Transcription
[Muzică] Psihoteste, în pandemie, de copil, 19. Foarte mulți dintre noi sau reguli, strategia în ceea ce privește parcursul profesional, puteam simți nevoia de schimbare. Sau, poate, dormi. Am dat seama că mâncării motoare mai multe beneficii sau început. Se caută mai multe șanse în activitatea noastră, așa cum eu, cel puțin, am auzit la foarte mulți oameni din jurul meu.
În cel de-al doilea episod cu BestJobs, caut singur BIM, așadar, despre blocajele pe care le întâmpină mulți în schimbări profesionale. Desktop, cauți un serviciu prin care poți discuta online unu la unu cu un coach, mentor sau psihoterapeut. Poți vorbi cu specialiști din diverse domenii care să te ghideze și să te ajute să te depășești, să crești în carieră și să te dezvolți. Asta ca să găsești un echilibru personal. Așa că, Paul, o să te întreb pentru început: care sunt cele mai comune blocaje pe care le putem întâmpina în carieră profesională și cum le adresăm?
Din ce am văzut noi, atât în practică personală – cred că pe cele pe care le voi lista acum le-am trăit fiecare dintre noi – cât și în lucru cu clienții, în traininguri sau coaching, și în pielea mea, le împart așa, în linii mari, în două categorii. Numărul 1 e ceva foarte ancorat în biologia noastră și anume: frica de schimbare. Dacă ați ascultat episoade din Mine d’Arhitect sau dacă ați urmărit conținutul de pe minedarchitec.ro, noi am povestit frecvent acolo că arhitectura noastră cerebrală dă naștere la cele două personaje: călăreț și elefant. Elefantul, definit de emoții, automatisme, structurile cerebrale care au focus pe supraviețuire, în timp ce călărețul, pe partea din creierul nostru cu discernământ, care poate să ia decizii bune și pe care vom încuraja să o folosiți, mai ales când vine vorba de a identifica traiectoria profesională.
Odată identificată, gata, trecând prin ce am povestit în episodul anterior, respectiv identificarea personalității, a punctelor forte, a pasiunilor, respectiv valorilor, apare momentul când efectiv trebuie să începem să mergem pe noul drum. Iar elefantul nostru, structurile astea subcorticale, sunt în mod biologic, indiferent de gen, nivel ierarhic, cultură sau vârstă, reticente la schimbare. Pentru creierul nostru, orice nou e văzut în prima fază drept ceva stresant sau amenințător. Și atunci, dragilor, fiți pregătiți, când considerați să faceți tranziția de la un rol profesional la altul, sau de la o carieră, poate chiar la alta traiectorie profesională – dacă vă gândiți la o reconversie – sau de la rolul de antreprenor la angajat, sau invers, de la angajat la antreprenor sau freelancer, să întâmpinați rezistență emoțională din partea propriului elefant.
2. Modelul SCARF, care vorbește despre cele cinci butoane naționale și universale, numește ca fiind unul dintre ele butonul numit certitudine, din SCARF, care este despre nevoia noastră de predictibilitate și capacitatea de a face pronosticuri precise despre viitor. E butonul ăsta. Cum trăim o transformare profesională, nu prea are cum să fie apăsat pozitiv, pentru că nu știm dacă o să ne meargă noul rol, nu știm dacă vom avea succes, nu știm dacă am luat decizia bună. Și atunci, frica asta de schimbare, e ceva ce e important să conștientizăm că e firesc. Și discuția nu e despre ce poți să faci să nu îți fie frică, ci despre cum poți să gestionezi mai bine frica atunci când apare. Noi vă putem încuraja că, dacă ați trecut prin procesul de cunoaștere de sine, un decent eticat personalitate, talente, pasiuni și valori, și ați găsit traiectorii profesionale la intersecția cât mai multor dintre aceste elemente, frica de schimbare va fi acolo, dar putem avea încredere că ați avut un proces solid și bine documentat care vă va duce într-un spațiu bun.
