Transcription
Moromeții, de Marin Preda, volumul de nuvele „Întâlnirea dintre pământuri”, apărut în 1948, avea să schițeze, prin atmosferă și secvențe epice, dar și prin unele linii de forțe ale portretului eroilor, marea aventură a romanului de mai târziu, investigând în profunzime mediul rural, satul românesc din Câmpia Dunării. Unde s-a născut și a petrecut copilăria Marin Preda. El avea să dăruiască literaturii romanul Moromeții, capodoperă a prozei românești de azi, situat în descendența prozei realist-obiective reprezentate până la el de Ioan Slavici și Liviu Rebreanu.
Autorul romanului Moromeții aduce o nouă viziune artistică asupra satului și a țăranului român, modificând perspectiva asupra lumii țărănești. Preda nu prezintă pe țăran devorat de pasiunea posesiunii pământului. Ilie Moromete, protagonistul romanului, este o personalitate complexă, un țăran interesat să-și păstreze pământul agonisit și să reziste în lupta cu furtunile anilor ce au premers celui de-al doilea război mondial, amenințată de taxe și impozite mari. Așa-numita „foncieră” gospodăria țărănească va intra în cele din urmă în declin. Deosebindu-se prin știută nebunie, inteligență, ironie și umor, știința de a povesti fac din Ilie Moromete un țăran filozof.
Apărut în 1955 (volumul 1) și în 1967 (volumul 2), Moromeții este un roman al familiei lui Ilie Moromete și, în același timp, un roman al colectivității rurale. Acțiunea cărții este plasată în satul dunărean, cu aproximativ trei ani înaintea celui de-al doilea război mondial în primul volum și în anii de după război în cel de-al doilea volum. Prozatorul, interesat de esențe pe care le prezintă analitic și obiectiv, dezvăluie viața satului prin situații și momente sugestive ce se petrec într-un timp relativ scurt. Acțiunea primului volum [Muzică] – An boțoghină, Birică, Polina etc. Drama dispariției satului arhaic, silit să se transforme sub imperiul realităților crude ale istoriei, este ilustrată prin destinul familiei Moromete.
Moromeții stă sub un clopot cosmic și drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor. Omul liniștit și ironic, Ilie Moromete, stă totuși pe un vulcan. Drama lui Ilie Moromete este de factură psihologică, izvorând din situații de natură economică și morală, din contradicția dintre aparență și esență. Pe fondul dramaticei lupte pentru a-și salva pământul, Ilie Moromete se zbate în scopul menținerii unității familiei lui, formată din copiii primei căsătorii – Achim, Nilă și Paraschiva – și din cea de-a doua căsătorie cu Catrina – Tita, Ilinca și Nicolae. Moromete, ca dimensiune istorică, nu poate avea decât un destin tragic; el este un om fără viitor. Drama lui nu este de ordin economic, ci moral; pentru el, pământul înseamnă bucuria de a fi liber și independent, de a avea posibilitatea să contempli viața ca pe un spectacol.
Odată cu plecarea la București a celor trei fii mai mari, Moromete intră într-o stare de criză acută, flagrantă cu spiritul epocii, care îl va învinge până la urmă. În finalul cărții îl vedem izolat și singur, alunecând într-o nouă stare de criză, simbolizată prin muțenia sa adâncă. Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum, pe stână; nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut; nu mai fu auzit povestind. Din Moromete, cunoscut de ceilalți, rămăsese doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu și care acum privea însingurat de pe polița fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană. Sfârșitul lui Ilie Moromete este sfârșitul unei mentalități arhaice, iar bustul său, sculptat de Din Vasilescu, va conserva spiritul acestei lumi străvechi.
Prin Moromeții, Marin Preda impune în literatura română un nou chip reprezentativ pentru țăranul român, un erou cu o bogată viață sufletească, portretizat în mișcare, printr-o suită de gesturi și atitudini. Moromete se duce prin inteligența vie și prin puterea de a vedea dincolo de lucruri, de a intui ceea ce alții din jurul său nu pot vedea. În discuțiile purtate în poiana lui Iocan, el are capacitatea de a clarifica și disocia ideile din articolele publicate din presa vremii; el nu expune aici fapte de senzație, ci dezbate probleme pentru a descifra sensuri. Autoritate proeminentă în viața colectivității, el știe să domine prin replici bine gândite, încărcate adeseori de umor și ironie. Recurgând la disimulare (vezi scena când jupânul intră în ogradă pentru plata foncierii), Ilie Moromete străbate, în același timp, momente din viața imediată, pe de o parte, și dintr-un anume flux al vieții interioare, pe de alta. Originalitatea scriitorului rezidă din capacitatea de a surprinde, cu artă desăvârșită, lumea gândurilor și trăirilor eroului; adeseori acesta își găsește refugiu în contemplație și meditație sufletească. Moromete trăiește un adevărat cataclism; universul intim al său [Muzică] [Muzică]. Nerăbdător, Ilie Moromete este un rege fără țară, o victimă, dar nu o victimă fără glas, ci o conștiință înregistrând aspecte semnificative din viața familiei lui Ilie Moromete și a altora.
