Hotul de carti (partea a-VI-a)

Un hoinar prin oraș. Necazurile au început cu rufele de spălat și au escaladat rapid când Lizel a însoțit-o pe sora Huberman în livrările sale prin Molching. Unul dintre clienți, Vogel, a informat-o că nu și mai permitea să i le dea să le calce și să le spele.

„Vremurile se scuză el. Ce pot să spun? Devine greu. Războiul face să fim strâmtorați.” Se uită la fată. „Sunt sigur că primești o alocație pentru că o ai pe asta mică, nu-i așa?” Spre spaima lui Liesel, mama rămase fără cuvinte. Traista goală era lângă ea.

„Haide, Liesel, nu i-a zis asta.” A tras-o după ea cu asprime. Vogel strigă de pe prima treaptă. Avea aproape 1,80 m și sub vițe lungi îi atârnau fără viață pe frunte. „Îmi pare rău, Huberman.”

„Liesel,” îi făcu cu mâna.

„Mama,” o ADM modestă, „să nu i faci cu mâna,” rosti ea. „Acum, grăbește-te.”

În noaptea aceea, când Liesel făcu baie, Mama a frecat-o cu peria exagerat de tare, murmurând tot timpul „ăla de Vogel” și imitând-l. La două minute: „Trebuie să primești o alocație pentru fată. Îți învinețești. Nu mă îmbogățești, să știi.”

Ea stătea și suporta. La mai puțin de o săptămână după acel anume incident, Rosa urlă după ea în bucătărie. „Bine, Liesel.” O așeză la masă. „Odată ce îți petreci jumătate din timp jucând fotbal, poți să te faci util afară dacă tot ieși.”

Liesel își privea mâinile. „Ce este, mamă?”

„De acum încolo, vei lua și vei livra rufele pentru mine. Sunt mai puține șanse ca bogătanii ăia să renunțe la noi. Dacă tu ești cea care stă în fața lor, dacă te întreabă unde sunt, le spui că sunt bolnavă și să pari tristă când le zici asta. Ești slabă și îndeajuns de palidă ca să le câștigi milă. Lui Vogel nu i-a fost milă de mine. Ei...” Era evident agitată. „Ceilalți ar putea. Așa că, fără discuții.”

„Da, mamă.”

Pentru un moment, păru că asistenta ei maternală vrea să o aline sau să o bată pe umăr, dar nu s-a întâmplat nimic de acest gen. În loc de asta, Rosa Huberman se ridică și luă o lingură de lemn, pe care o ținu sub nasul lui Liesel. În opinia ei, era o necesitate. „Când ești afară pe străzi, duci traista în fiecare loc și o aduci direct acasă. Cu banii, chiar dacă e aproape nimic, nu te duci la papa, nici dacă are și el de lucru. Odată, nu hoinărești aiurea cu ăla mic. Rudy Steiner, direct acasă.”

„Da, mamă.”

„Și când ții traista, ține-o cum trebuie. N-o legăna, n-o scăpa, n-o boți și nu o arunca peste umăr.”

„Da, mamă. Da, mamă.”

Rosa Huberman era un imitator grozav, chiar unul pasionat. „Ai face bine să aflu dacă nu știi asta.”

„Da, da, mamă.”

Rostirea acelor cuvinte era adesea cea mai bună modalitate de supraviețuire, ca și ascultarea a ceea ce i se spunea. Și de atunci încolo, Liesel cutreieră pe străzile din Molching, de la cei săraci la cei bogați, luând și ducând hainele. La început, a fost o slujbă solitară, de care nu s-a plâns vreodată. În cele din urmă, prima oară când a cărat traista prin oraș, a cotit pe strada München și, uitându-se în ambele direcții, a legănat-o cu putere și apoi a verificat conținutul dinăuntru. Din fericire, nu erau cute, nu erau duni, doar un zâmbet și promisiunea de a nu o mai legăna vreodată. Pe ansamblu, lui Liesel îi plăcea. Nu primea vreun comision, dar nu stătea acasă, iar plimbatul pe străzi fără Mama era raiul pe pământ, fără acuzatori și înjurături, fără oameni.

[Muzică]

Îi înmâna pani cu o mână contorsionată de artrită. Văduva Hry, a cărei mâță cu mustăți pleoștite răspundea la ușă, împreună cu ei și Frau Huberman, soția primarului, stând cu părul zburlit și tremurând în pragul ușii, imens și rece, mereu tăcută, mereu singură, niciun cuvânt, nici măcar o dată. Câteodată, Rudy se ducea cu ea.

