Hotul de carti (partea V)

Mirosul prieteniei a continuat de-a lungul următoarelor săptămâni și, spre vară, ora de la miezul nopții începea la sfârșitul fiecărui coșmar. Au mai fost două incidente în care au dat patul, dar Hans Huberman a repetat pur și simplu curățarea eroică de prima dată și a trecut la sarcina de a citi, de a schița și a recita în primele ore ale dimineții. Vocile șoptite se auzeau tare.

Într-o joi, după ora 3:00 după-amiaza, Mama cerului, Liesel, să se pregătească să vină cu ea să livreze niște rufe călcate. Papa avea alte idei. Intră în bucătărie și îi spuse: „Îmi pare rău, mamă, nu mergi cu tine azi.” Mama nici nu se deranjă să ridice privirea din traista cu haine. „Cine te-a întrebat pe tine? Vino, Liesel, citește”, zise el. Papa îi adresă lui Liesel un zâmbet larg și îi făcu cu ochiul. „Cu mine o învăț eu. Mergem la Amper, în amonte, unde obișnuiam să exersez la acordeon.”

De data asta, îi atrasă atenția mama. Puse rufele pe masă și își rosti un cinism adecvat. „Ce-ai spus?” „Cred că m-ai auzit, Rosa.” Mama râse. „Ce ai putea s-o înveți tu? Un rânjet forțat, cuvinte ca un apărător. De parcă tu ai putea să citești.” „Cine știe ce”, bucătăria aștepta. Papa lovi la rândul lui. „O să ți ducem noi rufele călcate.” Por se opri, cuvintele i se propiră în gură, în timp ce analiza alternativa să vă întoarceți înainte să se întunece. „Nu, nu putem citi pe întuneric, mamă”, zise Liesel. „Ce-ai spus?” „Nimic, mamă.” Papa rânji și se îndreptă spre fată. „Carte, șmirghel, creion”, îi ordonă el, „și acordeonul. Ală, go!” După ce ea deja plecă.

Case în curând se aflau pe strada Himmel, ducând cuvintele, muzica, rufele, în vreme ce se îndreptau spre Fro. Se întoarseră de câteva ori ca să vadă dacă mama mai era la poartă să i verifice. Era. La un moment dat, a strigat Liesel: „Ține drept hainele alea, nu le șifona!” „Da, mamă.” Câțiva pași mai încolo: „Liesel, ești îmbrăcată bine.” „Ce-ai spus?” „Nu a auzit nimic niciodată.” „Ești îmbrăcată bine. S-ar putea face frig mai târziu.” După colț, Papa se aplecă să și lege un șiret. „Liesel”, întrebă el, „poți să-mi răsucești o țigară?” Nimic nu putea să-i placă mai mult.

După ce rufele au fost duse, se întoarseră către râul Amper, care se afla la marginea orașului. Râul trecea pe lângă el, pe lângă lagărul de concentrare. Acolo era un pod de scânduri. S-au așezat, poate la vreo 30 de m de el, în iarbă, scriind cuvintele și la el și l ascultă, dar nu observă imediat expresia confuză de pe fața lui Papa. În acea seară, în vreme ce cânta, chipul lui Papa exprima diverse gânduri și întrebări, dar nu dezvăluia niciun secret. Nu încă. Avusese loc o schimbare în el, o ușoară modificare de atitudine. A văzut-o, dar nu conștientizat asta decât mai târziu, când totul a fost pus cap la cap. Nu l a văzut în timp ce cânta, neavând idee că acordeonul lui Hans Huberman era o poveste în sine.

În vremurile care vor urma, povestea va sosi pe strada Himmel, numărul 33, în primele ore ale dimineții, cu umerii șifonați și purtând o jachetă care tremura. Va avea o valiză, o carte și două întrebări. O poveste, poveste după poveste, poveste în poveste. Deocamdată, din perspectiva lui Liesel, nu exista decât una, iar ea se simțea bine. Se așeză pe spate, în brațele lungi ale ierbii, închise ochii, iar urechile savurau notele muzicale.