Cartea se constituie într-un adevărat cod al existenței țărănești, al unor rânduieli împământenite ce se desfășoară ritualic: plecarea și întoarcerea de la câmp, pregătirea secerișului, prezența la cină a întregii familii, dând impresia unei cărți cu caracter etnografic (adică obiceiuri specifice satului: călușul, hora, spălatul picioarelor de Rusalii, obiceiuri de înmormântare). Moromeții nu este totuși un roman monografic; forța acestei opere izvorând din autenticitatea și fluența epicului, din profunzimea artei de a crea tipul țăranului filozof, cum a fost numit Ilie Moromete. Știința organizării epice, portretul și descrierea, viziunea scenică, monologul și dialogul, micro-eseul analitic și îmbinarea armonioasă între stilul direct, indirect și indirect liber dezvăluie vocația fundamentală a lui Marin Preda, aceea de povestitor care a dat prozei țărănești profunzime psihologică.
Moromeții este o construcție epică echilibrată și complexă, în care acumularea de detalii nu este întâmplătoare, căci nu există aproape nimic fără semnificație precisă și fără funcție simbolică edificatoare. Sunt în acest sens cuvintele devenite simbol cu care se deschide și se închide primul volum: „A se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viața se scurgea aici fără conflicte mari”. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare. Sintetizând, remarcăm discrepanța dintre iluzie și realitate, determinând drama lui Ilie Moromete. Între nucleele epice prin care cartea capătă substanță și unitate desăvârșită se situează în prim plan scena mesei familiei Moromete, relatată la începutul romanului. Viziunea scenică și amănuntul semnificativ privind locul fiecărui membru al familiei la masă anticipează conflictul dintre fiii cei mari ai lui Moromete și mama lor vitregă. Este momentul când Ilie Moromete înțelege că în universul său organizat după legi prestabilite s-a produs o invazie, că edificiului s-a fisurat. Intuind de acum drama lui Ilie Moromete, aceea a unei ficțiuni contrazisă brutal de realitate. Scena tăierii salcâmului are valoare simbolică, sugerând în același timp atracția scriitorului spre reflexie și meditație, spre un anume lirism asumat. Salcâmul, devenit leitmotiv în primul volum, poate simboliza unitatea și statornicia familiei Moromete și a satului, încremenit parcă în tiparele arhaice. Semn de autoritate și de pavăză, arborele poate însemna viața; el sugerează de asemenea sensul verticalității individului în colectivitate. În viziunea lui Marin Preda, salcâmul are o valoare premonitorie; tăierea lui marchează declinul familiei Moromete și anticipează drama lui Ilie Moromete, care trăiește iluzia că familia nu i se va destrăma.
Ospățul spiritual de la fierăria din poiana lui Iocan reprezintă chintesența vieții intelectuale și morale a satului. Confruntarea de idei între Ilie Moromete, Țugurlan, Cocoșilă, Iocan etc. scoate în evidență superioritatea intelectuală și morală a protagonistului cărții, prestigiul și simpatia de care Ilie Moromete se bucură în cadrul colectivității satului. Prin aceste scene, ca și prin altele (vezi scena secerișului), scriitorul înaintează treptat în reflectarea realității, creând o proză de factură analitică, observând efecte artistice prin acumulare și prin nuanțele dialogului țărănesc. Marin Preda este neîntrecut în proza noastră pentru surprinderea mișcării interioare a personajelor sale. Dialogul, cu toată autenticitatea lui, rămâne sărac. Dialogul și monologul sunt asimilate firesc de narațiune, într-o coerență perfectă a relatării, conferind textului virtuțile prozei de analiză și de creație. Perspectiva relatării este auctorială. În romanul lui Marin Preda se renunță parțial la omnisciență; personajele spun ceva, devin informatori, complici cu autorul. Narratorul și-a pierdut deci suveranitatea, iar eroii devin reflectori, asemenea lui Rebreanu, având grijă să fie exact și precis în relatare, corect și concis în stil.
Marin Preda este un scriitor realist; opera sa situându-se între cărțile fundamentale ale literaturii române. Dintotdeauna, prin structurile sale epice, Moromeții este un roman modern, o emblemă a prozei lui Marin Preda. Universul moromețian se întinde asupra întregii creații a scriitorului. Tipologia romanului este, ca la Slavici și Rebreanu, țărănească; totuși, câtă deosebire! Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare în ordine materială. Marin Preda înlătură acest mecanism simplu, previzibil, mișcat mai mult de instincte și face din țăranii săi indivizi cu o viață psihologică normală, apți, prin aceasta, de a deveni eroi de proză modernă.