„Câți bani ai acolo?” a întrebat-o el într-o dimineață. Era aproape întuneric și mergeau pe strada Himmel, pe lângă magazin. „Ai auzit de Frau Dealer? Nu se zice care acadele ascunse pe undeva și pentru prețul corect.”

„Nici nu te gândi, Liesel,” ca întotdeauna, ținea strâns banii. „Nu o duci așa de rău. Tu trebuie să o înfrunți pe mama.”

Rudy a ridicat din umeri. „Trebuie să încerc.”

În mijlocul lunii ianuarie, la școală se învață cum să scrii scrisori. După învățarea noțiunilor de bază, fiecare elev trebuia să scrie două scrisori: una unui prieten și alta cuiva din afara clasei. Scrisoarea lui Liesel de la Rudy era cam așa: „Dragă, ești la fel de nepricepută la fotbal cum ai fost ultima oară când am jucat. Sper că da. Asta înseamnă că poți să te cațeri din nou în picioare, exact ca Jesse Owens la Olimpiadă.”

Când sora Maria o găsi, ai pus o întrebare foarte amabilă. „Oferta sorei Maria: Ți-ar plăcea să vizitezi Coridorul, domnule Steiner?” Nu mai este nevoie să spun că răspunsul lui Rudy a fost negativ, iar scrisoarea a fost ruptă și el a început din nou. De data aceasta, era adresată cuiva pe nume Liz și o întreba care erau hobby-urile ei acasă.

În timp ce termina scrisoarea dată ca temă, Liesel a decis că îi scrie lui Rudy. Dar, în realitate, era ridicol. Nu însemna nimic. Pe când scria în pivniță, îi vorbi lui Papa, care vopsea din nou peretele. Era înconjurat de aburi de vopsea.

„Papa, oare aș putea să i scriu o scrisoare mamei?”

O pauză. „De ce ai vrea să i scrii o scrisoare? Trebuie să suporți în fiecare zi, nu e destul de rău?”

„Nu, mamă.” A înghițit un nod.

„Oh, Papa,” se întoarse spre perete și continuă să vopsească. „Ei cred că poți. Ai putea să i-o trimiți ei. Cum îi zice, cea care te-a adus aici și te-a vizitat de câteva ori de la Asistență Socială? Frau Heinrich?” Așa. „Trimite o. Poate i-o expediază mamei tale.” Totuși, cuvintele nu sunau convingătoare, ca și cum îi ascundeau ceva lui Liesel. În scurte ei vizite, Frau a ezitat să-i dea vești despre mama ei. În loc să-l întrebe ce nu era în regulă, Liesel a început imediat să scrie. Referindu-se să ignore presentimentul rău care i se cuibărise în suflet, i-a luat trei ore și șase ciorne. S-a încheiat scrisoarea.

[Muzică]

Să citească puțin. În ziua următoare, i-a pus un timbru luat dintr-un sertar din bucătărie și i-a expediat-o lui Frau Dealer. Și a început să aștepte.

În noaptea în care a scris scrisoarea, a auzit fără să vrea o conversație între Hans și Rosa. „Ce-a apucat să-i scrie maică-sii?” spunea mama, vocea ei era surprinzător de calmă și preocupată. „Vă puteți imagina că asta a îngrijorat-o mult pe fată. Mai degrabă ar fi preferat să i-o audă.”

[Muzică]

„Și aș putea să o uit și gata. Cine știe pe unde e? Cine știe ce i-au făcut în pat?” Liesel și-a cuprins trupul cu mâinile. Se încuraja singură. Se gândea la mama ei și repeta întrebările Rosei Huberman: unde era? Ce făcuseră cu ea? Și mai exact, cine era, în realitate?

[Muzică]

Ei, scrisori moarte. O imagine din viitor. În subsol. Septembrie 1943. O fată în vârstă de 14 ani scria într-o micuță carte cu coperte negre. Era uscățivă, dar robustă și văzuse multe lucruri. Papa stătea cu acordeonul lângă picioare. Spuse: „Știi, Lizard, aproape că ți-am scris o scrisoare și am semnat-o cu numele mamei tale.” Își scărpină piciorul acolo unde fusese ghipsul. „Dar nu am putut. Nu m-am simțit în stare să fac asta.”

