Transcription
Capitolul 7, Lecția a șasea. Munciți ca să învățați, nu munciți pentru bani.
În 1995, am acordat un interviu unui ziar din Singapore. Tânăra ziaristă a venit la timp și ne-am apucat imediat de interviu. Ne aflăm în holul unui hotel luxos, sorbindu-ne cafeaua și discutând despre scopul vizitei mele în Singapore. Urma să țin conferințe alături de ziaristă. Ea vorbea despre motivație, iar eu despre Secretele celor bogați.
„Cândva aș vrea să fiu și eu autoarea unui bestseller, așa că dumneavoastră”, spuse ea, „citise o parte dintre articolele pe care le scrisese la ziar și fusesem impresionat. Avea un stil puternic și foarte limpede. Articolele ei trezeau interesul cititorului.”
„Dar aveți un stil excelent”, i-am răspuns eu. „Ce vă împiedică să vă realizați visul?”
„Munca mea pare că nu duce nicăieri”, spuse ea calm. „Toată lumea spune că romanele mele sunt excelente, dar nu se întâmplă nimic. De asta mi-am păstrat slujba la ziar, măcar cu asta îmi plătesc facturile. Aveți vreo sugestie în această direcție?”
„Sigur că da”, am spus eu optimist. „Un prieten de-al meu din Singapore are o școală care pregătește agenți de vânzări. Organizează aceste cursuri pentru multe dintre marile companii din Singapore și cred că dacă ai urma unul dintre ele, ți-ar fi de mare ajutor în carieră.”
Ea mă întreabă contrariată: „Credeți că ar trebui să merg la școală să învăț să vând?”
Am dat din cap că da. „Chiar vorbiți serios?”
Am dat din nou din cap. „Ce e rău în asta?” am bătut eu în retragere. Se simțea jignită și acum aș fi vrut să nu i fi spus nimic. În încercarea mea de a fi de ajutor, am ajuns să mă apăr. „Punctul meu de vedere: am o diplomă în învățătură engleză. De ce să merg la școală să învăț să fiu agent de vânzări? Am o profesie, am urmat o școală pentru a face o carieră, tocmai pentru a nu fi nevoită să ajung să fiu agent de vânzări. Îi urăsc pe cei de la vânzări, nu vor decât bani. Deci, explicați-mi de ce ar trebui să studiez asta.”
Între timp, își strângea servieta foarte energic. Interviul se terminase. Pe măsuță se aflau un exemplar al unui alt bestseller pe care îl scrisese mai demult. L-am luat împreună cu notițele pe care le scrisese pe un carnețel.
„Vedeți”, am zis eu, arătând toate notițele. S-au uitat la notițe și a spus dezorientată: „Ce?”
„Din nou”, în mod evident, te-am arătat notițele pe carnețel. Notase: Robert Kiyosaki, autor de bestselleruri. „Aici scrie autor de bestselleruri, și nu cel mai bun scriitor.”
Imediat a făcut ochii mari. „Eu sunt un scriitor groaznic. Dumneavoastră sunteți mare scriitoare. Eu am urmat cursurile de agent de vânzări. Dumneavoastră aveți o diplomă. Dacă ar fi să punem ambele școlări, s-ar ajunge la un autor de bestselleruri și cel mai bun scriitor.”
Master Kiyosaki fulgerat din priviri. „Încă n-am decăzut în așa hal încât să învăț să vând. Cei ca dumneavoastră nu își fac meserie din scris. Eu sunt un profesionist al scrisului, iar dumneavoastră sunteți un agent de vânzări.”
„Noi corect”, și-a luat și restul notițelor și s-a îndepărtat iute spre ușile cele mari de sticlă, pierzându-se în dimineața umedă a orașului Singapore. A doua zi dimineață, a publicat însă un articol corect și favorabil mie.
Lumea este plină de oameni inteligenți, talentați, cu școală și cu har. Ne întâlnim zilnic, sunt pretutindeni printre noi. Acum câteva zile, mașina mea nu mergea prea bine. Am mers la un atelier și tânărul mecanic mi-a reparat-o în doar câteva minute. A dat seama ce doar ascultând motorul. Am fost uluit.