Au existat, bineînțeles, și câteva probleme. De câteva ori, Papa aproape că a țipat la ea. „Haide, Liesel”, spunea el, „știi cuvântul ăsta, îl știi!” Exact când păreau să progreseze, lucrurile se împotmolească în pivniță. Acest lucru se întâmpla cu precădere din cauza mamei. La început, au încercat să stea în bucătărie, dar nu aveau cum. „Răsa”, zise Hans la un moment dat, încet. Cuvintele sale au tăiat una din între propozițiile ei. „Ai putea să-mi faci o favoare?” Ea ridică privirea de la cuptor. „Ce?” „Te rog. Ai putea, te rog, să-ți ții gura pentru doar cinci minute?” Vă puteți închipui reacția.

Au ajuns în pivniță. Acolo nu era curent electric, așa că au luat o lampă cu kerosen și, treptat, între școală și acasă, între râu și pivniță, între zile bune și cele rele, Liesel învăța să scrie și să citească. Curând, îi spuse Papa: „Vei putea citi cu ochii închiși cartea aia oribilă cu morminte și pot să scap de clasa de pitici?” rostea cuvintele cu un îndârjit simț al proprietății.

Într-una din sesiunile din pivniță, Papa renunță la șmirghel. Se consuma rapid și scoase o pensulă. Nu exista vreun lux în gospodăria Huberman, dar era un surplus de vopsea, care deveni mai mult decât folositoare pentru educația lui Liesel. Papa rostea un cuvânt, iar fata trebuia să-l spună cu voce tare și apoi să-l picteze pe perete. Dacă îl nimerea. După o lună, peretele a fost dovedit, o nouă pagină de ciment.

În unele nopți, după ce termina lucrul la subsol, Liesel stătea ghemuită în baie și auzea aceleași cuvinte din bucătărie: „Poți”, îi zice mama lui Hans, „a țigări și hosen?” Stând în apă, își imagina mirosul impregnat în hainele lui Papa. Mai mult decât orice altceva, era mirosul prieteniei. Și îl regăsea și pe ea. Liesel iubea acel miros. Își adulmeca brațul și zâmbea, în timp ce Papa se răcea în jur. Ei.

Campionatul la categoria grea din curtea [Muzică] școlii. Vara anului 1939 a trecut în grabă, sau poate că Liesel a fost cea grăbită și a petrecut vara jucând fotbal cu Rudy și cu ceilalți copii de pe strada Himmel, o activitate desfășurată tot timpul anului, ducând rufele călcate prin oraș cu mama și învățând. Într-un părea că s-a terminat la câteva zile după ce a început.

Septembrie. Noiembrie 1939. Al Doilea Război Mondial începe. Liesel devine campioană la categoria grea din curtea școlii. Era o zi rece în Molching, atunci când a început Războiul și volumul muncii mele a crescut. Lumea vorbea despre asta. Primele pagini ale ziarelor se desfătau. Vocea Führerului pupu prin radiourile nemțești: „Nu vom renunța, nu vom avea odihnă, vom fi învingători. Vremea noastră a sosit.” Invazia Germaniei în Polonia începuse și oamenii s-au adunat de peste tot, ascultând vestea. Ca orice altă stradă principală din Germania, München era însuflețită de război. Mirosul, vocea, raționalizarea începuse cu câteva zile în urmă, scrisul pe perete și acum era oficială. Anglia și Franța se declaraseră împotriva Germaniei. Ca să furăm o vorbă a lui Hans Huberman: „Începe distracția.”

În ziua anunțului, Papa a avut norocul să aibă ceva de lucru într-un spre casă. A ridicat un ziar abandonat și, în loc să-l pună printre cutiile cu vopsea din căruciorul lui, l-a împăturit și l-a strecurat sub cămașă. Până când a ajuns acasă și l-a scos. Transpirația îi imprima cerneala în piele. Ziarul a ajuns pe masă, dar știrea era întipărită pe piept, un tatuaj. Ținând cămașa deschisă, privi jos, în lumina nesigură din bucătărie. „Ce spune?” îl întrebă Liesel. Se uită înainte și înapoi, de la conturul negru de pe piele la ziar. „Hitler cucerește Polonia”, răspunse el și se lăsă pe un scaun. Expresia de pe față apăruse din nou, expresia pe care o avea când cânta la acordeon. „Începuse, așadar, un război?”