Acum, al doilea blocaj semnificativ, pe lângă rezistența asta care poate fi pur și simplu depășită punându-te în situații noi și demonstrându-ți prin experiențe trăite că nu e chiar așa de rău, a doua categorie de blocaje vine pe filiera asta a credințelor limitative. Noi învățăm prin repetiție și asociere, din feedback-ul pe care îl primim de la cei din jur sau de la realitate, din experiențe trăite, care ne pot influența. Experiențe care să instaleze anumite convingeri. De exemplu, dacă creștem într-o familie în care am auzit părinții frecvent plângându-se că nu se leagă de bani, putem să ne trezim că avem o convingere din registrul „banii se fac greu”. Dar asta te poate pune pe o traiectorie în care simți că e nevoie de mult efort, sau că dacă nu depui mult efort ca să faci bani, respectiv că nu ai cum să ai succes în respectivul capăt. Eu am trăit mult timp cu convingerea asta și, în continuare, cumva mai exercită un pic de influență în felul în care gândesc, în care mă obișnuiesc, că trebuie să mă chinui mult ca să fiu remunerat generos, că nu se poate să faci ceva ce percep drept plăcut sau ceva ce vine la îndemână, ceva fundamentat în punctele tale forte, fără să trebuiască să depui efort. Trebuie să fie greu ca să meriți bani. Este o convingere care merită depășită, iar felul în care depășim orice convingere limitativă este testând-o în prezent. Văzând dacă prezentul în care trăiesc eu mai confirmă ipoteza este învățată de elefantul meu în trecut. Asta ar fi una dintre ele. Mai avem după aia categoria de credințe limitative care sunt izvorâte din frici foarte de bază, de la baza piramidei lui Maslow, pe nevoi de bază. De exemplu: „Eu nu pot să mă descurc dacă nu câștig cel puțin atâția bani”, sau „dacă pierd acest job, altul nu mai găsesc”. Elefantul nostru, când preia controlul, deci vorbim despre structurile subcorticale specializate în supraviețuire. Structurile astea nu au capacitatea să opereze cu viitorul. Și atunci, în momentul în care am demisionat înainte să apară primul client în rolul de freelancer sau în noua mea firmă, e posibil să trăiesc cu sentimentul că mi-am nenorocit viața, că nu o să vină niciodată clientul acela și parcă fiecare zi în care nu primesc un mail cu o cerere de ofertă pare un an. Iar asta e mult mai mult produsul minții noastre decât produsul realității. E foarte util să știi de câți bani ai nevoie ca să poți să trăiești așa cum îți dorești, dar reacțiile emoționale sunt mult mai intense decât o fundamentează realitatea. De multe ori, eu am întâlnit oameni care au banii economisiți de natură să poată trăi un an sau doi fără să mai muncească, care trăiesc sub o drobotă de sare, ca și cum dacă nu mai vin clienți, dacă nu mai apare un job, dacă nu o să meargă prea bine, dacă pierd acest job, altul nu mai găsesc. E ceva ce am trăit atât eu – și când aveam economii de natură să pot sta un an sau doi – dar am văzut-o și la mulți clienți de-ai mei. Și vă mai pot spune ceva, dragilor: nu contează nivelul. Poți să fii director general, director financiar sau director de vânzări, sau alte funcții de conducere și tot să trăiești cu sentimentul ăsta că nu îți permiți să spui „nu”, nu îți permiți să pleci, nu îți permiți să îți iei vacanță, pentru că dacă, Doamne ferește, pierzi acest rol, altul nu mai găsești. Asta din nou e ceva ce merită testat, pentru că de cele mai multe ori nu are nicio legătură cu realitatea și cu convingeri învățate de elefantul nostru cu mult timp în urmă.
