Transcription
Porțile hoției. Ea a rămas pe trepte. [Muzică] [Muzică] Nazistă, pantofi uzați și un fluierat triumfător. Acum se făcea curat și în curând nimeni nu și-ar fi închipuit că se întâmplase. Dar se putea mirosi.
"Ce faci, Hans Huberman?" ajunsese la treptele bisericii.
"Bună, Papa."
"Trebuia să fi în fața primăriei. Îmi pare rău." Papa se lăsă lângă ea. "Înjumătățim și înălțimea." Când s-a așezat pe beton și mângâie o șuviță din părul lui Liesel. Degetele lui aranjara cu blândețe în spatele urechii.
"Liesel, ce s-a întâmplat?"
Nu spuse nimic pentru o vreme. Făcea calcule, deși știa deja. O mică adunare cu cuvântul "comunist" plus un mare foc în aer liber plus o colecție de scrisori moarte plus suferința mamei sale plus moartea fratelui său egal Führerul. El însemna ei, despre care vorbeau Hans și Rosa Huberman în acea seară, când ea i-a scris prima oară mamei sale. Știa, dar trebuia să se întrebe.
"Este mama mea comunistă?"
Privi lung drept înainte. "Mereu întrebau lucruri înainte ca eu să vin aici."
Hans se trase puțin spre marginea treptei, încercând să contureze o minciună. "Habar nu am. Nu am cunoscut-o niciodată."
"Führerul a luat-o." Întrebarea îi luă pe amândoi prin surprindere și îl forță pe Papa să se ridice în picioare. Se uită la oamenii în cămăși brune, luând cenușa cu lopeți. Îi auzea dovedind or mormanul. O altă minciună i se născu pe buze. Dar i se păru imposibil să o răstească.
"Zise: 'Cred că e posibil.'"
Cuvinte au fost aruncate pe trepte și Liesel simți mocirla de furie lovind-o fierbinte în stomac.
"Îl urăsc pe Führer," spuse ea. "Îl urăsc."
"Iar Hans Huberman..." Ce a făcut? Ce a spus? S-a aplecat și a îmbrățișat-o pe fiica adoptivă așa cum dorea. I-a zis că regretă ceea ce li se întâmplase ei și mamei sale. Ce pățise fratele ei?
"Din păcate, nu." Chiar își închise. Strânse ochii, apoi îi deschise.
"O plesnit pe Liesel peste față. 'Să nu spui asta niciodată.'" Vocea lui era joasă, dar tăioasă. Fata se înfioră și se lăsă pe spate, iar el stătea lângă ea. Ținând și fața în mâini. Ar fi ușor de zis că el era doar un bărbat înalt, stând încovoiat și zdruncinat pe niște trepte de biserică, dar nu era așa. În acel moment, Liesel nu avea idee că părintele adoptiv, Hans Huberman, era prins într-una dintre cele mai periculoase dileme pe care un cetățean german le putea avea. Mai mult, se confrunta cu asta de aproape un an.
"Papa..." Emoția din propria-i voce o copleși și o făcu neputincioasă. Voia să fugă, dar nu putea.
"Papa, nu vrea..." Nu mai avea mâinile pe față acum, dar găsi rezolvarea vorbind din nou.
"Poți să spui asta în casa noastră," zise el, uitându-se grav la obrazul lui Liesel, "dar să nu o mai faci niciodată pe stradă, la școală, la BDM. Niciodată." Stătea în fața ei și o ridică de brațe. O zgâlțâi.
"Mă auzi?" Cu ochii agățați de ai lui și larg deschiși. Liesel încuviință din cap, ascultătoare. De fapt, era o repetiție pentru o viitoare morală, când cele mai rele coșmaruri ale lui Hans Huberman vor ajunge pe strada Himmel.
Mai târziu, în acel an, la primele ore ale dimineții de noiembrie.
"Bine, o puse jos. Acum, hai să încercăm la baza treptelor." Papa stătea drept și cu brațul la 45°.
"Heil Hitler!"