Liesel se va găsi curând implicată în altul. Aproape la o lună după ce școala începuse din nou, a fost avansată în anul în care trebuia să fie. S-ar putea crede că asta se datora faptului că învățase să citească, dar nu era așa. În ciuda progreselor, tot citea cu mare dificultate. Propozițiile erau trunchiate, cuvintele o păcăleau. Motivul pentru care a fost transferată a avut de-a face cu faptul că deranja clasa mai mică, răspundea la întrebări adresate altor copii și era atenționată de câteva ori. A fost pedepsită cu ceea ce pe coridor era cunoscut ca „Vash Ven” (o definiție a „vash ven”-ului: o alghe ală zdravănă). Era luată, pusă pe un scaun aflat la perete, și o învățătoare, care era și călugăriță, îi spunea să-și țină gura închisă. Rudy se uita din celălalt capăt al clasei și îi făcea cu mâna. Liesel îi răspundea și încerca să nu zâmbească.

Acasă, cu Papa, avansase binișor cu manualul groparului, încercuind cuvintele pe care nu le înțelegeau și în ziua următoare le duceau în pivniță. Credea că este de ajuns. Nu era. Cândva, la începutul lunii noiembrie, la școală s-au dat niște teste. Unul era pentru citit. Fiecare copil era pus să stea în fața clasei și să citească un pasaj dat de profesor. Era o dimineață geroasă, dar cu soare strălucitor. Copiii își mijeau ochii. O aură o înconjura pe călugărița secerătoare, Sora Maria. „Îmi place ideea oamenilor de secerător. Îmi place cu-asa. Mă amuză.” În sala plină de lumină, numele erau rostite la întâmplare. Lehman, Steiner. S-au ridicat cu toții și au citit mai mult sau mai puțin bine. Rudy s-a descurcat surprinzător de bine în timpul testului.

Liesel a fost cuprinsă de un amestec de nerăbdare, citoare și teamă zdrobitoare. Voia cu disperare să știe în ce stadiu era, să afle odată pentru totdeauna dacă avansase cu învățatul. Putea face față? Eram măcar pe aproape de Rudi și de restul? De fiecare dată când Sora Maria se uita la listă, o serie de nervi se contracta în trupul lui Liesel. Începea din stomac, dar ar înainta, curând îi va simți ca pe o funie în jurul gâtului. Când Tommy Miller își termină încercarea mediocră, se uită în jurul sălii. Toți ceilalți citiseră. Numai ea mai rămăsese. „Foarte bine”, dădu din cap aprobator Sora Maria, cercetând lista. „Asta i tot.” Cum nu o voce practic izbucni din cealaltă parte a încăperii. Atașat de ea era un băiat cu părul de lămâie, a cărui genunchi osoși băteau în bancă. Ridică mâna și spuse: „Soră Maria, cred că ați uitat-o pe Liesel.”

Sora Maria nu era impresionată. Trânti dosarul pe masa din față și îl cercetă pe Rudy, oftând dezamăgit. Era aproape un oftat melancolic. „De ce te lamentări să-l suporte pe Rudy Steiner? Pur și simplu nu putea să-și țină gura închisă.” „De ce, Dumnezeule? De ce nu?” zise ea pe un ton categoric. Burta ei mică se înclină în față odată cu restul corpului. „Mă tem că Liesel nu poate să o facă.” „Fă-o!” Rudi învățătoarea privi în sală, parcă pentru confirmare. „Îmi va citi mai târziu.” Fata își tresse glasul și vorbi cu sfidare tăcută. „Pot să o fac, soră.” Majoritatea copiilor priveau în liniște. Câțiva practicau frumoasa artă a copilăriei de a chicoti. Toți îi Era de ajuns. „Nu, nu poți.” „Ce faci?” Dar Liesel nu mai era în bancă. Mergea încet, cu trupul țeapă, înspre catedră. Luă cartea și deschise la o pagină oarecare. „Bine atunci”, zise Sora Maria, „vrei să o faci? Fă-o.” „Da, soră.”