Tristul adevăr este că un mare talent nu este de ajuns. Sunt permanent șocat cât de puțin câștigă oamenii talentați. Am aflat deunăzi că doar puțin de 5% din americani câștigă peste 100.000 de dolari pe an. Am cunoscut oameni străluciți, cu multă școală, și care câștigă sub 20.000 de dolari pe an. Un consultant în afaceri, specializat în comerțul cu aparatura medicală, îmi spunea cât de mult doctori, stomatologi și medici generaliști au probleme financiare. Ei au crezut că în momentul în care și-au luat o diplomă, au și început să curgă banii. Acest consultant în afaceri, nespus, așa le lipsește o abilitate ca să ajungă să facă mari averi.
Acest lucru înseamnă că oamenii nu trebuie decât să învețe și să stăpânească acest ceva, după care venitul va crește exponențial. Am mai pomenit despre inteligența financiară ca formă de sine: contabilitatea, investițiile, marketingul și legile. Combinați aceste patru abilități practice și va fi ușor să faceți bani din bani. Când este vorba despre bani, oamenii nu știu să facă altceva decât să muncească din greu pentru ei.
Exemplul clasic de sinergia talentelor l-a reprezentat tânăra ziaristă. Dacă ar fi învățat temeinic cum să vândă și să facă marketing, venitul ei ar fi crescut simțitor. În locul ei, aș fi urmat și niște cursuri de publicitate, nu numai de vânzări. Apoi, în loc să lucrezi azi la ziar, mi-aș fi căutat o slujbă într-o agenție de publicitate, chiar dacă ar fi însemnat mai puțin bani. Ar fi învățat să comunice pe scurt, așa cum se reușește cu succes prin intermediul reclamelor. Ar mai fi petrecut ceva vreme și învățând câte ceva despre relațiile publice, o altă abilitate importantă. Ar fi învățat cum să câștige milioane din publicitate, iar apoi, noaptea și la sfârșitul săptămânii, ar fi putut să scrie marele ei roman. Când l-aș fi terminat, ar fi reușit să-și vândă mai bine cartea. Apoi, după o scurtă vreme, ar fi putut deveni un autor de bestselleruri.
Când am scos prima mea carte, „If You Want to Be Rich and Happy, Don’t Go to School”, un editor mi-a sugerat să-i schimb titlul. În „Economia Educației”, i-am explicat că un asemenea titlu ar însemna să vând două exemplare: unul familiei și altul celui mai bun prieten. Problema este că până și ei ar aștepta să obțină unul gratis. Titlul șocant „If You Want to Be Rich and Happy, Don’t Go to School” fusese ales tocmai pentru că știam că asta va însemna o enormă publicitate. Eu sunt pentru învățământ și cred în reforma învățământului. Altfel, de ce aș continua să lupt pentru schimbarea străvechiului sistem? Așa că am ales un titlu care să faciliteze accesul la emisiunile de televiziune și radio, tocmai pentru că voiam să devin un personaj controversat. Unii credeau că sunt nebun de legat, dar cartea se vindea al naibii de bine.
Când am absolvit în 1969 Academia Comercială de Marină a SUA, tatăl meu cel cu școală a fost foarte încântat. Compania Standard din California, m-am angajat pentru flota ei de vapoare petroliere. Eram ofițer de gradul 3 și câștiga mai puțin decât colegii mei, dar nu era rău pentru prima mea slujbă de după absolvirea facultății. Inițial, eram plătit cu 42 de mii de dolari pe an, în care erau incluse orele suplimentare și nu trebuia să muncesc decât șapte luni. Aveam 5 luni vacanță. Dacă aș fi vrut, aș fi putut să plec în Vietnam cu altă companie navală și să-mi dublez ușor venitul. În loc să-mi iau cele cinci luni de vacanță, mă așteptau o carieră strălucită. Totuși, după șase luni, mi-am dat demisia și m-am alăturat infanteriei Marine ca să învăț să pilotez. Tatăl meu cel cu școală a fost distrus. Tatăl bogat m-a felicitat.