După care mai avem ceva și în psihologie, se numește sindromul impostorului, sau sentimentul ăsta că „nu sunt suficient de bun”, „not good enough”. Vorbim de credințe din registrul „nu sunt pregătit pentru o poziție de conducere”, „până nu fac X sau Y, nu merit să câștig bani”, „este imposibil pentru mine să câștig atât cât câștigă altcineva”, „între o lună și așa mai departe”. Astea, din nou, sunt niște convingeri care au fost învățate din experiențe de viață, mai ales dacă ai fost crescut cu „zi mersi pentru ceai”, „nu risca”, „alege o traiectorie care să îți dea un salariu bun”, „nu risca salariul” și așa mai departe. Și merită să vedeți voi chestia asta cu nevoia de securitate. Eu chiar o trăiesc, în virtutea propriei personalități și experiențelor mele de viață, sau asta e o convingere pe care am moștenit-o poate de la părinții mei, care au trăit alte vremuri, de la oameni care au personalități diferite. Și în toate cazurile, e ceva în virtutea căruia operezi, dar care nu are legătură cu mine și cu experiența mea de viață. Mai sunt două, mai ales în lumea în care trăim noi, în care dacă nu există încă jobul pe care îl dorești îl poți inventa, sunt profund prezente, dar sunt și profund iraționale, și anume: „sunt prea în vârstă să mai schimb ceva”, ceea ce, în funcție de vârsta de care vorbim, nu prea stă în picioare; și 2: „e prea târziu să mai schimb ceva”, care iar e despre tardivitate, despre faptul că „băi, la vârsta asta încolo nu prea mai am ce să fac”. Dragilor, avem exemple atât în echipa noastră de oameni care au ales alt drum profesional la vârsta de 40 de ani, sau la vârsta de 30 de ani. Deci, sub nicio formă, dacă ai făcut facultatea X care te predispune pe drumul Y și te hotărăști că tu vrei de fapt să mergi pe drumul Z, nu e târziu niciodată. Între 20 și 30 de ani nu putem spune că e prea târziu, de cele mai multe ori, dacă nu ai foarte multe responsabilități sau persoane sau context de viață care te obligă la o sumă generoasă de bani în fiecare lună, să ai nevoie de bani în fiecare lună; nici între 30 și 40, de multe ori; nici între 40 și 50. Nu vorbim despre o incapacitate în a te orienta în altă direcție. Și în segmentul următor, cum puteți să vă ghidați mai bine în transformări în carieră, respectiv cum putem depăși blocajele astea, sau care sunt pașii, o să adresăm și mai în profunzime ideea.
Paul, voiam să te întreb un pic despre credințele limitative. Foarte frumos cum le-ai exprimat, înțeleg așa că ele sunt întipărite în elefant, și întrebarea mea este: cât de dificil e, dacă nu sunt neapărat niște procese conștiente, niște lucruri care continuăm să nu le spunem în cap, vieneze, încontinuu, cât de dificil este să ne identificăm? Pentru că, în primul episod, vorbeam foarte mult de identificarea anumitor componente. Ce facem cu credințele limitative active?
Păi, aici intervine invitația este foarte valoroasă, care e cumva facilitată și de BestJobs coaching, respectiv să te ajuți de cineva. E foarte complicat în momentul în care ești stresat și ești acaparat de grijile zilnice, care pot, într-o măsură semnificativă, chiar din convingerile astea limitative din propria minte, să îți acapareze energia, să nu le observi. Și atunci, poate să fie o idee foarte inspirată, în momentul în care te simți un pic copleșit sau simți că nu poți să faci ordine singur în gânduri, să te ajuți de un coach sau de un profesionist care te poate ghida prin pașii necesari transformării în carieră sau alegerii unei cariere aliniate cu tine, care are resurse și în zilele în care tu ești prea copleșit. Asta pe mine m-a ajutat enorm între 20 și 30, când eu am încercat să-mi rafinez traiectoria asta profesională. Aveam niște intuiții, aveam niște lucruri pe care parcă le simțeam, dar nu aveam claritate, nu era limpede cum anume punctele mele forte și pasiunile și valorile și personalitatea se pot turna într-o activitate profesională. Și să stau de vorbă cu mai mulți coachi, eu am lucrat cu mai multe persoane în perioada respectivă, m-a ajutat foarte tare, pentru că mi-a confirmat sau infirmat ipoteze și m-a ajutat să pun structură în muntele ăsta de cărămizi de experiențe trăite și de idei pe care le avem despre noi înșine. Plus, nu au putut ajuta oamenii să iasă și să-și identifice partea din credințe care nu erau ale mele, cum ar fi chestia asta că „banii se fac greu”, sau „trebuie să fiu cel mai competent din sală ca să am voie să vorbesc”, lucru care pentru mine în training era pe alocuri paralizant. Erau momente în care mă gândeam de 10 ori înainte dacă să spun ceva sau nu, ca dacă o mai fi ceva relevant, dacă cineva poate să conteste asta. Iar astea nu erau frici fundamentate în experiența mea concretă de viață, ci mai degrabă în atenționări primite de la cei din jur: „stai în banca ta”, „o să vezi tu când o să fii mai mare”, „da, banii, ce crezi, cresc în copac?” și așa mai departe. Dar uite, apropo de atenționări primite de la cei din jur, îmi aduc aminte că la începutul drumului meu profesional, din zona asta a publicității – eram practic pe buza primirii premiului Nobel al publicității – stăteam de vorbă cu Alexandru, partenerul meu de atunci, și la un moment dat ne-a zis: „tu și dacă tu crezi că o să te descurci?”. Îmi aduc aminte că asta a avut o amprentă emoțională, până acum, amprentă emoțională foarte puternică. Și am simțit în momentul ăla nimic de tristețe și de furie, pe care am manifestat-o în direcția lui, dar ulterior am dat seama că asta s-a întâmplat pentru că el a verbalizat o credință sau frică pe care o aveam eu însămi. El doar a verbalizat ceva ce și eu credeam la momentul ăla. Ce precum pasărea. Chiar partenerul de viață, dacă poate să reflecteze ceva valoros și dacă tu ai capacitatea să ieși din starea de furie sau de mânie și îți dai seama: „ba da, stai un pic, că mă enervează că mă confruntă cu asta, dar și eu mă gândeam la asta”. Deci, bine că acum a conștientizat. Da, exact. Preferabil totul să fie cauți, ca să nu ne întrebăm pe partenerul de cuplu, dar bun, poate să funcționeze și în varianta asta. Bun. Și atunci, Paul, dacă am identificat fricile sau credințele limitative și suntem hotărâți să facem ceva în sensul ăsta, cum facem să ghidăm transformările în carieră într-o manieră structurată?