De mai multe ori, la sfârșitul lunii ianuarie și în toată luna februarie, când Liesel cerceta căsuța poștală, așteptând un răspuns la scrisoarea ei, aproape că îi frângea inima tatălui ei adoptiv. „Îmi pare rău,” zicea el. „Azi nu.”

„Nu,” zise ea. „Mai târziu.”

Și-a dat seama că tot efortul fusese inutil. Dacă mama ei ar fi putut să o facă, i-ar fi contactat deja pe oamenii de la asistența socială sau ar fi venit direct la fată ori la Huberman. Dar nu se întâmplase nimic. Pentru a pune sare pe rană, la mijlocul lunii februarie, Liesel a primit o scrisoare de la un client căruia i se călcau rufele. Familia de pe strada Heide, amândoi înalți, stăteau în ușă, privind-o cu melancolie.

„Pentru mama ta,” rosti bărbatul, dându-i-o. „Spune-i că ne pare rău. Spune-i că ne pare rău.”

Nu a fost o seară bună în locuința Huberman. Chiar și după ce s-a retras în pivniță să-i scrie a cincea scrisoare mamei sale, dintre care numai una fusese trimisă, o auzea pe Rosa înjurând și vorbind în continuare.

[Muzică]

Dar Liesel scria în continuare. Nu a fost niciun cadou la aniversarea ei. Nu a fost niciun cadou, pentru că nu erau bani. Și la acel moment, lui Papa îi terminase tutunul.

„Ți-am spus eu,” mama arătă către el cu un deget. „Ți-am spus eu să nu i dai ambele cărți de Crăciun, dar nu asculți tu vreodată.”

„Sigur că nu,” știu. Se întoarse încet către fată. „Îmi pare rău, Liesel. Pur și simplu nu ne permite.”

„Nu,” Liesel nu o deranja. Nu s-a smiorcăit și nu s-a plâns și nu a dat din picioare. Doar și-a înghițit dezamăgirea și s-a hotărât să-și asume un risc calculat. Un cadou de la ea însăși. Va aduna toate scrisorile adresate mamei sale, le va îndesa într-un pic și va folosi o foarte mică parte din banii de călcat și spălat pentru a-l trimite prin poștă. Apoi, bineînțeles, va încasa banii. Cel mai probabil în bucătărie și nu va scoate un sunet.

Trei zile mai târziu, planul era dus la îndeplinire.

„Ceva lipsește, mamă.”

„Număr banii.” A patra oară. Liesel era lângă plită. Era cald acolo și pulsul îi bătea nebunește.

„Ce s-a întâmplat?”

„Liesel, trebuie să mi fi dat mai puțin decât de obicei.”

„Minți,” ea. „Ai numărat-o.”

„Dă-i. I-am cheltuit, mamă.”

Rosa se apropie. Era un semn bun. Era foarte aproape de lingurile de lemn.

„Ce ai făcut?”

Înainte să apuce să răspundă, lingura de lemn îi atinse corpul lui Liesel ca o palmă de la Dumnezeu. Avea dâre roșii ca niște urme de pași și ardeau. De pe podea, după ce s-a terminat, fata s-a uitat în sus și a explicat. Nu simțea decât pulsul și lumina galbenă. Ochii îi clipeau. „Am trimis scrisorile.”

Ceea ce a urmat a fost praful de pe podea, senzația că hainele îi intrau în piele și revelația că totul fusese în van, că mama ei nu-i va scrie înapoi niciodată și că nu o va mai vedea niciodată. Realitatea acestui lucru a provocat încă un vaj. A usturat-o timp de mai multe minute. Deasupra ei, Rosa părea mânjită, dar imaginea ei a devenit mai clară. După ce chipul ca de mucava s-a apropiat amenințător, descurajată, stătea acolo în toată trupeșea ei, ținând lingura de lemn ca pe o bâtă. Se aplecă și îi șopti: „Îmi pare rău, Liesel.”

Liesel știa prea bine că nu pentru bătaie îi părea rău. Urmele roșii s-au transformat în pete pe pielea ei, în timp ce zăcea acolo în praf și mizerie și în lumina slabă. Respirația i se calmă, iar o lacrimă galbenă, răzleță, i se răscoli pe față. Își simțea trupul pe podea: un antebraț, un genunchi, un cot, un obraz, o gambă. Podeaua era rece, mai ales sub obrazul ei, dar era incapabilă să se miște. Nu o va mai vedea niciodată pe mama ei.