Liesel s-a ridicat și a săltat brațul, suferind cumplit. Ea repetă. "Heil Hitler." A fost ca un oftat. O fată de 11 ani încercând să nu plângă pe treptele bisericii, salutând Führerul, în timp ce vocile de dincolo de umărul lui Papa tocan și băteau în mormanul întunecat din fundal.
"Mai suntem prieteni?"
Poate un sfert de oră mai târziu. Papa ținea o țigară ca o creangă de măslin în palmă. Hârtia și tutunul pe care tocmai le primise, fără vreun cuvânt. Liesel se întinse pe omorâtă și începu să o răsucească. O vreme au stat unul lângă celălalt, fumul se cățăra pe umărul lui Papa. Peste încă 10 minute, porțile hoției se vor întredeschide, iar Liesel le va mai lărgi puțin și se va strecura printre ele. Două. Între porțile se vor deschide după ea sau vor avea bunăvoința să o lase să iasă înapoi. [Muzică] Afară.
După cum va descoperi Liesel, un hoț bun are nevoie de mai multe lucruri: să se furișeze bine, să aibă curaj, să fie rapid. Totuși, mai important decât toate aceste lucruri era o cerință: noroc. De fapt, uitați de cele 10 minute. Porțile se deschid acum.
Cartea de foc. Întunericul venea fragmentat, iar țigara odată terminată, Liesel și Hans Huberman au pornit spre casă. Ca să iasă din piață, trebuiau să treacă de foc și printr-o străduță lăturalnică spre strada München. Nu au ajuns până acolo. Un tâmplar între două vârste pe nume Edel i-a strigat. Construise tribuna unde au stat mai marii naziști în timpul focului și acum se afla în cursul procesului de dezasamblare. Hans Hubermann avea perciuni care îi ajungeau până la gură și o voce cavernoasă.
"Hansy!"
"Salut o, Edel," i-a răspuns Hans. A urmat prezentarea lui Liesel și obligatoriu: "Heil Hitler."
Bine, în primele câteva minute, Liesel a stat pe la 5 m depărtare de conversația celor doi. Frânturi ajungeau la ea, dar nu le-a dat mare atenție.
"Găsești ceva de muncă?"
"Nu. Totul e greu acum. Știi cum e, mai ales că nu ești membru."
"Mi-ai spus că te înscrii."
"Hansy, am încercat, dar am făcut o greșeală. Cred că încă se gândesc la asta."
Liesel se îndreptă alene spre muntele de cenușă. Era ca un magnet, ca o ciudățenie irezistibilă ochilor, ca stelele galbene. Și în cazul impulsului de mai devreme de a vedea aprinderea mormanului, ea nu și putea lua privirea complet singură. Nu avea disciplina de a păstra o distanță sigură. O sorbea către el și ea a început să se apropie. Deasupra, cerul își termină rutina de a se întuneca, dar departe, peste coama sa, zărea o fâșie de lumină.
"Ai grijă, copile," îi zise o uniformă la un moment dat și continuă să pună cu lopata cenușa într-o roabă. Mai aproape de primărie, sub o lumină, niște umbre stăteau și vorbeau, cel mai probabil exaltate de succesul focului. De unde se afla Liesel, erau doar sunete fără cuvinte. Preț de câteva minute, privi cum bărbați încărcau mormanul. La început, luând de la margini pentru a-l face să se prăbușească. Veneau și plecau cu un camion și, după trei drumuri, mormanul fusese îndepărtat aproape complet.
Și o părticică de material viu alunecă din cenușă. Materialul: jumătate de steag roșu, două postere care făceau reclamă unui poet evreu, trei cărți și un semn de lemn cu ceva scris pe el în ebraică. Poate că au fost umede, poate că focul nu a ars de ajuns încă să ajungă până la ele. Indiferent de motiv, erau cuibărite în cenușă, zguduite, supraviețuitoare.
"Trei cărți," vorbi Liesel încet și se uită la spinările bărbaților.