După o privire rapidă către Rudy, Liesel își coborâ privirea și examinǎ pagina. Când se uită din nou în sus, camera Parcă era sfâșiată, apoi recompusă. Toți copiii erau striviți chiar în fața ochilor săi, iar ea își imagina cum citește victorioasă toată pagina, fără greșeală și fluent. Un cuvânt cheie. Își imagina. „Haide, Liesel!” Rudy sparse tăcerea. „Hoțul de cărți!” Privi din nou în jos spre cuvinte. „Haide”, rosti Rudy pe muțește, de data aceasta. „Haide, Liesel!” Sângele Vuia. Propozițiile erau încețoșate. Pagina albă deveni brusc scrisă într-o altă limbă și lacrimile, care erau pe cale să-i curgă din ochi, nu o ajutau deloc. Nici nu mai putea vedea cuvintele. Și soarele, soarele îngrozitor exploda prin fereastră. Sticla era împrăștiată peste tot și strălucea direct spre fata incapabilă. „Poți să furi o carte, dar nu poți să citești una.” În minte îi veni o soluție. Respirând, respirând, începu să citească, dar nu din cartea din fața ei. Era ceva din manualul groparului, capitolul 3. „În caz de zăpadă”, îl memorase, ascultând vocea lui Papa. „În caz de zăpadă, vorb trebuie să vă asigurați că folosiți o sapă. Bună. Trebuie să săpați adânc. Nu puteți fi leneș. Pământul este greu de străpuns.” Din nou trase un bulgur de aer în piept. „Desigur, este mai ușor să așteptați cea mai caldă parte a zilei, când s-a sfârșit.” Cartea îi fu smulsă din strânsoare și fost pedepsită. Liesel afară, în timp ce îi era administrat un mic vjv. Îi putea auzi râzând în clasă, printre altoi lile sorei Maria. Îi vedea toți acei copii îmbătați de eșecul ei, rânjind și râzând, îmbăiați de soare. Toată lumea râdea, în afară de Rudy.

În pauză, a fost terorizată. Un băiat pe nume Ludwig veni la ea cu o carte. „Liesel”, întrebă el, „am probleme cu acest cuvânt. Poți să mi-l citești?” Râdea un băiat de 10 ani cu râset îngâmfat. Nori apăreau acum mari și greoi și mai mulți copii o strigau, urmărind-o cu fierbe. „Nu-i asculta”, o sfătui Rudy. „E ușor de spus. Nu tu ești prostul.” Spre sfârșitul pauzei, socoteala comentariilor ajunsese la 19. La 20, izbucni. „Haide, Liesel!” îi băgă cartea sub nas. „Mă ajuți, te rog?” Liesel l-a ajutat din plin. Se ridică și luă cartea, în timp ce zâmbea peste umăr la ceilalți copii. O aruncă și îl lovi cât de tare putu în vecinătatea șlițul lui ei. După cum vă închipuiți, Ludwig se îndoi la pământ și, în vreme ce se apleca, primi un pumn în ureche. Când ateriză, ea se așeză deasupra lui. După se întâmplă acest lucru, încă palme și zgârieturi și fut distrus de o fată consumată efectiv de furie. Pielea lui Era atât de moale și caldă. Încheieturile degetelor și unghiilor erau groaznic de tari, în ciuda dimensiunilor mici. Până și vocea era capabilă să-l zgârie. „Oh, cum se împleticea norii și se uneau pe cer, nori mari, obezi, întunecați și bucălați, dând unul peste altul, cerându-și scuze, de fapt.” Probabil că singurul lucru care a oprit-o a fost rânjetul patetic și plin de ticuri nervoase al lui Tommy Muller. Copleșită încă de adrenalină, Liesel îl zări zâmbind într-un mod atât de absurd, încât l-a înșfăcat și a început să-l bată și pe el. „Ce faci?” bocci băiatul, iar ea se opri abia la a treia sau a patra palmă și la vederea unei dâre de sânge deschis la culoare.