Vreme de aproape o oră, a rămas întinsă sub masa din bucătărie, până când Papa a venit acasă și a cântat la acordeon. Abia atunci s-a ridicat și a început să-și revină. Când scrise despre acea noapte, nu a avut deloc resentimente față de Rosa Huberman sau față de mama ei. Pentru ea, erau doar victime ale circumstanțelor. Singurul lucru care se repeta era lacrima galbenă în întuneric. „Realizează ea,” lacrima ar fi fost neagră, „dar era neagră,” spuse în sinea ei. Indiferent de cât de multe ori încerca, îi era greu să-și imagineze scena cu lumina despre care știa că fusese acolo. Era înfrântă în întuneric și rămăsese acolo pe podeaua rece a bucătăriei. Chiar și muzica lui Papa avea culoarea întunecimii. Chiar și muzica lui Papa era ciudat că se simțea cumva alintă de acel gând, mai degrabă decât frământată de el. Întunericul. Lumina. Care era diferența? Fiecare coșmar era mai puternic, iar Hoțul de Cărți începea să înțeleagă cu adevărat cum stăteau lucrurile în realitate și cum vor fi mereu în lipsă de altceva. Se va pregăti. Probabil că de aceea, de ziua Führerului, când i s-a arătat complet răspunsul la întrebarea despre suferința mamei sale, ea a fost capabilă să reacționeze, în ciuda perplexității și furiei.

„Liesel era gata. La mulți ani, Herr Hitler! La mulți ani, ziua lui Hitler!”

1940. În ciuda deznădejdii, Liesel cercetă căsuța poștală în fiecare după-amiază, în toată luna martie și în aprilie. Așa, în ciuda vizitei solicitate de Hans lui Frau, care le-a explicat Hubermanilor că biroul de asistență maternală pierduse orice contact cu Paula Meminger, totuși fata stăruia. Și, după cum v-ați aștepta, niciodată nu găsea nimic în cutia poștală.

Molching, ca tot restul Germaniei, era prins în pregătirile pentru ziua lui Hitler. În acest an, intensificarea războiului și actuala poziție triumfătoare a lui Hitler, partizanii nazismului din Molching doreau o sărbătoare pe măsură. Va fi o paradă, un marș, cântec, muzică. Va fi un foc. Liesel mergea pe străzile din Molching, luând și ducând rufele spălate și călcate. Și în același timp, membrii Partidului Nazist strângeau combustibil. În două ocazii, Liesel a văzut cum bărbați și femei băteau la uși, întrebându-i pe oameni dacă aveau orice lucru de care voiau să se descotorosească sau pe care să-l distrugă. Exemplarul lui Papa din Molching Express anunța că va fi un foc festiv în piața din centrul orașului, la care vor asista toate diviziile locale ale Tineretului Hitlerist. Va celebra nu doar aniversarea lui Hitler, ci și victoria asupra dușmanilor și obstacolelor care ținuseră Germania în loc de la sfârșitul primului război mondial.

„Orice materiale din aceste vremuri se cerea: ziare, postere, cărți, steaguri și orice propagandă a anemicilor noștri pe care o găsiți trebuie adusă la Biroul Partidului Nazist de pe strada München.” Până și strada Schiller, strada Stelelor Galbene, care încă aștepta renovarea, a fost răscolită din nou pentru a găsi ceva, orice bun de ars în numele gloriei Führerului. Nu ar fi fost deloc de mirare dacă unii membri ai Partidului ar fi publicat 1000 și ceva de cărți sau postere de o morală otrăvitoare doar pentru a le incinera. Totul era pregătit pentru un 20 aprilie grandios. Urma să fie o zi plină de focuri și aclamații și furt de cărți.

În acea dimineață, totul era ca de obicei în casa Huberman. „Papa, ăla se uită în fiecare zi pe fereastră.”

„În fiecare zi la ce te uiți?”

„Oh,” suspină Papa, „cu încântare. Drapelul atârna la fereastră. Îi ascundea ca o mantă spatele.”

„Ar trebui să te uiți la femeia asta pe care o văd privi peste umăr și rânji la Liesel.”

„Poate că mă duc să-i fac curte.”

„Asta te-ar da gata, mamă.”

Mama învârti lingura de lemn spre el. Papa continuă să se uite pe fereastră la femeia imaginară și la un curcubeu real de steaguri nemțești. În acea zi, pe străzile din Molching, fiecare fereastră era decorată pentru Führer. Pe alocuri, ca la Frau, geamul era spălat temeinic. Steagul era imaculat, arăta ca o bijuterie pe o pânză albă cu roșu. În cazul altora, steagul atârna de pe margine ca o haină lăsată la uscat, dar era acolo.