"Haide," zise unul dintre ei. "Vrei să te grăbești? Sunt mort de foame." Se apropiară de un camion. Cele trei cărți, grupate, se ițeau dintre resturi. Liesel înaintă. Adierea era destul de puternică încât să se înfioare. Atunci când se află la marginea grămezii de cenușă, băgând mâna înăuntru, pielea îi pişcă. Dar la a doua încercare, s-a asigura că este destul de rapidă în mișcare. Cea mai apropiată carte era albastră și arsă pe margini, dar altfel neatinsă. La atingere, coperta părea ca și cum ar fi fost țesută cu sute de ațe strânse și fixate împreună. Singurul cuvânt pe care Liesel a avut timp să-l citească fu "Umeri". Nu era îndeajuns timp pentru a citi și restul. Plus că mai avea o problemă: fumul. Fumul se ridică din învelitoare în timp ce ea o șterpeli și se îndepărtă. Nu putea ține capul drept, dar plăcerea bolnăvicioasă a nervilor încordați se dovedi mai teribilă cu fiecare pas. Făcu 14 pași, până când se auzi vocea.
"Hei!"
Se ridică în spatele ei. Atunci, aproape că a fost pe cale să fugă înapoi și să arunce cartea în grămadă, dar nu a fost capabilă. Singura mișcare posibilă era să se întoarcă.
"Aici sunt niște lucruri care nu au ars." Era unul dintre cei de la curățenie. Nu era cu fața către fată, ci mai degrabă spre oamenii care stăteau lângă primărie.
"Atunci aprinde-le din nou," veni replica. "Și ai grijă să ardă."
"Cred că sunt ude."
"Doamne, Dumnezeule! Trebuie să fac totul singur." Un zgomot de pași trecu pe lângă ea. Era primarul, purtând o haină neagră pe deasupra uniformei naziste. Nu a observat-o pe fata care stătea la mică distanță, absolut nemișcată.
"O realizare. O statuie a hoțului de cărți. Stătea în curte. Este foarte rar, nu credeți că o statuie să apară înainte ca subiectul ei să devină vestit?" Se scufunda. Ușurarea de a fi ignorat. Cartea părea îndeajuns de rece pentru a putea fi strecurată sub uniformă. La început, a fost caldă și plăcută la piept, dar când a început să meargă, cartea se încălzi. Când a ajuns înapoi la Papa și la Edel, cartea începuse să o ardă. Părea că se aprinde. Amândoi bărbații priviră în direcția ei. Ea zâmbi. Îndată ce zâmbetul i se stinse pe buze, simți altceva, sau mai exact, pe altcineva. Nu putea să confunde sentimentul de a fi urmărită. Învăluia și s-a confirmat când a îndrăznit să privească spre umbrele de lângă primărie. La câțiva metri de grupul de siluete stătea alta, iar Liesel și-a dat seama de două lucruri: un fragment de recunoaștere, identitatea umbrei, și doi, faptul că văzuse totul. Umbra avea mâini în buzunare, avea părul ciufulit. Dacă ar fi avut un chip, ar fi fost unul ofensat.
"La naiba," murmură Liesel doar pentru sine.
"Suntem gata de plecare." În momentele de dinaintea conștientizării pericolului copleșitor, Papa își luase rămas bun de la Edel și se pregătea să o însoțească pe Liesel spre casă.
"Gata," răspunse ea. Începură să se îndepărteze de locul faptei, iar cartea o ardea de binele acum. Ridicarea din umeri i se lipise de coaste.
"Hoțul de cărți," zise el, când trecură pe lângă umbrele primejdioase de lângă primărie.
"Ce s-a întâmplat?" întrebă Papa.
"Nimic." Totuși, destule lucruri nu erau deloc în regulă. Din gulerul lui Liesel ieșea fum. O dâră de transpirație i se formase în jurul gâtului sub cămașă. Cartea o mânca de vie.
[Muzică]
Partea a treia. Main Camp. În rolurile principale: Drumul spre casă, O femeie defectă, Un luptător, Un jongler, Atributele verii, Un comerciant Arian, Un sforăit, Doi șarlatani și Răzbunarea în formă de acadele combinate.