Sora Maria a văzut starea lui Ludwig prima dată. Rudi și alți câțiva au trebuit să poarte povara suspiciunii. Erau mereu unul lângă altul. „Mâinile!” veni ordinul. „Mâinile băieților erau curate.” „Nu, nu pot să cred asta”, bol bărăi Sora Maria. „Nu se poate.” Când Liesel îl păși în față. „Ludwig se rugine pe mâinile ei.” „Afară!” porunci Sora Maria. „Pentru a doua oară în acea zi. Pentru a doua oară în acea oră, de fapt.” De data aceasta nu a mai fost numită „Vash Fen”. Nu a fost nici măcar o medie de tată. Aceasta era mama tuturor vafelor de pe coridor. O usturime de bă după alta, astfel încât timp de o săptămână Liesel abia a putut să stea jos și nu se mai auzi niciun râse din cameră, numai frica tăcută, ascultării.

La sfârșitul rolelor, Liesel se duse acasă cu Rudy și ceilalți copii Steiner, apropiindu-se de strada Himmel într-o învălmășeală ală de gânduri. Un apogeu al nenorocirii o copleși. Recitat eșua din manualul groparului, distrugerea familiei sale, coșmarul, umilința acelei zile. Și se ghemui într-un șanț și plânse. Totul a condus la asta. Rudy a rămas lângă ea, uitându-se în jos. A început să plouă zdravăn și repede. „Kur seiner”, i-a strigat, dar niciunul nu s-a mișcat. Ea a stat îndurerată sub șuvoaiele de ploaie, iar el a stat lângă ea, așteptând. „De ce a trebuit să moară?” întrebă ea și se ridică. Iar el puse brațul în jurul ei ca un prieten și merseră mai departe. Nu a existat cerere de sărut, nimic de genul acesta. „Poți să-l iubești pe Rudy pentru asta, dacă vrei. Doar nu mă lovi între picioare.” Asta gândea, dar nu i-a zis-o lui Liesel. Patru ani mai târziu, i-a împărtășit acest lucru. Deocamdată, Rudy și Liesel își croiră piase negru și învinsese lume. Ea era Hoțul de cărți fără cuvinte. Aveți încredere în mine, cuvintele urmau să vină. Și când au sosit, Liesel le va ține în mână ca pe niște nori și le va presăra ca o ploaie.