În școală și la locul de muncă, prinde foarte mult ideea specializării, adică pentru a câștiga mai mult sau a fi avansat, trebuie să te specializezi. De aceea, medicii, imediat după ce termină facultatea, încearcă să se specializeze, cum ar fi în Ortopedie sau în Pediatrie. Aceleași lucruri este valabil pentru contabili, arhitecți, avocați, piloți și altele. Tatăl meu cel cu școală credea în această idee, de aceea a fost încântat atunci când, în sfârșit, și-a terminat doctoratul. Recunoștea însă adesea că școlile îi răsplătesc tot mai prost pe cei care învață tot mai mult.
Tatăl cel bogat m-a încurajat să fac exact contrarul. „Trebuie să știi câte ceva din fiecare”, mi-a sugerat el. De aceea, ani de zile am lucrat în diverse departamente ale companiilor sale. Un timp, am lucrat și la contabilitate, chiar dacă probabil nu aveam să ajung niciodată contabil. El voia să învăț prin osmoză. Tatăl cel bogat știa că voi prinde măcar jargonul limbajului de specialitate și am să capăt fluența necesară pentru a distinge ce este important de ceea ce nu este. Am lucrat și la capitol, și în construcții, dar și în vânzări, rezervări și marketing. El ne punea la curent cu toate, pe mine și pe Mike. De aceea, a insistat să participăm la întâlnirile cu bancherii, avocații, contabilii și agenții de bursă. Voia să cunoaștem câte puțin din toate domeniile din imperiul său.
Când am renunțat la slujba mea, bine plătită, de la Standard Oil, tatăl meu cel cu studii a avut o discuție deschisă cu mine. Era uluit. Nu putea înțelege de ce am hotărât să-mi dau demisia dintr-o slujbă care îmi oferea o plată bună, mari avantaje, mult timp liber și ocazii de avansare. Când m-a întrebat într-o seară „De ce ai renunțat?”, n-a fost în stare să explic. Oricât m-aș fi străduit, logica mea nu corespundea logicii sale. Marea problemă era că logica mea era, de fapt, logica tatălui cel bogat. Siguranța locului de muncă era totul pentru tatăl meu cel cu școală. Experiența era, în schimb, totul pentru tatăl meu cel bogat. Tatăl cu studii credea că a mers la școală ca să învăț să fiu ofițer de Marină. Tatăl cel bogat știa că a mers la școală pentru a studia comerțul internațional.
În vremea studenției, am participat la transporturi importante, navigând pe vase mari, pe petroliere și pe vase cu pasageri, spre Orientul îndepărtat și spre Insulele Pacificului de Sud. Tatăl meu bogat susținea că e mai bine să rămân în Pacific decât să merg cu vaporul în Europa, pentru că știa că popoarele care acum se formau se aflau în Asia și în Europa. În vreme ce majoritatea colegilor mei, inclusiv Mike, petreceau la cluburile studențești, eu învățam comerțul. Învățam să cunosc oamenii, stilul în afaceri și cultura din Japonia, Taiwan, Thailanda, Singapore, Hong Kong, Vietnam, Coreea, Tahiti, Fiji și Filipine. Eu mai petreceam din când în când, dar nu în frățiile studențești. M-am maturizat rapid.
Tatăl meu cel cu școală nu putea înțelege de ce m-am hotărât să-mi dau demisia și să intru în infanteria Marina. Mi-am explicat că vreau să învăț să pilotez avioane și mai ales să conduc trupele militare. Tata cel bogat mi-a explicat că lucrul cel mai complicat în a conduce o companie militară este manevrarea oamenilor. El fusese în armată trei ani. Tatăl meu cu școală fusese scutit de armată. Tatăl meu bogat mi-a spus cât de important este să înveți să conduci oamenii, mai ales în situații periculoase. „Arta conducerii. Asta este ceea ce trebuie să înveți acum”, mi-a spus el. „Dacă nu ești un bun conducător, te vor înjunghia pe la spate, așa cum se întâmplă și în lumea afacerilor.”