Drumul spre casă. Cartea, iscălită de Führerul însuși, era a treia carte de mare importanță care ajunsese la Liesel. Numai că de data aceasta, nu a furat o carte. Cartea și-a făcut apariția pe strada Himmel, numărul 33. Poate la o oră după ce Liesel s-a confundat din nou în somn, după coșmarul obligatoriu. Unii ar spune că era miracol că a deținut vreodată o carte. Călătoria a început în timpul drumului spre casă, în noaptea focului. Făcuseră jumătate din drumul spre strada Himmel, când Liesel nu a mai putut suporta. S-a aplecat și a scos cartea fumegândă, pe care o tot trecea dintr-o mână în cealaltă. Când se răci îndeajuns, o priviră amândoi pentru o clipă, așteptând cuvintele.
"Papa, ce naiba mai e și aia?" se întinse și apucă ridicarea din umeri. Nu era nevoie de nicio explicație. Era evident că fata o furase din foc. Cartea era fierbinte și umedă, albastră și roșie, rușinată.
Iar Hans Huberman deschise la paginile 38 și 39. "Încă una."
"Liesel, îți freca pieptul."
"Da, încă una," se pare că a sugerat Papa. "Nu trebuie să mai schimb pentru țigări, nu-i așa?"
"Nu când le fur la fel de repede pe cât le pot eu cumpăra."
Papa studie titlul, întrebându-se probabil ce fel de amenințare constituise această carte pentru inimile și mințile nemților.
"I-ai dat înapoi?"
"Ceva se întâmplase."
"Doamne, Iisuse Hristoase!" Fiecare cuvânt cădea pe mie, se spărgea și îl forma pe următorul. Infractorul nu mai putu rezista.
"Ce e, Papa? Ce este?"
"Sigur că da." Ca majoritatea oamenilor fascinați de o revelație, Hans Huberman era cuprins de o oarecare amorțeală. Următoarele cuvinte vor fi ori urlete, ori nu vor răzbi prin dinți. De asemenea, ele cel mai probabil ar fi o repetiție a ultimului lucru pe care l-a spus cu doar câteva momente mai devreme.
"Sigur că da." De data aceasta, vocea lui era ca un pumn tocmai izbit de masă. Omul stătea, ceva, privea acel lucru rapid de la un capăt la altul ca pe o cursă, dar era prea sus și prea departe pentru ca Liesel să vadă.
"Îl imploră: 'Haide, Papa, ce este?'"
O rodea că i-ar zice mamei despre carte. Căci, în cazul tuturor oamenilor, totul avea legătură cu ea.
"Ce o să-i spui?"
"Poftim. Știi tu ce-i vei spune mamei."
Hans Huberman încă privea înalt și distant.
"Despre ce ea?"
A ridicat capul. "Asta o flutură prin aer ca și cum ar fi învârtit o armă."
Papa era uluit de ce i-a spus. "Ura! Întrebări de genul acesta o forțau să recunoască adevărul hidos, să aducă la suprafață firea ei murdară de hoț."
"Pentru că am furat din nou."
Papa se aplecă apoi se ridică și puse o mână pe capul fetei. Îi mângâie părul cu degetele sale lungi și aspre și zise: "Sigur că nu, Liesel. Ești în siguranță."
"Deci, ce vei face?" Aceasta era întrebarea. Ce act minunat era pe cale Hans Huberman să producă din aerul rarefiat de pe strada München?
"Înainte să vă arăt, cred că ar trebui să aruncăm o privire asupra ceea ce văzuse el înainte de a lua respectiva decizie." Viziunile fugare ale lui Papa: prima dată, cărțile fetei, manualul groparului, câinele, fostul far și acum ridicarea din umeri. Urmează o bucătărie și un Hans Junior superficial, uitându-se la cele cărți de pe masă unde fata citește deseori. El vorbește: "Ce gunoi citește fata asta?" Fiul său repetă întrebarea de trei ori, după care face sugestia că ar fi mai potrivit să citească altceva.
"Ascultă, Liesel," Papa o cuprinse cu brațul și merseră împreună mai departe. "Este secretul nostru. Cartea asta. O vom citi noaptea sau în pivniță, ca și pe celelalte. Dar trebuie să-mi promiți ceva. Orice."
