pernă sub cap, în timp ce focul se stingea și se transforma în cenușă. Dimineața, se întorcea în pivniță. O ființă umană, li de voce, un șobolan evreu, înapoi în gaura lui.

Crăciunul a sosit și a trecut, în miresmat de pericolul suplimentar. După cum se așteptau, Hans Junior nu s-a întors acasă. O binecuvântare și o prevestire rea. Dar Trudi a venit ca de obicei și lucrurile s-au desfășurat fără probleme. Ce însemna fără probleme? Max a rămas în pivniță. Trudi a venit și a plecat fără vreun dram de bănuială. S-a decis că Trudi, în ciuda comportării blânde, nu era de încredere. "Avem încredere doar în oamenii în care trebuie," a declarat Papa, "și ăștia suntem noi trei." Era mâncare în plus și scuza către Max că asta nu era religia lui, dar era totuși un ritual. Nu s-a plâns. Ce motiv ar fi avut? A explicat că era născut și crescut evreu, dar că "a fi evreu" nu era nimic mai mult decât o etichetă, un element dezastruos al celui mai tâmpit ghinion posibil. Atunci, a folosit ocazia să spună că îi pare rău că fiul Hubermanilor nu venise acasă. În replică, Papa i-a zis că nu putea controla astfel de lucruri. "În cele din urmă," spuse el, "ar trebui să știi și tu. Un tânăr e încă un băiat și un băiat are câteodată dreptul să fie încăpățânat."

Au stat așa în primele câteva săptămâni. În fața locului, Max a rămas tăcut. Acum că făcea o baie cum se cuvine, o dată pe săptămână, Liel a observat că părul lui nu mai este un cuib de rămurele, ci mai degrabă ca un mănunchi de pene. Ffu indu-i pe cap. Încă timidă în fața străinului, își opti acest lucru lui Papa. "Părul lui e ca penele." "Cum focul sugrume cuvintele," am zis, șopti ea din nou, apropiindu-se. "Are părul ca penele." Hans Huberman se uită la tânăr și încuviință din cap. "Sunt sigură că își dorea să aibă ochii ca ai fetei." "Nu și-au dat seama că Max?" auzise. "Auzise," zise. Fiecare cuvânt. Uneori, aducea exemplarul din Mein Kampf și citea lângă flăcări, clocotind de nervi. A treia oară când a adus-o, Liz a găsit în final curajul de a i pune o întrebare. "Este bună?" El se ridică și privea din pagini și apoi.

[Muzică]

De zi. În fiecare noapte se vorbea doar atât de tare cât era necesar pentru a se auzi. Piesele unui puzzle evreiesc, a luptelor cu pumnii, erau asamblate înaintea lor. Uneori, era un umor în glasul lui Max, deși vigoarea sa era ca o fricțiune, ca o piatră frecată ușor de o rocă mare. Pe alocuri era solidă, furată, în alte părți, câteodată spartă cu totul. Cel mai profund era când regreta și distrus după ce rostea o glumă sau când se condamna pe sine. "Iisus pe cruce" a fost cea mai frecventă reacție la povestea lui Max, urmată de obicei de o întrebare. Întrebări gen: "Cât timp ai stat în camera aia?", "Unde este Walter acum?", "Știi ce s-a întâmplat cu familia ta?", "Încotro călătorea?", "Sforăitoare?" Un scor de 10 la trei pentru el. "De ce te-ai mai bate cu el când..."

[Muzică]

Get Our Mobile App

Hotul de carti (partea a X-a)

Transcription