Când m-am întors din Vietnam în 1973, am renunțat la acest post, chiar dacă îmi plăcea enorm să pilotez avioane. Mi-am găsit o slujbă la compania Xerox. M-am angajat acolo dintr-un singur motiv și nu pentru avantaje. Eram o persoană timidă și nimic nu mă înspăimânta mai tare pe lumea asta decât ideea de a vinde ceva. Compania Xerox avea cele mai bune programe de pregătire din America pentru agenții de vânzări. Tatăl meu cel bogat era mândru de mine. Celui cu școală, însă, îi era rușine ca intelectual. Considera că agenții de vânzări îi sunt inferiori. Am lucrat patru ani la Xerox, până ce am învățat să-mi stăpânesc frica de a bate pe la uși, de a fi refuzat. De îndată ce am reușit să fiu permanent între primii 5 la vânzări, din nou mi-am dat demisia și am mers mai departe, lăsând în urma o altă strălucită carieră la o companie excelentă.
În 1977, am pus bazele primei mele companii. Tatăl cel bogat ne învățase pe mine și pe Mike cum să ținem hățurile într-o companie. Acum trebuia să profit de aceste informații și să le pun cap la cap. Primul meu produs: portofelul din nylon. Era născut în Orientul îndepărtat și dus într-un depozit din New York, nu departe de unde făcusem eu școala. Îmi încheiasem studiile oficiale și era cazul să-mi iau zborul. Dacă dădeam greș, dădeam faliment. Tatăl meu cel bogat era de părere că e mai bine să dai faliment până în 30 de ani, îți mai rămâne timp să-ți revii, ne sfătuia el. În ajunul celei de-a 30 aniversări, primul transport tocmai pleca din Coreea, îndreptându-se spre New York.
Și în prezent fac afaceri internaționale și în continuare, așa cum o sfătuise tatăl cel bogat, mă aplec în special asupra popoarelor în formare. Actualmente, compania mea de investiții operează în America de Sud, Asia, Norvegia și Rusia. Există o butadă veche care sună cam așa: JOB este acronimul lui „Just Over Broke”. Și, din păcate, trebuie să mărturisesc că acest lucru se aplică în cazul a milioane de oameni. Pentru că școlile nu gândesc în termeni de inteligență financiară, majoritatea celor care muncesc trăiesc la minimă rezistență. Muncesc și își plătesc facturile.
Mai există o altă teorie îngrozitoare de management care sună cam așa: „Angajații se străduiesc cât să nu fie concediați, iar patronii îi plătesc cât să nu își dea demisia.” Și dacă urmăriți nivelul salariilor din majoritatea companiilor, veți constata că există un sâmbure de adevăr în această afirmație. În general, rezultatul este că majoritatea celor care muncesc nu progresează niciodată. Ei fac ceea ce au fost învățați să facă: își iau o slujbă sigură. Majoritatea celor care muncesc se concentrează asupra muncii pentru plată și avantaje, care constituie o răsplată pe termen scurt și care adesea este dezastruoasă pe termen lung. În schimb, le-aș recomanda tinerilor să-și caute de lucru în funcție de ce ar putea învăța din acea slujbă și nu pentru ceea ce câștigă. Ei ar trebui mai întâi să caute să descopere ce aptitudine este nevoie pentru o anumită profesie și asta înainte de a intra în infernala cursă a șobolanului. Odată ce oamenii sunt prinși în capcana de o viață a plății facturilor, ajung ca micii hamsteri care învârt roțile de metal din cuștile lor. Lăbuțele lor aleargă cu patimă, roata se învârtește cu patimă, dar vine și ziua de mâine și se trezesc în aceeași cușcă.
„Grozavă slujbă, n-am ce spune!” În filmul Jerry Maguire, cu Tom Cruise, există multe replici excelente. Cea mai memorabilă este „Să văd banii!”, dar există una și mai adevărată. Ea este spusă atunci când personajul interpretat de Tom Cruise pleacă de la firmă. Tocmai fusese concediat și întreabă întreaga companie: „Cine vrea să vină cu mine?” Și se așterne o tăcere înmormântală. Doar o femeie se ridică și spune: „Eu aș veni, dar peste trei luni urmează să mă avanseze.” Această afirmație este poate cea mai reală din întregul film. Genul de afirmație pe care oamenii și-o mărturisesc în gând, preocupați fiind să-și plătească facturile.