E o conversație amplă, una din care noi am încercat în episodul curent să distilăm pentru mine trei pași simpli, sau trei idei pe care ar fi grozav, dragilor, să le urmați în ordine, dacă vreți să construiți sustenabil, și anume: numărul unu: își va da seama care vă e motivația să schimbați statusul curent. Și aici avem două motivații posibile: fugă de rău sau chemarea către bine. Și aici o idee importantă: dacă descoperiți că decizia voastră, drive-ul, motivația care vă face să vreți să schimbați situația curentă, ia alimentată de faptul că realitatea curentă a devenit insuportabilă – fie financiar nu mă mai descurc cu banii, fie avem un manager care ne face viața amară, fie lucrăm într-o echipă cu care nu ne putem conecta emoțional, fie suntem într-o organizație a cărei misiune nu credem, ba poate chiar intră în conflict valoric cu noi – acolo e foarte util, după ce îmi dau seama că eu vreau să fug de rău, să mă întreb către ce bine vreau să merg. Pentru că, dacă nu mă gândesc la asta, și asta e tranziția către pasul 2. După ce te prinzi ce te motivează, trebuie să îți dai seama unde vrei să ajungi. Era vorba asta, o spun frecvent în contextul ăsta, din Alice în Țara Minunilor, un citat care îmi plăcea mie, el zicea pisica aia care apărea și dispărea, și anume: „if you don't know where you're going, any road will take you there”. Dacă nu ți-e clar unde vrei să te duci, orice drum te va duce altundeva. Fiindcă construcția unei cariere durează ani de zile, de cele mai multe ori, nu luni sau săptămâni. Important e să analizăm bine: dacă vreau să plec de aici, încotro vreau să merg și mai ales unde îmi doresc să ajung în loc de „de ce vreau să fug”. Pentru că pot să mă trezesc, dacă acționezi din dorința de a scăpa de răul curent, că mă duc din lac în puț. Baia scap de dracul, dau de Sus, adică am scăpat de niște lucruri care mă amărau și am dat de alte lucruri care nu-mi fac plăcere, pentru că eu nu am ales să mă duc într-un loc care știu că e bun pentru mine. Eu am ales să plec din trenul la care știu că erau lucruri bune pentru mine. Și atunci, noi vom da foarte tare la momentul ăsta de reflecție în care, chiar dacă impulsul motivațional de a pleca din un rol profesional, în prima fază, e alimentat de fuga de ceva, e foarte util după aia să convertim în: „Ok, vreau să plec de aici, unde îmi doresc să mă duc?”. Și acolo, explorarea de care vorbeam pe personalitate, puncte forte, pasiuni și valori, e importantă, pentru că odată ce știi lucrurile alea despre tine, poți să îți dai seama care sunt mediile, organizațiile, contextele sau tipurile de activitate care ți-ar da lucrurile respective. Și vă încurajez la un gând care pentru mine e relativ proaspăt, important, cel puțin cu mintea mea de pe urmă, și anume să te gândești: lucrul ăsta profesional, pasul pe care vrei să îl faci, cum va impacta sau afecta ansamblul vieții tale? Pentru că dacă eu acționez, de exemplu, știu că am o nevoie puternică pentru stabilitate financiară și îmi dau seama că există un job nou care presupune ca eu să mă mut în București sau să plec din țară, nu știu care va aduce mai mulți bani, mai bune rezultate, dar dacă eu, în egală măsură, am o valoare pentru familie, sau îmi dau seama de pildă că pentru mine e important să fiu aproape de natură sau pentru mine e important un mediu care îmi permite să fac sport, îmi modifică semnificativ în bine calitatea vieții. Și astea nu sunt decizii care au directă legătură cu ce am eu de ales profesional în continuare. Important e să ții cont de ele aici. Iar rolul ăsta al coach-ului poate fi foarte, foarte valoros, pentru că un coach bun, mai întâi încearcă să înțeleagă ce obiective ai pe ansamblul vieții tale, ce îți dorești, cum vrei să arate ceea ce, după aia, în procesul de a te acompania în decizie, cu întrebări, cu reflecție, nu cu sfaturi sau recomandări – ăsta nu e rolul coach-ului. E foarte util să țină cineva din spate, să te ajute să rămâi pe traiectoria pe care ți-ai propus, care te va duce la viața pe care o dorești, chiar dacă tentațiile temporare pe tine te pot trage mai la stânga sau mai la dreapta.