"Papa?" Seara era plăcută și neclintită. Totul asculta. "Cândva, dacă o să te rog să păstrezi un secret pentru mine, o vei face?"
"Promit."
"Bine. Acum vino. Dacă mai întârziam mult, Mama o să ne omoare și nu vrem asta, nu-i așa?"
S-a terminat cu furatul de cărți.
"Atunci, da." Liesel râse. Ceea ce nu aflase decât mai târziu a fost că în următoarele câteva zile, tatăl ei a tot reușit să schimbe niște țigări pentru o altă carte. Numai că de data aceasta, nu era pentru ea. A bătut la ușa Biroului Partidului Nazist din Molching și a folosit ocazia pentru a întreba de cererea lui de adeziune. După ce a discutat despre asta, a mers mai departe și le-a dat ultimele rămășițe de bani și și o duzină de țigări. În schimb, a primit un exemplar uzat din Main Camp.
"Lectură plăcută," zise unul dintre membrii de partid.
"Mulțumesc." În cuviința din cap, Hans din stradă încă îi putea auzi pe cei dinăuntru. Una dintre voci a fost în mod deosebit clară: "Nu va fi niciodată admis," zicea, "nici dacă o să cumpere 100 sută de exemplare de cărți." Afirmația a fost aprobată în mod unanim.
Hans ținea cartea în mâna dreaptă. "Mulțumesc," repetă el. La care un trecător l-a întrebat ce spusese, cu amabilitatea specifică.
"Nimic, domnule drag. Absolut nimic." Apoi o luă pe strada München, ținând în mână paginile Führerului. Trebuie să fi simțit o porție zdravănă de sentiment contradictoriu la acel moment, pentru că ideea lui Hans Huberman nu a fost inspirată doar de Liesel, ci și de fiul său. Îi era deja teamă că nu-l mai vedea vreodată. Pe de altă parte, se bucurat de extazul unei idei. Neîndrăznit să-și închipuie complicațiile, pericolele și absurditățile malițioase ale acesteia. Deocamdată, ideea era de ajuns. Era indestructibilă. Să o transforme în realitate, asta era cu totul altceva. Momentan însă, să-l lăsăm să se bucure.
"Îi vom da șapte luni, apoi vom veni după el." Oh, ce va veni. Biblioteca primarului. Cu siguranță, ceva de o magnitudine extraordinară se îndrepta spre strada Himmel, numărul 33. Ceva de care Liesel Habar nu avea încă. Pentru a parafraza o expresie prea folosită, "oamenilor", fata avea lucruri mai importante de făcut. Furase o carte. Cineva o văzuse. Hoțul de cărți reacționase.
[Muzică]
Corespondent. Fiecare minut, fiecare oră reprezenta o grijă, sau mai exact, paranoia. Activitatea infracțională stârnește asta într-o persoană, mai ales într-un copil. Ea își imaginează un fel de prins cu mâța în sac. Câteva exemple: oameni repezindu-se.
[Muzică] [Muzică]
O pedeapsă, așa cum devenise și groaza de a livra rufe spălate acasă la primar. Fără îndoială, așa cum sunt sigură că vă veți închipui, când era timpul, Liesel trecea cu vederea în mod convenabil casa de pe Grande Stras la prima ocazie. Ea a spus că pur și simplu a uitat acel loc, o scuză jalnică, odată ce casa era în mijlocul dealului care domina orașul și era de neignorat. Când s-a dus înapoi și s-a întors tot cu mâna goală, a mințit că nu era nimeni acasă.
"Nimeni acasă?" Mama era sceptică. Scepticismul o făcea să fie atrasă de lingura de lemn. O flutură spre Liesel și zise: "Întoarce-te acolo. Acum. Și dacă nu vii acasă cu rufele, nu mai veni deloc."
Serios? Asta a fost reacția lui Rudy când Liesel i-a spus ce i-zisese mama.
"Vrei să fugim împreună?"
"O să murim de foame."
"Oricum mor de foame." Au râs amândoi.
