Transcription
Leoaică tânără, iubirea, de Nichita Stănescu. Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune asupra sentimentelor”, din 1964. În care Nichita Stănescu, prin cuvântul poetic esențial, vizualizează iubirea ca sentiment, ca stare extatică a eului poetic, reflectând lirismul subiectiv. Este considerată o capodoperă a liricii erotice românești, individualizându-se prin transparența imaginilor și proiecția cosmică, prin originalitatea metaforelor și simetria compoziției. Tema o constituie consecințele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în spațiul sensibilității poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară și cu sinele, totodată.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică în care eul liric este puternic marcat de intensitatea și forța celui mai uman sentiment: iubirea. Titlul este exprimat printr-o metaforă, în care transparența imaginii sugerează extazul poetic la apariția neașteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv: leoaică tânără, explicitată chiar de poet prin apoziția „iubirea”.
Structură, compoziție, limbaj poetic. Poezia este structurată, chiar de către Nichita Stănescu, în trei secvențe lirice, corespunzătoare celor trei strofe. Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire sub forma unei tinere leoaice agresive, care îi sare în față eului liric, având efecte devoratoare asupra identității sinelui. „Îmi înfinge și colții albi în față, mușcându-mă de față”. Pronumele la persoana întâi „mi”, „mă”, „mi”, „m” potențează confesiunea eului poetic, în sensul că el era conștient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care îl pândea în încordare mai demult, dar nu se aștepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forță devastatoare. „Mi-a sărit în față, mi-a înfipt în față, m-a mușcat de față”.
Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neașteptate întâlniri cu un sentiment nou, necunoscut: iubirea, care degajă asupra sensibilității eului poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului Univers. „Și deodată, în jurul meu, natura, forța agresivă și fascinantă a iubirii, se reordona după legi proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecțiunii. Se făcu un cerc, de a dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape”. Eul liric se simte într-un nou univers, cu adevărat „centram mundi”, un nucleu existențial care poate reorganiza totul în jurul său, după alte percepții, cu o forță impresionantă. Privirea, ca și auzul, pot fi simboluri ale perspectivei. Sinelui se înalță „tocmai lângă ciocârlii”, sugerând faptul că apariția iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simțurile. Mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea care zboară cel mai sus și are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment neașteptat, care îl copleșește. „Și privirea-n sus țâșni curcubeu tăiat în două”. Curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar și fascinant, ca și iubirea, sau poate fi un adevărat arc de triumf de izbândă cerească, reflectat în sufletul preaplin al eului poetic.
Strofa a treia revine în momentul inițial: „leoaica arămie cu mișcările viclene”, fiind metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinelui poetic își pierde concretețea și contururile sub puterea devastatoare a iubirii. Simțurile se estompează. „Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe”. Poetul nu se mai recunoaște. Are „mișcările viclene”, dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a vieții, un deșert care capătă brusc strălucire. Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând energie și profunzime vieții. „Încă o vreme și încă o vreme”, sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu poate ști cât timp iubirea îl va ferici.
Poezia este o romanță cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilității eului poetic, înălțându-l în centrul lumii, care, la rândul ei, se reordonează. Miraculoasă a celui mai uman sentiment. Imaginile poetice se individualizează prin transparență, dinamism și sugestie semnificativă pentru obiectul iubire. Întreaga poezie.