Știu că Tatăl meu cel cu școală aștepta cu nerăbdare în fiecare an mărirea de salariu și de fiecare dată era dezamăgit. Drept care, se apuca iar de studiu ca să obțină din nou diplome și o mărire de salariu. Dar, din nou, se alege cu o dezamăgire. Întrebarea pe care o pune adesea este: „Unde duce aceasta activitate zilnică de fapt?” Exact ca în cazul micuțului hamster. Mă întreb dacă oamenii își pun problema unde îi duce de fapt munca de zi cu zi. Ce le rezervă viitorul?
Sirill Brickfield, fostul director executiv de la Asociația Americană a Pensionarilor, declara: „Pensile private se află într-o stare de adevărat haos. Mai întâi, 50% din forța de muncă actuală nu are niciun fel de pensie. Fie și numai asta și-ar trebui să fie un motiv serios de îngrijorare, iar între 75 și 80% dintre ceilalți 50% au pensii insuficiente: 55, 150 sau chiar 300 de dolari pe lună.”
În cartea sa „Returned Mid”, Craig, poți scrie: „Am fost la sediul unei firme importante național ce se ocupă de consultanță în privința pensiilor și am cunoscut-o pe cea care ocupa funcția de director, specializată în conceperea planurilor de pensii mari pentru cei din conducere. Când am întrebat-o la ce ar trebui să se aștepte cei care nu au funcție de conducere privind pensia, ea mi-a spus, cu un zâmbet încrezător: „Glonțul de argint.” Ce înseamnă glonțul de argint?, am întrebat. A ridicat din umeri. „Dacă această generație numeroasă de tineri și-ar da seama că nu va avea bani din care să trăiască la bătrânețe și a zburat creierii.”
Craig continuă: „Opina explică diferența dintre vechiul plan de pensionare cu beneficii clare și planul 401(k), care este riscant. Nu e nimic pentru cei care muncesc în ziua de azi și acum mă refer doar la pensii, dar dacă ar fi să adăugăm asigurările medicale și căminele de bătrâni, totul ar deveni și mai înspăimântător.” În cartea sa din 1995, autorul arată că taxele pentru căminele de bătrâni au crescut de la 30.000 de dolari pe an la 125.000 de dolari pe an. El a mers la un azil de bătrâni, curățel, fără pretenții, din cartierul lui și a descoperit că în 1995 costa 88 de mii de dolari pe an.
Deja multe spitale din țările cu sistem medical social trebuie să ia niște hotărâri extrem de grave, cum ar fi: „Cine trăiește și cine moare?” Aceste hotărâri pornesc pur și simplu de la suma pe care o dețin și de la cât de bătrâni sunt pacienții. Dacă e vorba de un pacient bătrân, adesea va fi tratat un adult mai tânăr. Pacientul bătrân și sărac este trecut undeva pe lista de așteptare. Deci, așa, pentru cei bogați, își pot permite un sistem de învățământ mai bun. Tot așa, ei vor rămâne în viață, în vreme ce care nu au prea mulți bani vor muri în consecință. Mă întreb: cei care muncesc se gândesc oare la viitor sau la următoarea leafă? Își fac oare gânduri pentru ceea ce îi așteaptă?
Când discut cu adulții care doresc să câștige mai mulți bani, vă recomand de fiecare dată același lucru: să încerce să aibă o privire în perspectiva vieții lor, în loc să muncească pur și simplu pentru bani și pentru siguranța zilei de mâine, ceea ce, recunosc, este important. Le sugerez să-și mai ia o slujbă, dobândind astfel o nouă abilitate. Le recomand deseori să intre într-o rețea de companii de marketing, în ceea ce se mai numește și Multi-Level Marketing. Dacă într-adevăr vor să învețe cum să vândă ceva. O parte din aceste companii au niște programe de pregătire excelente care ajută pe oameni să-și depășească frica de eșec și refuzul. Acestea fiind principalul motiv pentru care nu reușesc. Succesele.
Educația este mai prețioasă decât banii, mai ales pe termen lung. Adesea, când fac această sugestie, mi se răspunde: „E prea mare efortul” sau „Nu vreau să fac decât ceea ce mă interesează.” În cazul afirmației „E prea mare efortul”, îi întreb: „Și atunci preferați ca o viață întreagă să dați statului 50% din ceea ce câștigați?” Celorlalți, care răspund că „Nu vreau să fac decât ceea ce mă interesează”, le spun: „Nu mă interesează să merg să fac gimnastică, dar totuși mă duc, pentru că vreau să mă simt mai bine și să trăiesc mai mult.”