"U," spuse ea. "Trebuie să fac asta." Au colindat orașul așa cum făceau de obicei. Când venea Rudy, încerca mereu să fie un gentleman și să-i care traista, dar Liesel refuza de fiecare dată. Numai pe ea o păștea amenințarea unui vash ven și de aceea numai ea putea fi de încredere să care traista corect. Orice altcineva, cel mai probabil, ar fi purtat-o greșit, ar fi răsucit-o sau ar fi maltratat-o cumva și nu merita riscul. De asemenea, pe semne că dacă i-ar fi permis lui Rudy să care în locul ei, el ar fi așteptat un sărut în schimbul serviciilor și asta nu era o opțiune. Pe lângă asta, era obișnuită cu greutatea. Ea muta traista de pe un umăr pe altul, cam la fiecare 100 de pași. Liesel mergea la stânga, Rudy la dreapta. În mare parte din vreme, ce Rudy vorbea despre ultimul meci de fotbal de pe strada Himmel, despre cum lucra la magazinul tatălui său și despre orice altceva îi venea în minte. Liesel încerca să asculte, dar nu reușea. Ceea ce auzea era groaza răsunând în urechi, devenind din ce în ce mai puternică pe măsură ce se apropia de Grande Stras.
"Ce faci? Nu-i aici, Liesel?" Apropo din cap Rudy. Încercase să treacă de casa primarului ca să câștige puțin timp.
"Păi, du-te o, băiatul în München." Se întuneca. Frigul ieșea din pământ.
"Mișcă," zise el și rămase la poartă. La capătul aleii se aflau opt trepte până la intrarea principală a casei, iar ușa cea mare era ca un monstru. Liesel se încruntă la ciocănelul de aramă.
"Ce mai aștepți?" strigă Rudy.
Liesel se întoarse pe stradă. Exista vreo cale? Orice cale posibilă de a scăpa de acest lucru? Mai exista vreo alternativă sau, ca să fim sincer, vreo minciună pe care o omisese?
"Nu avem toată ziua." Din nou glasul distant al lui Rudy. "Ce aștepți? Vrei să ții flancul Steiner?" Era un țipăt la volumul unei șapte.
"Ce am zis? Să taci!" Cu asta, se întoarse din nou spre ușă. Trase ciocănelul de aramă și lovi ușa de trei ori. Se apropiau pași din partea cealaltă. La început, nu se uită la femeie, ci se concentră asupra traistei cu rufe din mână. Îi examină toarta. În timp ce lua în mână, primi bani și apoi nimic. Soția primarului, care nu vorbea niciodată, stătea pur și simplu în halat, cu părul fin și ciufulit, legat la spate într-o coardă scurtă. Se simțea un curent venind dinăuntru, ceva asemănător unei răsuflări imaginare a unui cadavru. Nici acum nu se auzi vreun cuvânt, iar atunci când Liesel găsi curajul de a o privi, femeia avea o expresie nu de reproș, ci de indiferență totală. Pentru o clipă, se uită peste umărul lui Liesel la băiat, apoi dădu din cap și păși înapoi, închizând ușa.
O vreme, Liesel rămase acolo, cu fața la suprafața de lemn.
"Hei, niciun răspuns."
"Liesel, Liesel!" O luă îndărăt, prudentă. Făcu primii câțiva pași înapoi, calculând. Poate că până la urmă femeia nu o văzuse furând cartea. Fusese pensată? Poate că fusese una dintre acele ocazii în care o persoană pare că se uită direct la tine când în realitate privește altceva sau pur și simplu visează cu ochii deschiși. Indiferent care era răspunsul, Liesel nu a continuat să analizeze. Scăpase PMA curată și asta era de ajuns. S-a întors și a făcut restul pașilor, în mod normal, ultimii trei. Dintr-o dată, "Să mergem!" Chiar își permisese să râdă. Era puternică paranoia unui copil de 11 ani, iar ușurarea era extatică. Ceva mic care să tempereze euforia. Nu scăpase deloc cu plasma curată. Soția primarului chiar o văzuse, doar că aștepta momentul potrivit.