Și după ce ne-am dat seama ce tip de motivație avem și am transformat motivația de fugă în motivația de a găsi locul bun, aliniat cu noi, și claritate pe unde ne dorim să ajungem, pasul trei, dragilor, este să construim un plan de acțiune sustenabil. Adică, dacă eu mă hotărăsc că îmi doresc să devin freelancer web developer, de la a fi fost angajat pentru o agenție de publicitate, pe zona de dezvoltare site web, să mă gândesc la care vor fi pașii ăștia în care eu pot tranzita de la angajat la freelancer sau antreprenor, având înțelegerea faptului că asta o să dureze mult timp, să pot să mă așez, mai ales emoțional și psihologic, în noul rol. Nu o să se întâmple în două săptămâni. Chiar dacă reușesc să-mi fac firma, să merg în România puțin, probabil. Dacă să spunem că aș fi reușit să fac firma și să am tu și toate astea în două săptămâni sau jumătate de lună. Deci, planul sustenabil este cel mai bun lucru la care vă puteți înhamă. Și în încheierea episodului ăsta o să vorbim un pic despre care ar fi niște tips and tricks pentru planuri de acțiune sustenabile. Asta e ultimul segment.
Paul, voiam să te întreb un pic la motivația de câștig, în mod concret. Aud destul de mult la colegi de-ai mei, sau în industria în care mă învârt, „motivație pur și simplu financiară”, adică „am primit o ofertă cu 20% mai mare, mă duc la altă companie, fac exact ce fac și acum”. Și asta este ceea ce o spun în mod conștient de multe ori. Mai se întâmplă și – chiar am măsurat asta de foarte multe ori – se întâmplă după, nu știu, opt luni, un an. Deci, cam asta e termenul pe care l-am măsurat când îl sun sau când mă sună, mai cum îți găsești un nou job. Trece de partea asta de după mină, casa, luat 20% mai mult, făcând același lucru. Dar aud, neapărat, regrete, expresii din genul: „păi, parcă nu mai e”, „simț că nu am crescut în firma în care am fost”, „nu am luat parte la traininguri”, „nu zic că nu, face comparații”. Zi când, în ce spuneam și în episodul 1, dar acum sunt atinse corzile astea ale motivației, ale valorilor, ale personalității. Cum putem comenta partea asta de trecere dintre un job în altul, stric financiar vorbind? Depinde foarte tare. E o cercetare în sensul ăsta. Nu e răspundem cum ne știți, cu cercetări și aici realitate. Așa, Daniel Pink, în „Drive: The surprising truth about What Motivates Us”, a fost consilierul lui Al Gore, a spus negru pe alb următorul lucru, rezultă din cercetare, și anume că banii sunt o sursă de motivație, dar dacă sunt prea puțini. E foarte puternic, pentru că se traduce într-un mod direct și foarte palpabil pentru calitatea vieții, mai bun. Mă gândeam: „doamne, la organizația din care faci parte, probabilitatea ca oamenii să plece pentru mai mulți bani, că nu aveau destui în rolul curent, e relativ mică”. Fără să judecăm, depinde ce obligații ai, depinde de contextul de familie, depinde de copii, depinde de mai mulți factori. Dar mai există și motivația financiară, care izvorâtă din faptul că „eu nu știu ce talente, pasiuni, valori, motivații, personalitate am și, pentru că nu e clară chestia asta, am ca unic indicator banii”. Noi suntem puternic educați să alegem traiectorii profesionale bănoase, fără să ne întrebe: „bă, dar chiar te face fericit?”. În loc de „ce vrei să te faci când o să fii mare?”, o întrebare mult mai înțeleaptă era: „Paul, cum îți imaginezi tu viața ideală pentru tine? Cum arată pentru tine o viață care să te bucure sau să te împlinească?”