Mai devreme, se întâmplase un mic dezastru. Huberman nu-și găseau steagul. „O să vină după noi,” își avertiză mama. „Soțul o să vină și o să ne ia.”

„Ei bine, trebuie să-l găsim la un moment dat.” Păru că Papa va trebui să meargă la subsol și să vopsească un steag pe un cearșaf folosit la zugrăvit. Din fericire, l-au găsit sub acordeon, în dulap. „N-am putut să-l văd din cauza acordeonului ăluia blestemat.”

Mama se răsuci. „Liesel, fata, a avut onoarea de a agăța steagul de rama ferestrei.”

Mai târziu, Hans Junior și Trudy au venit acasă să mănânce de prânz, așa cum făcuseră de Crăciun și de Paște. Acum pare un moment potrivit să i prezint mai pe larg pe Trudy, sau Trudel, cum era cunoscută. Era cu doar câțiva centimetri mai înaltă decât mama. Copiase stilul de mers nefericit și împleticit al Rosei Huberman, dar în rest era mai potolită. Fiind o menajeră din părțile mai bogate ale Münchenului, era cel mai probabil plictisită de copii, dar mereu găsea câteva cuvinte amabile pentru Liesel. Avea buze fine, o voce tihnită. Hans Junior avea ochii și înălțimea tatălui său. Argintul din ochii lui nu era însă mai cald decât al lui Papa fusese. Führer avea mai multă carne pe oase și păr blond țepos, iar pielea îi era ca o cea albă.

Au venit acasă împreună cu trenul din München și nu a trecut mult până au apărut vechi tensiuni. O scurtă istorie a lui Hans Huberman versus fiul. În opinia lui Hans Junior, tatăl său făcea parte dintr-o Germanie veche, decrepită, una care le permitea tuturor să o înșele, în timp ce oamenii săi sufereau. În copilărie, știa că tatăl său fusese numit „Evreul zugrav” pentru că zugrăvea casele evreilor. Apoi, a fost un incident pe care vi-l voi prezenta îndeajuns de curând: ziua în care Hans a dat-o în bară fiind pe cale să se înscrie în partid. Toată lumea știa că nu ar trebui să vopsești peste murdăriile scrise pe fațada unui magazin evreiesc. Un astfel de comportament era rău pentru Germania și era rău pentru infractor.

„Deci te-au lăsat să intri?” Hans Junior o reluă de unde rămăsese. „De Crăciun, unde ia ghici? În partid?”

„Nu cred că a uitat de mine.”

„Ei bine, măcar ai încercat încă o dată. Nu pot sta cu mâinile în șold, așteptând ca noua lume să te accepte. Trebuie să ieși și să faci parte din ea, în ciuda greșelilor trecute.”

Papa își ridică privirea. „Greșeli. Am făcut greșeli în viața mea, dar faptul că nu am intrat în Partidul Nazist nu este una dintre ele. Încă au cererea mea, știi asta și nu m-aș duce înapoi să întreb.”

Eu doar în acel moment, un mare fior și-a făcut apariția, avansat prin fereastră, purtat de curent. Poate că era adierea celui de-al treilea Reich, care prindea puteri și mai mari, sau poate că era doar Europa respirând din nou. Oricum, a căzut peste ei în vreme ce ochii lor metalici s-au ciocnit ca niște căni de tichina în bucătărie.

„Nu ți-a păsat niciodată de țara asta,” zise Hans Junior. „Nu îndeajuns.”

În orice caz, ochii lui Papa au început să se aprindă. Nu l-a oprit pe Hans Junior dintr-un motiv. S-a uitat la fată cu cele trei cărți ale sale, stând trepte pe masă, ca și cum ar fi participat la conversație. Ea murmura în liniște cuvintele în timp ce citea.

„Dintr-un și ce gunoi citește fata asta?”

Liesel privi în sus. „Nu ți-ai face griji, Liesel,” zise Papa. „Tu citește în continuare. Nu știe ce vorbește.”

Dar Hans Junior nu terminase. Se aproprie și spuse: „Ori ești cu Führerul, ori ești împotriva lui. Și văd că ești împotriva lui. Mereu ai fost.”

Liesel privi fața lui Hans Junior și se opri pe subțirimea buzelor și pe linia bolnăvicioasă a dinților de jos. „E jalnic cum un om poate sta deoparte fără să facă nimic, iar o nație întreagă curăță mizeria și devine măreață.”

