Hoțul de cărți (partea a II-a)

O fotografie de pe strada Himmel. Clădirile par să fie lipite laolaltă, în mare parte mici case și blocuri ce par nervoase. Zăpada întunecată se întinde ca un covor. Erau beton, copaci coi, că niște cuiere, și aer cenușiu. Era și un bărbat în mașină. Rămase cu fața în vreme ce Frau dispăru înăuntru. El nu vorbea niciodată.

Liel presupus că era acolo să se asigure că nu fuge sau să o determine să intre în casă dacă făcea nazuri. Totuși, mai târziu, atunci când problemele chiar au apărut, el doar stătea și privea. Poate că el era doar o ultimă salvare, o soluție finală.

După câteva minute, e și un bărbat foarte înalt, Hans, tatăl adoptiv al lui Liel. Lângă el era Frau, o femeie de înălțime medie. În cealaltă parte se afla silueta cheamă a Rozei, care arăta ca un dulap cu o haină aruncată peste el. Mergea cu o legănare specifică, aproape drăguță, dacă fața nu i ar fi fost ca un carton încrețit și nu ar fi avut o expresie agasată, ca și cum abia ar fi tolerat situația. Soțul ei mergea drept, cu o țigară arzându-i.

Problema era următoare: Liel nu voia să iasă din mașină. „Ce are copilul ăsta?” o, își bagă capul în mașină și zice: „Na, nom, N!” Spătarul scaunului din față f a zvârlit înainte. Un coridor de lumină rece o invită afară. Nu voia să se miște.

Afară, prin rotocol făcut, Liz vedea degetele bărbatului înalt încă ținând țigara. Din capăt cădea scrum, care sălta și se ridica de mai multe ori înainte să ajungă jos. Au trecut 15 minute până când au reușit să o smulgă din mașină. Bărbatul înalt a fost cel care a izbutit. Încet, după aceea, a urmat poarta de care s a agățat. Din ochi îi curgeau lacrimi în timp ce se ținea cu îndârjire și refuza să intre. Începuseră să se adune oameni pe străzi, până când Roza i a înjurat și ei au plecat de unde [Muzică] veniseră.

O traducere a anunțului Rozei: „La ce vă uitați, nenorociților?” În cele din urmă, Liel intră prudent înăuntru. Hans o ținea de mână. În cealaltă avea gentuța, îngropată sub stratul răsucit de haine. Erau o carte mică, neagră, pe care probabil o tot căuta în ultimele ore. Un gropar în vârstă de 14 ani dintr-un orășel fără nume. Mi l imaginez zicând șefului: „Îți jur, nu am idee ce s a întâmplat cu ea. Am căutat peste tot. Peste tot.” Sunt convinsă că nu ar fi bănuit o pe fată. Și totuși, acolo era o carte neagră cu litere argintii, ascunsă sub hainele sale. Manualul groparului. Un ghid în 12 pași pentru succesul în meseria de gropar, publicată de Asociația Cimitirelor din Bavaria. Hoțul de cărți dăduse lovitura pentru prima dată. Era începutul unei ilustre cariere. Crescând în Saens. Da, o carieră ilustră. Totuși, m aș grăbi să recunosc că există o pauză considerabilă între prima carte furată și cea de a doua. Un alt element de notat este că prima a fost furată din zăpadă și a doua din foc. Nu trebuie să omit că altele i au fost date în total. Deținea 14 cărți, însă a înțeles că povestea ei Era alcătuită în mare parte din 10 dintre ele. Din acele 10, șase erau furate. Una apăruse pe masa din bucătărie. Două fuseseră făcute pentru ea de un evreu ascuns. Și alta îi fusese adusă de o după amiază cu haină galbenă.

Când a început să și scrie povestea, se întreba ce exact cărțile și cuvintele începuseră nu doar să însemne ceva, ci totul. Fusese atunci când pusese ochii prima oară pe camera plină de rafturi cu cărți? Sau fusese momentul în care Max sosise pe strada Himmel, plin de suferință? Fusese cititul prin adăposturi? Ultimul drum spre DC? Fusese scuturătoarea de cuvinte? Probabil că nu va exista vreodată un răspuns precis despre când și unde s au întâmplat. În orice caz, să o luăm cu începutul.

Înainte de orice, prima oară trebuie să facem o prezentare a începuturilor lui Liel pe strada Himmel și a artei sau meșului. Când a sosit, încă puteai vedea mușcături le Zăpezii pe mâinile ei și sângele înghețat pe degete. Totul la ea indica subnutriția: picioare ca niște fuse, brațe ca niște bețe. Nu o făcea prea des, dar în acele rare ocazii avea un zâmbet înfometat. Nuanța părului ei se apropia de ajuns de mult de blondul german, dar avea ochii periculoși, căprui închis. În perioada aceea, nu prea voiai o căprui în Germania. Probabil îi primise de la tatăl ei, dar nu avea de unde să știe, pentru că nu și l amintea. De fapt, știa un singur lucru despre tatăl ei. Era o etichetă pe care nu o înțelegea. Un cuvânt straniu: comunist. Îl auzise de mai multe ori în ultimii ani. Erau aziluri înțesate de oameni, camere pline de întrebări, și acel cuvânt. Cuvântul acela straniu era întotdeauna undeva, stând într-un colț, privind din întuneric. Purta costume, uniforme. Indiferent unde mergeau, acolo era. De fiecare dată când tatăl ei Era Men. Când a întrebat o pe mama ce înseamnă, ea a spus că nu era important, că nu trebuia să și facă griji despre astfel de lucruri.