Din păcate, există un sâmbure de adevăr în expresia „Nu înveți calul bătrân în buiestru.” Dacă o persoană nu este obișnuită cu schimbările, îi va fi greu să se schimbe. Dar pe aceea dintre noi care nu sunt convinși că trebuie să muncești pentru a învăța ceva nou, aș vrea să-i încurajez. Viața seamănă mult cu mersul la sala de sport. Cel mai greu este să te urnești. După aceea, e simplu. De multe ori mi-a fost greu să mă urnesc, dar odată ajuns acolo și apucându-mă de treabă, mi-a făcut plăcere. După ce terminam exercițiile de gimnastică, mă bucuram de fiecare dată că am reușit să mă conving să merg.
Dacă sunteți dispuși să munciți ca să învățați ceva nou și insistați în schimb asupra unei înalte specializări în domeniul vostru, interesați-vă mai întâi dacă firma la care lucrați are sindicat. Sindicatele apără specialiștii. Tatăl meu cel cu studii, după ce a ieșit din grațiile guvernatorului, a ajuns liderul sindicatului profesorilor din Hawaii. El mi-a spus că a fost cea mai grea slujbă pe care a avut-o vreodată. Pe de altă parte, Tatăl meu cel bogat s-a străduit toată viața ca nu cumva companiile lui să ajungă să aibă sindicat și a reușit, cu toate că sindicatele erau pe aproape de fiecare dată. Tatăl cel bogat a reușit să le învingă personal. Nu sunt departe nimănui, pentru că îmi dau seama de avantajele ambelor situații.
Dacă veți face așa cum sunteți învățați la școală, să vă fie frică să dobândiți o înaltă specializare, căutați protecția sindicatelor. De exemplu, dacă mi-aș fi continuat cariera de pilot, m-aș fi orientat spre o companie care ar fi avut un puternic sindicat al piloților. De ce? Pentru că mi-aș fi dedicat viața învățării unui singur lucru, care are o valoare dintr-un singur direcție. Dacă aș fi fost exclus din acel domeniu, specializarea mea de o viață n-ar mai fi avut nicio valoare într-un alt domeniu. Un pilot cu vechime, cu 100.000 de ore de transport, în serios și care câștigă 150.000 de dolari pe an, greu își găsește de lucru, adică o slujbă de profesor, de exemplu, pe un salariu similar. În ce privește specializarea, nu este întotdeauna posibil ca ea să fie transferată dintr-un domeniu în altul, pentru că specializarea unui pilot în viața comercială nu este la fel de importantă și în sistemul educațional. Aceleași lucru este valabil și pentru medici. Cu toate aceste schimbări în domeniul medical, mulți specialiști trebuie să se conformeze unor organizații cum ar fi HMO. Categoriile. Profesorul de școală generală trebuie să fie membru de sindicat. Actualmente, în America, Sindicatul Profesorului este cel mai mare și cel mai bogat dintre toate. Nea are un cuvânt foarte greu de spus din punct de vedere politic. Profesorii au nevoie de protecția sindicatului lor, pentru că și specializarea lor are valoare limitată, exclusiv la domeniul învățământului. Așadar, regula principală este: specializați-vă și apoi intrați în sindicat. Aceasta este o mișcare inteligentă.
Atunci când am întrebat pe cei cărora le predau: „Câți dintre voi puteți face un hamburger mai bun decât McDonald’s?”, aproape toți au ridicat mâna. După care i-am întrebat: „Dacă atât de mulți dintre voi puteți face un hamburger mai bun, cum se face că McDonald’s câștigă mai mulți bani decât voi?” Răspunsul este clar: McDonald’s, în afaceri, are un imbatabil. Motivul pentru care atâția oameni talentați sunt săraci constă în faptul că se preocupă modul în care să facă un hamburger mai bun, neștiind în schimb mai nimic despre cum se fac afacerile.