Trudy și mama erau la fel de timorate ca și Liesel. Se simțea miros de supă de mazăre, de ceva care se ardea și de confruntare. Toți așteptau următoarele cuvinte. Cuvintele au venit de la fiu. Doar două.

„Ești laș.” Și le-a zvârli în fața lui Papa și părăsi imediat bucătăria și casa, ignorând zădărnicia gestului.

Papa se duse spre ușă și strigă către fiul său: „Laș! Eu sunt lașul!” Apoi se grăbi după el spre poartă, continuând să-i vorbească.

Mama s-a dus grabnic la fereastră, a smuls de acolo steagul și a deschis-o. Ia. Rudi și Liesel s-au îngrămădit acolo, privind cum un tată îl prindea din urmă pe fiu și îl înșfăca.

[Muzică]

[Muzică]

Lui Papa, privindu-l cum se îndepărtează, urla din stradă: „Hansy!” strigă mama. Într-un final, atât Rudy, cât și Liesel au tresărit la uzul vocii ei. „Întoarce-te, băiatul plecase.”

Da, băiatul plecase. Și mi-aș dori să vă pot spune că totul a mers bine pentru tânărul Hans Huberman, dar nu a fost așa. După ce a dispărut de pe strada Himmel în acea zi, în numele Führerului, se va pripi către evenimentele altei întâmplări, fiecare pas ducând tragic către Rusia, către Stalingrad.

Câteva lucruri despre Stalingrad:

1. În 1942 și la începutul anului 1943, în acel oraș, cerul era înălbit în fiecare dimineață, alb ca un cerșit.

2. Dată ziua, în timp ce purtam sufletele peste el, acea pânză era împroșcată cu sânge până când se umplea și atârna către pământ.

3. Seara era stoarsă și înălbită din nou, gata pentru zori zilei următoare.

4. Și asta se întâmpla doar când lupta se dădea în timpul zilei.

După ce fiul a plecat, Hans Huberman a mai stat preț de câteva clipe. Strada părea atât de mare. Când și-a făcut apariția înăuntru, Mama l-a fixat cu privirea, dar nu a schimbat niciun cuvânt. Nu l-a admonestat deloc, ceea ce, după cum știți, era extrem de neobișnuit. Poate hotărâse că fusese îndeajuns de rănit, fiind etichetat drept laș de singurul său fiu. Pentru o vreme, a rămas tăcut la masă. După ce prânzul a luat sfârșit, chiar era un laș, așa cum precizase atât de brutal fiul lui. Cu siguranță, în primul război, al se considerase astfel. Acest lucru îi atribuise supraviețuirea, dar exista oare lașitate în recunoașterea fricii? Exista lașitate în a fi bucuros că ai supraviețuit? Gândurile sale traversau masa, în vreme ce privea fix, parcă prin ea.

„Papa,” întrebă Liesel. Dar el nu se uită la ea.

„Despre ce voia? Ce voia să spună?”

„Nimic,” răspunse Papa, vorbind liniștit și calm către masă. „Nu e nimic. Uită de el, Liesel.”

M-ai trecut, poate un minut, până când vorbi din nou. „Nu trebuie să te duci la un foc în aer liber?”

„Da, Papa.”

Hoțul de Cărți a mers și s-a schimbat în uniforma de la Tineretul Hitlerist și au plecat. O jumătate de oră mai târziu, spre sediul BDM. De acolo, copiii erau luați în grupuri spre centrul orașului. Se țineau discursuri, se aprindeau în foc, se furau o carte. 100% transpirație pur germană. Oamenii se aliniau pe străzi în timp ce Tineretul Germaniei mărșăluia spre primărie și piața centrală. De câteva ori, Liesel a uitat de mama ei și de orice altă problemă. Își simțea pieptul umflat în timp ce oamenii îi aplaudau. Câțiva copii le făceau cu mâna părinților, dar scurt. Exista o instrucțiune clară: să meargă cu capul drept și să nu se uite sau să facă semne cu mâna mulțimii.

Când grupul lui Rudy a ajuns în centru și i s-a cerut să se oprească, a apărut un incident. Tommy Muller. Restul trupei s-a oprit din marș, iar Tommy a intrat direct în băiatul din fața sa. „Îmi pare rău,” zise Tommy, cu brațele întinse în apărare. Fața îl dădu de gol. „Nu am auzit.” A fost doar un moment scurt, dar ca o previziune a necazilor ce vor urma pentru Tommy, pentru Rudy.