Partea a doua. Ridicarea din umeri. În rolurile principale: o fată făcută din întuneric, bucuria țiganilor, un hinario, moarte, ziua lui Hitler, 100% transpirație pur germană, porțile hoției și o carte de foc. O fată făcută de în întuneric. Câteva informații statistice. Prima carte furată: 13 ianuarie 1939. A doua carte furată: 30 aprilie 1940. Durata dintre cele două cărți: 463 de zile. Dacă ați privit lucrurile cu superficialitate, ați spune că nu a fost nevoie decât de puțin foc și niște țipete aferente. Ați zice că Liesel nu a avut nevoie decât de asta pentru a pune mâna pe a doua carte, deși îi fumega în mâini, chiar și dacă îi frigea pieptul. În realitate, Problema este următoarea: nu e timp pentru a fi superficial, nu este timp pentru frivolitate. Să te întorci și să verifici cuptorul. Pentru că atunci când Hoțul de cărți a furat-o pe a doua, nu numai că avea multe motive să facă asta, dar actul furtului a declanșat ceea ce va urma. Îi va oferi un punct de pornire pentru furtișagurile viitoare. Îl va inspira pe Hans Huberman să vină cu un plan pentru a-l ajuta pe boxerul evreu și îi va arăta încă odată că o oportunitate duce la alta, așa cum duce riscul la mai mult risc, viața la mai multă viață și moartea la mai multă moarte. A fost soarta, într-un fel. Vedeți voi, oamenii v-ar putea spune că Germania nazistă s-a bazat pe antisemitism, un lider prea zelos și o națiune de bigoți hrăniți cu ură. Dar nimic nu s-ar fi întâmplat dacă nemții nu ar fi adorat o anume activitate: să dea foc. Nemții adorau să ardă lucruri: magazine, sinagogi, case, obiecte personale, oameni măcelăriți și, bineînțeles, cărți. Erau încântați de un incendiu care dura toată noaptea, care le oferea oamenilor îndrăgostiți de cărți ocazia de a pune mâna pe anumite publicații pe care altfel nu le-ar fi avut. O persoană cu asemenea înclinații, după cum știm, era o fată costelivă pe nume Liesel. Poate a așteptat 463 de zile, dar a meritat. La sfârșitul unei după-amiezi care a presupus multă exaltare, mult sarcasm, o gleznă plină de sânge și o palmă zdravănă, Liesel a obținut cea de a doua poveste de succes a sa. Ridicarea din umeri era o carte albastră cu scris roșu gravat pe copertă, iar subtitlu se afla o mică imagine a unui coc, de asemenea roșie. Privind în urmă lui Liesel, nu i-a fost rușine că a furat-o. Dimpotrivă, simțea o mândrie care semăna cu ceva în stomac. Furia și ura neagră îi alimentase dorința de a o fura. În realitate, pe 20 aprilie, ziua de naștere a Führerului, când a șterpelit acea carte de sub un morman de cenușă mocnită, Liesel era o fată făcută din întuneric. Desigur, întrebarea ar trebui să fie: De ce? Ce era acolo să o înfurie? Ce se întâmplase în urmă cu patru sau cinci luni care să culmineze cu un asemenea [Muzică] sentiment? Hoțul de cărți, pe scurt. Răspunsul călătorea din strada Himmel la Führer, până la locul de negăsit al mamei sale adevărate și înapoi. Ca multe alte necazuri, începu o aparentă fericire.

Plăcerea țigărilor. Spre sfârșitul anului 1939, Liesel se obișnuise destul de bine cu viața în München. Încă avea coșmaruri despre fratele ei și era dor de mama sa, dar exista și consolare. Îl iubea pe Papa Hans Huberman și chiar și pe asistenta sa maternală, în ciuda înghionti, insultelor și atacurilor verbale. Îl iubea și îl ura pe cel mai bun prieten al ei, Rudy Steiner, ceea ce era perfect normal. Și îi plăcea faptul că, în ciuda eșecului din clasă, își îmbunătățise cu siguranță scrisul și cititul și în curând va ajunge la un nivel respectabil. Toate acestea au dus la o oarecare mulțumire și, foarte rapid, se vor constitui în ceva apropiat de conceptul de a fi fericit. Secretele fericirii: Un. Să nu termine manualul groparului. Doi. Să scape de mânia sorei Maria. Trei. Să primească două cărți de Crăciun.