. Eu acolo ar putea să-mi dau seama că, în loc să spun „vreau 5.000 de euro pe lună” și „vreau mașină de serviciu” și „vreau să locuiesc într-un penthouse cu vedere la Herăstrău”, foarte frumos, dar astea toate au legătură cu banii. Dacă mă întrebi și „ce mă face fericit?”, ar putea să spun: „aș vrea să pot să merg în pădure în fiecare săptămână”, „aș vrea să pot să am spațiu să cresc un câine”, „aș vrea să am un loc unde să pot să socializez cu prietenii mei”, „aș vrea să am familia aproape”, „aș vrea să fac ceva care se simte că are impact și ajută oamenii din jur”. Păi, dacă iau și chestiile astea în calcul, deciziile mele profesionale nu se mai referă strict la sutele de euro în plus pe care le iau, că mai mult pentru un rol în altă parte. Dragilor, eu nu vă invit în niciun fel să nu luați și banii în calcul când luați decizii profesionale, mai ales că banii sunt o formă de energie pe care noi o convertim în alte lucruri. Banii poate să însemne libertate, poate să însemne siguranță, poate să însemne distracție, poate să însemne statut. Nu se străduiește pentru că vrea bani, că nu pot să mănânci și nici de cal nu te ții timp bani. În schimb, să-i traduc în lucruri care sunt importante pentru noi. Și atunci, eu aș întreba colegii care pleacă pentru mai mulți bani: „și cum o să fie viața ta mai bună având cu atât mai mulți bani?”, pentru că s-ar putea câteodată întrebarea asta să-i întoarcă din drum. Să zică că: „bă, dacă mă gândesc bine, în niciun fel”, sau s-ar putea să spună: „uite, mie ăștia 1.000 de euro în plus pe care îi câștig, eu îmi propun cu ei să pun deoparte pentru școala copilului, că eu cred și am o valoare pentru educație”, caz în care foarte bine, omule, du-te liniștit, are sens. Canada și cum ziceai că bun, întradevăr, măsoară multe lucruri care ar putea fi mai puțin palpabile. Mă leg un pic și de episodul anterior, în care chiar am identificat pe MBTI, uităm și la mine o valoare pentru recunoaștere și cred că întradevăr, primind cu 20% mai mult, sau ăsta e, până la urmă, e vorba de primire, cunoaștere, și rândul tău. Și asta cumva mă duce și la gândul că a luat conversația pe care o am cu respectiva persoană după șase, opt luni de zile, de fapt, bine, rămâi în contact. Asta e treaba. Pentru că dacă eu mi-am luat recunoaștere din mărirea temporară de salariu, adaptarea hedonică, pare, creierul nostru se obișnuiește cu tot ce-i nou și bun. M-a bucurat o lună, două, trei, cinci, dar cercetarea spune că în aproximativ șase luni de când îți crește sau scade nivelul de trai semnificativ, nivelul de fericire pe care îl percepi e identic. Asta e Daniel Gilbert, în „În căutarea fericirii”, acolo e publicată cercetarea. Daniel Gilbert e psiholog, predă la Harvard, dacă îmi vine bine în minte. Deci, important e să vă gândiți: când principala motivație ar fi banii de schimbat traiectoria? Păi, în ce convertesc ciobanestii? În ce să traduc pentru mine? Să traduc în recunoaștere? Să traduc în libertate? Să traduc când nu știu… mai multă libertate de decizie? E în ce se convertesc acești bani.
Mulțumim tare mult! Mulțumim! Dorind, tot așa, ne apropiem de finalul episodului, așa că, Paul, ce tips and tricks putem să le dăm oamenilor la finalul celui de-al doilea episod pentru a ajuta să treacă mai repede prin blocajele sau procesele de schimbare profesională?