Un prieten de-al meu din Hawaii este un mare artist. Câștigă considerabil. Într-o bună zi, avocatul mamei lui l-a sunat spunându-i că acesta i-a lăsat 35.000 de dolari. Asta mai rămăsese din averea ei, după ce avocatul și statul își luaseră partea lor de la profit. Imediat a profitat de ocazie pentru a-și promova afacerile, folosind o parte din bani pentru reclamă. Două luni mai târziu, prima reclamă color de o pagină a apărut într-o revistă foarte scumpă, care avea ca public țintă pe cei foarte bogați. Anunțul a apărut vreme de 3 luni. Nu a primit niciun răspuns în urma anunțului și s-a dus și toată moștenirea. În prezent, el vrea să dea în judecată revista pentru că nu i-a reprezentat bine interesele. Este un exemplu cât se poate de banal altcuiva care știe să facă un hamburger minunat, dar nu se pricepe la făcut. Când am întrebat ce a învățat, singurul răspuns pe care mi l-a dat a fost că, de fapt, cei de la vânzări din publicitate sunt niște escroci. Apoi l-am întrebat dacă nu dorește să urmeze un curs de vânzări și unul de marketing. Răspunsul lui a fost: „N-am timp și nici nu vreau să-mi irosesc banii.”
Lumea este plină de oameni talentați. De cele mai multe ori, ei sunt săraci sau au probleme financiare sau câștigă mai puțin decât ar fi în stare, și asta nu pentru ceea ce știu, ci din cauza a ceea ce nu știu. Ei își concentrează toată atenția asupra felului cum se face hamburgerul și nu asupra felului în care se vinde sau se livrează hamburgerul. Poate că McDonald’s nu face cei mai buni hamburgeri, dar categoric cei care lucrează acolo sunt cei mai buni în privința vânzării și a livrării unui hamburger de calitate medie.
Tatăl meu cel sărac dorea să mă specializeze ceva. Așa credea el că se poate câștiga mai mult. Chiar și după ce guvernatorul Hawaii-ului îi spusese că nu mai lucrează pentru guvern, Tatăl meu cel cu studii continua să mă încurajeze să mă specializez ceva. Apoi, Tatăl meu cel cu studii s-a apucat să apere cauza profesorilor prin intermediul unui sindicat, organizând o campanie de protejare și de obținere de avantaje pentru profesioniștii foarte bine pregătiți. Ne-am certat adesea, dar niciodată nu a acceptat că supra-specializarea este cea care cauzează nevoia de protecția sindicatelor. El nu a înțeles niciodată că, de fapt, cu cât te specializezi mai mult, cu atât cazi în această capcană și devii dependent de specializarea respectivă.
Tatăl cel bogat ne-a sfătuit pe mine și pe Mike să ne mutăm cât mai des. Multe companii procedează la fel. Găsesc câte un tânăr student strălucit, care tocmai a terminat o facultate economică și încep să-l pregătească în așa fel. Am văzut într-o bună zi să preia compania. Astfel, acești străluciți tineri angajați nu se specializează într-un singur departament. Ei sunt mutați de la un departament la altul pentru a cunoaște toate aspectele sistemului utilizat în lumea afacerilor. Adesea, cei bogați își pregătesc copiii sau pe copiii altora, procedând astfel. Copiii au o imagine de ansamblu asupra operațiunilor din afacerea respectivă și pot înțelege felul în care diversele departamente depind unul de altul. Generația celui de-al doilea război mondial considera că e rău să te muți de la o companie la alta. În prezent, acest lucru este considerat o mișcare inteligentă. Cum oamenii trec de la o companie la alta în loc să se specializeze tot mai tare, de ce n-ar încerca și să învețe în loc să câștige doar pe termen scurt? Asta s-ar putea să însemne că veți învăța mai puțin, dar pe termen lung merită.
În sutimi, principalele calități de management necesare reușitei sunt: managementul circuitului banilor, managementul sistemelor (inclusiv în ce te privește pe tine însuți și timpul acordat familiei) și managementul oamenilor. Cele mai importante calități specifice sunt cele referitoare la vânzări și la înțelegerea marketingului. Abilitatea de a vinde, de a comunica cu alții, fie că e vorba de un client, de un angajat, de un șef, de un partener de viață sau de un copil, stă la baza reușitei personale. Capacitatea de a comunica în scris, oral sau la negocieri este de importanță.