17 decembrie. Își amintea bine data, fiind cu fix o săptămână înainte de Crăciun. Ca de obicei, coșmarul de toate nopțile i-a întrerupt somnul și a fost trezită de Hans Huberman. Mâna lui se odihnea pe țesătura istovită a pijamalei fetei. „Trenul”, șopti el. Liesel confirmă. Trenul înghițit cu lăcomie aerul, până când se liniști și începură să citească din capitolul 11 al manualului groparului. Îl terminară puțin după ora 3:00 și mai rămase ultimul capitol: „Respectul pentru cimitir”. Papa, cu ochii săi de argint umflați de oboseală și cu fața acoperită de mustăți închise, cartea și își aștepta ceea ce mai rămăsese din somn. Nu a avut noroc. Lumina abia se stinse de un minut, când Liesel îi vorbi în întuneric. „Papa?” El scoase doar un sunet de undeva din gât. „Ești rad?” „Papa?” „Da.” Ea se sprijini într-un cot. „Putem să terminăm cartea, te rog?” Se auzi o răsuflare lungă, un scărpinat al mustăților și apoi lumina. Deschise cartea și începu capitolul 12: „Respectul pentru cimitir”. Au citit până în zorii zilei, încercuind și scriind cuvintele pe care ea nu le înțelegea și întorcând paginile spre lumină. De câteva ori, Papa aproape că a adormit, cedând extenuării iritante din ochi și a plecării capului. Liesel îl trezea de fiecare dată, dar nu avea altruismul să-l lase să doarmă și nici să-și ascundă jignirea. Era o fată care avea un munte de urcat. Într-un final, au terminat, în timp ce întunecimea de afară începea să se risipească puțin. Ultimul pasaj arăta astfel: „Noi, cei de la Asociația Cimitirelor din Aria, sperăm că v-am informat și v-au făcut plăcere practicile, măsurile de siguranță și datoriile meseriei de gropar. Vă dorim succes în cariera dumneavoastră în artele funerare și sperăm că această carte v-a ajutat în vreun fel.” Se priviră pe furiș. După ce cartea a fost închisă, Papa vorbi: „Am reușit.” „NU, Liesel.” Pe jumătate înfășurată în pătură, studie cartea neagră cu scris argintiu din mâna sa. Încuviință din cap cu gura uscată și senzația de foame de dimineață. Era unul dintre acele momente de oboseală perfectă, de cucerire, nu numai a operei din mână, ci și a nopții, care fusese un obstacol. Papa se întinse cu pumnii închiși și cu ochii asupriți închiși. Era o dimineață care nu îndrăznea să fie ploioasă. S-au ridicat amândoi și au mers către bucătărie și, în ciuda ceții și a înghețului, au văzut fâșii roz de lumină pe nămeții de zăpadă de pe acoperișurile din strada Himmel. „Uită-te la culori”, zise Papa. E greu să nu-l placi pe un om care nu numai că observă culorile, dar și vorbește despre ele. Liesel încă ținea cartea, o apucase strâns, iar zăpada devenea portocalie pe unul dintre acoperișuri. Vedea un băiețel stând și privind cerul. „Îl chema Werner”, zise ea. Cuvintele îi scăpară fără voie. „Da”, spuse Papa. [Muzică]