La sfârșitul marșului, diviziile Tineretului Hitlerist au primit permisiunea să se disperseze. Ar fi fost aproape imposibil să-i păstreze la un loc odată ce focul în aer liber le ardea ochii și îi stârnea. Au strigat toți la unison: „Heil Hitler!” și apoi au fost liberi să se plimbe. Liesel îl căută pe Rudy, dar fu prinsă în învălmășeala uniformelor și cuvintelor azvârlite. După împrăștierea mulțimii, copii strigând, alți copii. La 15:40, aerul s-a răcit considerabil. Oamenii au glumit că trebui să se încălzească oricum. Doar la asta e bun acest gunoi. L-au folosit cărucioare pentru a-l aduce pe tot. A fost aruncat în mijlocul pieței centrale și înmuiat în ceva aromat. Cărți și hârtie și alte materiale alunecau sau cădeau, doar pentru a fi din nou aruncate în grămadă. De la depărtare, se mânca cu ceva vulcanic sau cu ceva grotesc și extraterestru, care aterizase în mod miraculos în mijlocul orașului și trebuia șters rapid de pe fața pământului. Mirosul s-a străbătut spre mulțimea care se afla la o distanță. Bunici erau cu 1000 de oameni în plus pe jos, pe treptele primăriei, pe acoperișurile care înconjurau piața. Liesel tocmai încerca să-și croiască drum când s-a auzit un pocnet. Ceea ce a făcut-o să creadă că focul izbucnise deja. Nu era cazul. Zgomotul era dat de mișcarea și încărcarea cu energie a oamenilor.

Au început fără mine, deși ceva din interiorul ei îi spunea că asta era o infracțiune. Până la urmă, cele trei cărți erau obiectele ei cele mai prețioase. Se simțea obligată să vadă mormanul. Că oamenii le plăcea să vadă puțină distragere. Castele de nisip, case din cărți de joc. De acolo începe marele lor talent, era capacitatea de a înteți un conflict. Ideea că l-ar rata a dispărut când a găsit un loc gol printre trupuri și a putut vedea movila de vinovăție. Încă intactă, era înghiontit și îmbrâncit, scuipată. Chiar îi amintea de un copil nepopular, lăsat pradă uitării și derutat, incapabil să schimbe soarta, cu capul lăsat, cu mâinile în buzunar, pentru totdeauna. Amin. Pe margini continuă să cadă tot felul de bucățele. Iar Liesel îl căuta pe Rudy. Când și-a ridicat privirea, cerul parcă se ghemuise. Un orizont de steaguri și uniforme naziste s-a ridicat, acoperindu-i. De fiecare dată când încerca să se uite peste capul unui copil mai mic, era zadarnic. Nu exista șovăială sau vreo posibilitate să te strecori sau discuție logică. Respirai cu el și îi cântai cântecele, îi așteptai focul.

Un bărbat de la tribună a cerut liniște. Uniforma lui era de un brun strălucitor, practic încă avea fierul de călcat pe ea. S-a lăsat tăcerea. Primele cuvinte: „Heil Hitler!” Prima lui acțiune: salutul adresat Führerului. „Astăzi este o zi frumoasă,” continuă el. „Nu numai că este ziua marelui nostru lider, dar i-am și oprit pe inamici încă o dată. I-am împiedicat să ne atingă mințile.” Liesel încă încerca să se strecoare prin mulțime. „Am pus capăt molimei care se răspândise în Germania în ultimii doi ani, dacă nu mai mult.” Executa acum ceea ce se numește o manifestare desăvârșită a strigătului pasionat, avertizând mulțimea să fie cu ochii în patru, să fie vigilentă, să caute și să distrugă mașinațiunile malefice care au drept scop infectarea Patriei mamă în cele mai mici, deplorabile, imorale moduri.” Din nou, cuvântul acela. Cuvântul acela vechi. Camere întunecate, bărbați care purtau costume, evreii. La jumătatea discursului, Liesel a renunțat. Cuvântul „comunist” a împietrit-o, iar restul discursului a trecut în goană pierdut, undeva printre picioarele germane din jurul ei. Cascadă de cuvinte.