Au trecut câteva săptămâni. Fotbal pe strada Himmel. Citea "Ridicarea din umeri" între 2 și 3:00 în fiecare noapte, după coșmar, sau în timpul după amiezii în pivniță. Încă o vizită benignă la Casa primarului. Totul era minunat, până când... când Liesel a venit din nou în vizită, fără Rudy. Oportunitatea și-a făcut apariția. Era o zi de luat rufe. Soția primarului deschise ușa și nu avea traista ca de obicei. În loc de asta, păși într-o parte și, cu o mișcare în încheietura mâinii ei ca de cretă, îi făcuse fetei să intre.
"Nu am venit decât pentru rufe." Sângele îi înghețase. Să cadă făcuse fărâme. Fata aproape că se făcu bucăți pe trepte. Femeia îi adresă primul cuvânt. Întinse mâna cu degetele reci și i-zise: "Așteaptă." După ce se asigură că fata stă pe loc, se răsuci și intră rapid înăuntru.
"Slavă Domnului! Rufele!"
"Le aduce." Se referea la rufe, dar ceea ce a adus femeia nu era nimic de genul acesta. Când se întoarse și se opri în prag, cu o fermitate imposibil de fragilă, ținea un tur de cărți lipite de abdomen, de la buric până sub sân. Părea atât de vulnerabilă în ușa monstruoasă, genele lungi, deschise la culoare și cea mai fadă expresie. Sugestia unei expresii: "Vino să vezi."
"Zicea: 'O să mă dureze.'"
"Și Alis o convinsă: 'O să mă ducă înăuntru. O să aprindă șemineul și o să mă arunce acolo cu tot cu cărți. Sau o să mă încuie la subsol fără pic de mâncare.'" Din motive necunoscute, totuși, probabil ispita cărților, s-a trezit intrând. Scârțâitul pantofilor pe parchetul de lemn o făcu să bată în tragere și aproape că se opri atunci când atinse un punct sensibil, făcând lemnul să se spine. Nevasta primarului nu se lăsă descurajată. Se uită scurt în urmă și se îndreptă spre o ușă de culoarea castanului. Acum chipul ei punea o întrebare: "Ești gata, Liesel?"
Liesel își întinse puțin gâtul, ca și cum ar fi vrut să vadă peste ușa care îi stătea în cale. Era limpede. Era semnul să o deschidă.
"Doamne, Iisus," o spuse cu voce tare. Cuvintele [Muzică] răspândindu-se pe perete. Era căptuși cu rafturi supraaglomerate, dar impecabile. Abia dacă se zărea vreun tablou. Era stiluri și mărimi diferite ale literelor pe cotoarele cărților: negre, roșii, gri și de toate culorile. Erau cele mai frumoase lucruri pe care Liesel le văzuse vreodată. Cu mirare, ea zâmbi. Că există o astfel de cameră. Chiar și atunci când a încercat să-și șteargă zâmbetul cu brațul, a dat seama pe loc că era un efort inutil. Putea simți ochii femeii. Liniște decât se gândise vreodată că este posibil. Se întindea ca un elastic pe cale să plesnească.
Fata sparse tăcerea. "Pot?" Cuvântul se afla în mijlocul întinderii nesfârșite de spațiu gol de lemn. Cărțile erau la kilometri depărtare. Femeia încuviință din cap.
"Da."
"Poți." Încet și sigur, camera se micșoră. Hoțul de cărți a putut să atingă rafturile după câțiva pași mici. Mângâie cu dușul palmei primul raft, ascultând foșnetul făcut de unghiile sale pe coloana vertebrală a fiecărei cărți. Sună ca un instrument sau ca notele unor picioare care aleargă. Folosi ambele mâini, se întrecea una cu cealaltă, un raft împotriva celuilalt și râse. Vocea ei izbucni din gât și în cele din urmă se opri în mijlocul camerei, unde petrecu mai multe minute, privind de pe rafturi la degetele ei și apoi invers. Câte cărți atinsese? Cât te simțise? Se apropie și le pipăi iarăși, de data asta mult mai încet, cu palma înainte, ca să poată simți din plin micul obstacol al fiecărei cărți. Părea ceva magic și frumos datorită razelor de lumină venite dinspre candelabru. De mai multe ori, aproape că a tras o carte de la locul ei, dar nu a îndrăznit să le deranjeze. Erau prea perfecte.