Genial! Cred că sunt multe lucruri pe care le-am putea propune. Dar lista noastră scurtă include așa: nr. 1, dragilor, este important rău de tot ca să vă gestionați stresul în tranziție. Pozitiv, să faceți management al așteptărilor. Important e să plecați în călătoria de transformare cu așteptări setate corect, pentru că așteptările nerealiste, și o să dau unul din exemplele mele preferate, pe măsură ce nu sunt satisfăcute, vor crește nivelul de adrenalină, adică efortul perceput, și asta crește probabilitatea să capitulăm. Noi avem un senzor în trunchiul cerebral care măsoară nivelul de noradrenalină din creier și, cu cât e mai mare, cu atât crește probabilitatea, ba chiar probabilitatea să capitulezi, adică, în traducere liberă: cu cât e o diferență mai mare între realitate și speranțele tale, cu atât îi ia mai repede. Când descriem situația cu colegii care plecau strict pentru bani într-altă parte, se obișnuiau cu banii, percepeau mult efort în faptul că aveau colegi noi, nu mai era echipa lor, nu mai aveau poate același statut sau respect și apărea capitularea, parcă ar fi vrut să se întoarcă. Mie îmi vine în minte exemplul ăsta cu oamenii care își aleg traiectoriile profesionale uitându-se la filme sau la seriale. Și o să dau trei exemple: dacă te hotărăști să faci avocat, pentru că te uiți la „Suits” sau la „Suits”, pentru că se îmbracă frumos, lucrează în sedii fain, au putere, au statut, au bani mai mult decât pot cheltui, conduc mașini frumoase, dragilor, acolo problema e că te gândești să alegi traiectoria, strigând pentru rezultat, fără să te gândești și ce faci zi de zi, între 8 și 12 ore pe zi, în fiecare zi. Și acolo e problema mare, că între ceea ce vezi, cum îl vezi pe Harvey care vorbește de două ori la telefon, are o întâlnire și gata, a încasat suta de mii, și realitate e o diferență colosală. Și dacă te-ai ales traiectoria în funcție de un avatar din ăsta profesional, de brand, de o meserie, poate fi foarte dureros. Alt exemplu: dacă alegi să te faci medic pentru că ai văzut „Doctor House”, spitalele din România și birourile medicilor arată foarte diferit de ce se vede în „Doctor House”, la fel ca și activitatea medicală. Și exemplul meu preferat, de sigur, vine din „Sex and the City”, totul despre sex, unde personajul principal, care avea ca unică meserie să scrie un articol săptămânal la un ziar sau la o revistă, trăia în mijlocul Manhattan-ului, într-un apartament cu două camere, își cumpăra genți și nu știu ce poșete și pantofi Chanel și te branduri scumpe dintr-un singur salariu, scriind o rubrică la ziar. Așa ceva nu numai că nu e real, e chiar amuzant, dar problema e că noi ne formăm o mare parte din păreri despre cum va fi să lucrăm într-un loc din filme, din seriale, sau din ce vedem online, în interviurile în care oamenii care au avut performanță sau succes în domeniu și împărtășesc secretele. Dragilor, managementul așteptărilor e important, să cunoașteți domeniul, așa, explorat un pic, și să vă setați… Eu sunt mare pesimist. Ideea e că pesimiștii nu pot fi dezamăgiți. Adică eu, când mă apuc de ceva, inclusiv povestea noastră cu Mine d’Arhitect Premium, când am început platforma cu abonamente, am setat așteptările jos, ca orice peste să îmi dea motivație și dopamină, să simt că „uite, bă, că ne-a mers”, versus să le fie setate foarte sus și orice nu se ridica la nivelul așteptărilor mele să fie stres și adrenalină, care duceau la capitulare. La 2: managementul așteptărilor. Vă încurajăm tare de tot să cultivați relații cu oameni care fac deja jobul pe care îl doriți, plus să încercați să deveniți membri din grupuri, comunități build cu interese și dorințe similare, adică, în traducere, faceți networking, care nu e despre conexiuni superficiale, „add pe linkedin”, e despre a cunoaște și a petrece timp cu oameni, like minded, oameni care gândesc și care au preocupări și interese similare cu tine. Cele mai valoroase lucruri din viața mea profesională, inclusiv la Mine d’Arhitect, pentru care sunt recunoscător zilnic, s-au produs în momentul în care am întâlnit oameni care gândeau și simțeau ca mine. Te-ai prins? Dar cum povesteam, în episodul despre alegerea traiectoriei profesionale