La un azil, era o femeie mai în putere care încerca să i învețe pe copii să scrie, scriind cu cărbune pe perete. Diesel a fost tentată să întrebe ce înseamnă cuvântul, dar nu a apucat. Într-o zi, femeia a fost luată pentru a fi interogată. Nu s a mai întors. Când Lisel ajunse în Molching, cel puțin avea o oarecare bănuială că era salvată. Dar nici asta nu reprezenta o mângâiere. Dacă mama ei o iubea, de ce o lăsa la ușa altcuiva? De ce? De ce? Era irelevant faptul că știa răspunsul, chiar dacă numai la un nivel [Muzică] intuitiv. Mama ei Era în mod constant bolnavă și nu erau niciodată bani pentru a se face bine. Știa asta, dar asta nu însemna că trebuia să accepte. Indiferent de câte ori se spusese că era iubită, ea nu putea admite că dovada în abandon. Nimic nu schimba faptul că era un copil slăbuț, pierdut într-un alt loc străin și cu mai mulți oameni străini. Singură.

Familia Huberman locuia într-una dintre casele mici de pe strada Himmel. Câteva camere, o bucătărie și baia afară, împărțită cu vecinii. Acoperișul era plat și existau o pivniță puțin adâncă pentru depozitare. Nu era o pivniță de mărime adecvată. În 1939, asta nu era o problemă. Mai târziu, în '42 și '43, a fost când raidurile aeriene au început. Mereu trebuiau să se grăbească pe stradă, într-un adăpost mai bun. La început, necunoașterea a avut cel mai mare impact. Totul era atât de vehement și de prolific. Fiecare al doilea cuvânt era ori „som es”, ori „so cer”, ori „ar l”. Ar trebui să explic pentru cei nefamiliarizați că aceste cuvinte, sau bineînțeles, se referă la porci. În cazul lui „som es”, servește la pedepsirea, mustrarea sau pur și simplu umilirea unei femei. „So cer” este pentru bărbat. „Ar l” poate fi tradus direct prin „gaură în fund”, însă acest cuvânt nu diferențiază sexele. Pur și simplu este folosit.

„Scroafă mizerabilă! De ce nu te îmbraci?” îi strigă asistenta maternală a lui Lisel în prima seară, când ea a refuzat să facă baie. Era pricepută în a fi furioasă. De fapt, s-ar putea spune că Rosa Huberman avea o față decorată de o furie constantă. Astfel apăruseră încrețiturile pe textur ca de carton a tenului ei. În mod firesc, Lisel era îngrozită. În niciun caz nu voia să intre în baie sau în pat. Stătea contorsionată într-un colț al camerei de baie, nu mai mare decât un dulap.

[Muzică] [Muzică]

„Mulțime, las-o în seama mea.” Se apropie și se așeză pe podea, lângă perete. Gresia era rece și neprimitoare. „Știi cum să răsucești o țigară?” o întrebă el. Și a stat aproximativ o oră în întunericul tot mai dens. Ar putea să înfășoare o țigară destul de bine. Tot nu a făcut baie.

Câteva lucruri despre Hans Huberman. Adorat să fumeze. Ce adorat cel mai mult la fumat era răsucit. Era zugrav de meserie și cânta la acordeon. Asta era convenabil, mai ales iarna, când putea să câștige ceva bani cântând în cârciumile din Molching. Cum este deja, mă ocolise într-un război mondial, dar se va găsi mai târziu într-un altul, ca un fel de recompensă perversă, unde va reuși cumva să mă evite din nou. Pentru cei mai mulți oameni, Hans Huberman abia dacă era vizibil. O persoană insemn. Cu siguranță, abilitățile sale de zugrav erau excelente. Priceperea sa la muzică Era deasupra mediei. Totuși, într-un fel, și sunt convinsă că ați cunoscut astfel de oameni, părea a se afla în fundal. Chiar dacă stătea în fața cozi, mereu era doar acolo, neobservabil, neimportant sau fără prea mare valoare. Frustrarea provenea din faptul că aspectul lui era complet înșelător. Se spune, bineînțeles, că avea ceva valoros. Iar acest lucru nu a fost trecut cu vederea de Liză. Omul copil, mult mai perspicace, câteodată decât alții. Uimitor de optu, îl văzu imediat. Ful felul său de a fi, aerul liniștit din jurul său. Eel observă străinătatea ochilor tatălui adoptiv, când a prins lumina în baia rece. Erau făcuți din blândețe și argint, ca argintul moale, topindu-se.

[Muzică]