În acea perioadă, la școală, nu mai erau teste de citire, dar în timp ce Liesel căpăta treptat încrederea în sine, ea a luat un manual oarecare înainte de ore. Într-o dimineață, pentru a vedea dacă putea să-l citească fără probleme. Citea fiecare cuvânt, dar rămânea captivă într-un ritm mult mai lent decât ceilalți din clasă. „Este mult mai ușor”, a realizat ea, „să fii pe cale de a face ceva decât să fi ajuns deja acolo. Asta va dura timp.” Într-o după-amiază, a fost tentată să fure o carte de pe raftul cu cărți al clasei, dar, sincer, ideea altui „vst fen” pe coridor, în mâinile sorei Maria, a fost un factor de intimidare îndeajuns de puternic. Deasupra, nu avea o dorință adevărată de a lua cărți de la școală. Cel mai probabil, era intensitatea eșecului din noiembrie care a cauzat lipsa de interes, dar Liesel nu era sigură. Nu știa decât că tentația exista. În clasă, nu vorbea, nici măcar nu se uita într-o manieră nepotrivită. Odată ce iarna își intră în drept, nu mai fu o victimă a frustrărilor sorei Maria, preferând să se uite cum alții erau expediați pe coridor și li se aplica pedeapsa meritată. Zgomotul făcut de un alt elev care se chinuia pe hol nu era în mod deosebit de distractiv, dar faptul că era altcineva reprezenta o ușurare, chiar dacă nu o reală alinare. Atunci când școala s-a întrerupt pentru scurt timp, Liesel chiar și-a permis să-i adreseze sorei Maria un „Crăciun fericit” înainte de a-și vedea de drum. Nu aștepta cu adevărat vreun cadou, știind că Huber manii erau practic lefteri, însă plăteau datorii și chirie mai rapid decât veneau banii. Poate o mâncare ceva mai bună. Spre surpriza ei, în ajunul Crăciunului, după ce a fost la biserică la miezul nopții cu mama, Papa, an Junior și Rudy, a ajuns acasă și a găsit ceva împachetat în hârtie de ziar sub bradul de Crăciun. „De la Sfântul Nicolae”, zise Papa, dar fata nu s-a lăsat păcălită. Îi îmbrățișă pe ambii părinți sociali care aveau încă zăpadă ninsă pe umeri. A desfăcut hârtia și a scos două cărți mici. Prima, „Câinele fost”, era scrisă de un de un autor pe nume Matthew Otterberg. În total, va citi acea carte de 13 ori. În ajunul Crăciunului, citi primele 20 de pagini în bucătărie, pe când Papa și Hans Junior se certau cu privire la un luc Lucu pe care ea nu-l înțelegea, ceva numit politică. Mai târziu, au citit mai mult în pat, continuând tradiția, încercuind cuvintele pe care nu le știa și notându-le. [Muzică] Mod nerușinat și avea abilitatea de a vorbi. A doua carte se numea „Farul” și era scrisă de o femeie. Era puțin mai lungă, așa că Liesel a parcurs-o doar de nouă ori. Ritmul ei devenind puțin mai rapid la sfârșitul acelor lecturi prolifice. La câteva zile după Crăciun, îl întrebă pe Papa o chestiune legată de cărți. Mâncau toți în bucătărie, uitându-se la lingurile cu supă de maă care intrau în gura mamei. Ea a decis să se concentreze asupra lui Papa. „E ceva ce vreau să te întreb.” La început, nu primi niciun răspuns și era mama cu gura pe jumătate plină. „Voiam doar să știu cum ați găsit bani să-mi cumpărați cărțile.” Un râje scurt apărut apărut pe chipul lui Papa. Tocmai când luă o sorbitură. „Chiar vrei să știi, sigur?” Papa scoase din buzunar ce rămase din rația sa de țigări și începu să înfășoare o țigară. Moment în care Liesel își pierdu răbdarea. „Îmi spui sau nu?” Papa râse, dar îți spun, copilă. Termină confecționarea unei țigări, îi dădu un bobârnac pe masă și începu alta. Exact așa. Atunci mama își termină supa cu un zâ ngă nit. Își înăbuși un râgâit și răspunse în locul [Muzică] lui. „Știi ce a făcut? Și a răsucit toate țigările murdare. S-a dus la piață când era în oraș și le-a negociat cu niște țigani. Opt țigări per carte.” Triumfător, Papa și îndesă una în gură, o aprinse și... „fumul!” „Slavă Domnului pentru țigări!” Nu Mama. Mama doar i-aruncă una dintre expresiile sale caracteristice de dezgust. [Muzică] Liesel și Papa și-au făcut cu ochiul și și-au terminat supa. Ca întotdeauna, avea una dintre cărți lângă ea. Nu putea să nege că răspunsul la întrebare fusese mai mult decât satisfăcător. Nu erau mulți oameni care puteau spune că educația lor a fost plătită cu țigări. Pe de altă parte, mama a zis că dacă Hans Huberman ar fi bun la ceva, ar schimba niște tutun pentru o rochie nouă de care avea nevoie desperată și pentru niște pantofi mai buni, dar nu goi. Cuvintele în chiuvetă. „Când vine vorba de mine, mai bine ai fuma o rație întreagă, nu-i așa? Și în plus, de la vecini.” Totuși, câteva nopți mai târziu, Hans Huberman veni cu o cutie de ouă. Le puse pe masă. Nu mai aveau pantofi. Mama nu s-a plâns, chiar a cântat pentru sine în timp ce le gătea, până când aproape le-a ars. Se pare că țigările le putea furniza o mare bucurie și a fost o perioadă fericită în casa Huberman, dar s-a terminat. Câteva săptămâni mai [Muzică] târziu.