La stânga ei, o văzu din nou pe femeie, stând lângă un birou mare, încă ținând micul tur sprijinit de drum. Stătea într-o arcuire încântată. Un zâmbet părea să-i fi paralizat pe buze.
"Vreți să vă reparați?" Întrebarea, ci nu făcu ceea ce dorea să spună. Mergând și luând cărțile ușor din brațele femeii, le puse înapoi în locul gol de pe raft. Lângă fereastra întredeschisă, frigul de afară intra în șuvoaie. Pentru un moment, se gândi să o închidă, dar se abținu. Aceasta nu era casa ei, iar atmosfera nu trebuia schimbată. Se întoarse către toamna din spatele ei, al cărei zâmbet vedea în clipa aceea, impresia unei vânătăi și ale cărei brațe atârnau zvelte de fiecare parte a trupului, ca brațele fetei. Și acum, un sentiment de stânjeneală se pofti în cameră, iar Liesel aruncă în trecere o ultimă privire către pereții acoperiți de cărți. Cuvintele i se învălmășeau în gură și ieșiră grăbite: "Trebuie să plec." A avut nevoie de trei încercări până când reuși să părăsească încăperea. Așteptă în col, câteva minute, dar femeia nu veni. Și când Liesel se întoarse în pragul ușii bibliotecii, o văzu stând la birou și uitându-se în gol la una dintre cărți. Se hotărî să nu o deranjeze. În hol, luă rufele de spălat. De data aceasta, evită punctul sensibil din parchet, mergând pe lângă peretele din stânga al coridorului. Când închise ușa în urma ei, un zăngănit de aramă îi răsună în urechi și, cu rufele în mână, mângâie trupul lemnului.
"Haide," zise ea, năucită. O luă spre casă. O însoțea experiența suprarealistă a camerei pline de cărți și a femeii drmate și fără de grai. Putea să o vadă pe clădiri ca pe o piesă de teatru. Poate că era ceva asemănător felului în care Papa avusese revelația lui. Oriunde se uita, Liesel o vedea pe soția primarului cu cărțile vrăfui în brațe. La colțuri, putea auzi foșnetul propriilor mâini deranjând rafturile. Vedea fereastra deschisă, candelabrul, luminii minunate și se vedea pe sine plecând fără măcar un cuvânt de mulțumire.
În curând, starea de ciudă și în dispreț de sine începu să se acuze singură. "Nu ai spus nimic, dul," cu putere din cap, făcând pași grăbiți. "Nici rămas bun, nici Mulțumesc." Nu. Asta a fost cea mai frumoasă priveliște pe care am văzut-o vreodată. Nimic. Cu siguranță, era un hoț de cărți, dar asta nu însemna că trebuia să fie lipsită de orice maniere. Nu însemna că nu poate fi politicoasă. Merse câteva minute bune, se întoarse și fugi înapoi. De data aceasta, nu a avut nicio ezitare. Bătut la ușă, trimițând un ecou de bronz prin lemn. Nu soția primarului, ci chiar primarul stătea în fața ei. În grabă, Liesel trecuse cu vederea mașina din stradă, cu mustață și costum negru.
Bărbatul vorbi: "Pot să te ajut?"
Fetița nu putu rosti nimic. Nu încă. Era încovoiată, fără aer. Dar din fericire, femeia sosi când fata își revenise, măcar parțial.
"Ilsa Herman venise în spatele soțului ei."
"Am uitat," zise Liesel. Ridică traista și i s-adrese soție primarului, deși respira cu greutate. Proiectă cuvintele prin spațiul de la intrare, între primari și ușă, spre femeie. Făcea un efort atât de mare să respire, încât cuvintele scăpau doar câteva. "Odată am uitat. Vreau să spun, doar voiam încă... Maia să vă mulțumesc."
Soția primarului strivi un zâmbet. Veni în față, lângă soț. Dădu din cap. Așteptă și închise ușa.
Liesel îi luă aproximativ un minut ca să plece. Zâmbi către trepte.