O fată pășind pe apă. Se gândi din nou: „Comunist.” Până acum, la BDM li se spusese că germanii erau rasa superioară, dar nimeni altcineva nu fusese menționat. Desigur, toată lumea știa de evrei, ca principalii vinovați de violarea idealului nemțesc, dar până astăzi, niciodată nu fuseseră menționați comuniștii. În ciuda faptului că oamenii cu un asemenea crez politic trebuiau de asemenea pedepsiți. Trebuia să iasă în fața ei un cap cu păr blond, împărțit în două cozi. Stătea absolut nemișcată pe umăr.

[Muzică]

[Muzică]

„Acum spunem adio acestei mizerii, acestei otrăvi.” Chiar înainte ca Liesel să se răsucească brusc pe călcâie, îngrețoșată către ieșirea din mulțime, creatura lucioasă cu cămașă brună părăsi tribuna. Primii o torță de la un acolit și aprinse grămada, pe care îl făcea să pară un pitic în toată vina lui. „Heil Hitler!” audiența. „Heil Hitler!” O serie de bărbați au plecat de la tribună și au înconjurat mormanul. L-au aprins în aclamațiile tuturor. Glasuri se cățărau pe umeri și mirosul de transpirație pur germană s-a străduit la început, apoi s-a revărsat afară. A dat colț după colț până când toți înotau în el. Cuvintele, transpirația și zâmbetele. Să nu uităm zâmbetele. Au urmat multe comentarii umoristice, plus încă un atac violent cu „Heil Hitler!” Știți, chiar mă întreb dacă nu cumva cineva și-a pierdut pe acolo vreun ochi sau și-a rănit vreo mână ori vreo încheietură. Nu trebuia decât să te uiți în direcția greșită la momentul nepotrivit sau să stai prea aproape de altă persoană. Poate că oamenii chiar se răneau personal. Vă pot zice că nimeni nu a murit din asta, cel puțin nu fizic. Rămâneau, bineînțeles, realitatea celor 40 de milioane de oameni pe care i-am ridicat până când toată chestiunea a luat sfârșit, dar devine prea metaforic. Permiteți-mi să mă întorc la foc.

Flăcările portocalii salutau mulțimea în timp ce hârtia și litera de tipar se dizolva. Cuvintele arse erau zdrobite în propozițiile lor. Pe de altă parte, dincolo de fierbințeala neclară, puteai vedea cămășile brune și svastica luându-se de mână. Nu se vedeau oamenii, doar uniforme și semne. Păsările de deasupra dădeau târcoale, descriau cercuri, atrase cumva de strălucire, până când se apropiau prea mult de căldură sau erau oamenii. Cu siguranță, căldura nu era nimic. În încercarea de a scăpa, o găsi o voce. Liesel ajunsese până la ea, iar fata a recunoscut-o. Nu era Rudy, dar cunoștea acel glas. S-a răsucit. S-a eliberat și a urmat vocea pentru a-i găsi fața.

„Atașată o, nu Ludwig.” Dar el nu a început să o șicaneze, să glumească și nici n-a pornit o conversație, după cum se aștepta ea. Tot ce a putut face a fost să o tragă după el și să-i arate spre glezna lui, care fusese zdrobită în învălmășeală și sângera întunecată și navalnic prin șosetă. Chipul lui avea o expresie neajutorată sub părul blond, încâlcit. Un animal, nu o căprioară în lumina farurilor, nimic atât de firesc. El era doar un animal rănit într-o încăierare a membrilor aceleiași specii, aproape călcat în picioare. Cumva, ea l-a ajutat și l-a tras înapoi la aer curat. S-au clătinat spre treptele dintr-o parte a bisericii. Era ceva loc acolo și au respirat și s-au odihnit amândoi, ușurați.

Respirația se prăbuși din gura lui șmecher. Îi alunecă în jos pe gât. Reuși să vorbească, stând jos, se ținea de gleznă și privirea lui găsi fața lui Liesel. „Mulțumesc,” zise el, mai degrabă gurii decât ochilor ei. Alte înghițituri de aer și urmărire. Amândoi imagini ale pozn elor din curtea școlii și ale unei bătăi. „Îmi pare rău pentru... pentru știi tu.” Liesel auzit din nou „comunist”. A ales totuși să se concentreze asupra gleznei lui Ludvig. Și mie. Apoi s-au străduit să respire, pentru că nu mai era nimic de zis. Ce avuseseră de împărțit luase sfârșit. Pata de sânge de pe glezna lui Ludwig se mări. Un singur cuvânt răsuna în mintea fetei: în stânga lor, flăcările și cărțile care ardeau erau aclamate ca niște eroi.

[Muzică]