Posibilitățile scădeau. Când n-am mai avut succes la funcția guvernamentală și am dat seama cât de vulnerabile se, de fapt, din punct de vedere profesional. Exact ca în cazul sportivilor profesioniști care, dintr-odată, au un accident sau îmbătrânesc și nu mai pot face sport. Brusc, slujba lor foarte bine plătită dispare și au capacități limitate de a lua de la început. Cred că de aceea Tatăl meu cel cu studii s-a îndreptat apoi spre sindicate și a dat seama cât de mult ar avea de câștigat cu ele. Tatăl cel bogat i-a încurajat pe mine și pe Mike să știm câte puțin din toate, să încuraja să lucrăm cu persoane mai deștepte decât noi și să aducem oameni inteligenți cu care să ne formăm echipe. În prezent, asta s-ar chema o sinergie a specializărilor profesionale.
Actualmente, întâlnesc foști profesori care câștigă sute de mii de dolari pe an. Câștigă atât de mult pentru că s-au specializat în domeniile lor, dar au dobândit și alte cunoștințe utile. Ei pot preda tot așa de bine pe cât pot vinde și face marketing. Știu că nu există talent mai important decât acela de a vinde și de a face marketing. Capacitatea de a vinde și de a face marketing nu este la îndemâna celor mai mulți, în primul rând din cauza faptului că se tem să nu fie refuzați. Cu cât veți fi mai pricepuți în arta comunicării, a negocierii și a stăpânirii fricii de a fi refuzați, cu atât vă va fi mai ușor în viață.
Așa cum o sfătuiam pe acea ziaristă care voia să devină autoarea de bestseller, îi sfătuiesc pe toți ceilalți: o specializare propriu-zisă are punctele ei tari, dar și punctele slabe. Am prieteni care sunt niște genii, dar nu pot comunica eficient cu ceilalți oameni și, ca urmare, câștigurile lor sunt jalnice. Îi sfătuiesc să-și petreacă un an învățând cum să vândă, chiar dacă nu câștigă nimic. Arta comunicării se va îmbunătăți în cazul lor considerabil și acest lucru este neprețuit. Pe lângă faptul că trebuie să știm să acumulăm informații, să vindem și să facem marketing, trebuie să fim buni profesori, dar și buni învățăcei.
Pentru a fi cu adevărat bogați, trebuie să fii capabil să oferi, așa cum suntem capabili să primim. În cazul unor probleme financiare sau profesionale, intervine tocmai această incapacitate de a oferi și de a primi. Știu mulți oameni care sunt săraci pentru că nu sunt nici buni dăruitori, nici buni profesori. Ambii mei părinți erau generoși. Amândoi puneau pe primul loc dăruirea. Predatul era una dintre modalitățile lor. Le oferi ceva, cu cât ofereau mai mult, cu atât primeau mai mult. Exista însă o diferență izbitoare în privința darurilor în bani. Tatăl meu cel bogat dăruia mulți bani. Dona la biserică, pentru opere de caritate, pentru fundațiile sale. El știa că pentru a primi bani, trebuie să dai bani. A dat bani. Este secretul majorității familiilor foarte bogate. De aceea există organizații precum Fundația Rockefeller și Fundația Ford. Acestea sunt organizații concepute pentru a speria, veri, dar și pentru a dărui permanent.
Tatăl meu cel cu școală spunea mereu: „Când o să am un ban în plus, am să-l dăruiesc.” Problema era că niciodată nu avea un ban în plus. Muncea tot mai mult pentru a obține mai mulți bani, în loc să se concentreze asupra celei mai importante legi a banilor: „Dă și ți se va da.” În loc de a crede în asta, el credea în „Primește și apoi vei da.”
În concluzie, eu am devenit într-un fel asemeni ambelor. Meditați: partea din mine este un capitalist căruia îi place jocul de noroc al banilor, care fac bani. Cealaltă parte îl reprezintă pe profesorul cu răspundere socială, profund preocupat de veșnica prăpastie dintre cei care au și cei care n-au. Personal, socotesc că principalul vinovat de adâncirea acestei prăpastii este sistemul de învățământ arhaic.