Transcription
Colectorul. Nici Hans Huberman, nici Alex Steiner nu au fost trimiși să lupte. Alex a fost trimis în Austria, la un spital militar de lângă Viena. Având în vedere experiența sa în croitorie, i-a fost oferită o slujbă care, cel puțin, semăna cu profesia lui. Camioanele de uniforme, șosete și cămăși veneau în fiecare pe săptămână și el repara ceea ce trebuia reparat, chiar dacă nu puteau fi folosite decât ca haine de luat pe dedesubt pentru soldații suferinți din Rusia. Destul de ironic.
Prima oară, Hans a fost trimis în Stuttgart și mai târziu în Essen. S-a ales cu una dintre cele mai nedorite funcții de pe frontul Național. L.S.E. – o explicație necesară. L.S.E. – unitate specială a forțelor aeriene. Slujba lui la L.S.E. era să rămână la sol în timpul raidurilor aeriene și să stingă incendii, să stabilizeze pereții clădirilor și să salveze pe oricine rămăsese captiv în timpul atacului.
După cum Hans va descoperi în curând, exista și o alternativă la acest acronim. În prima zi, bărbații din unitate i-au explicat că, în realitate, însemna "colectorii de cadavre". Când sosi Hans, nu putu decât să ghicească motivele pentru care acei bărbați se aleseseră cu asemenea sarcină și, în schimb, ei se întrebară același lucru despre el. Liderul lor, sergentul Boris, i-a chestionat direct. Când îi explică despre pâine, evrei și biciuire, sergentul cu față rotundă izbucni într-un râs scurt. "Ai noroc că ești în viață." Și cu ochii lui erau rotunzi și îi ștergea într-una. "Erau ori obosiți, ori iritați, ori plini de fum și de praf. Doar adu-ți aminte că aici, inamicul nu este în fața ta."
Hans fu pe cale să pună întrebarea evidentă, când o voce se auzi din spate. Atașat de ea era chipul suplu al unui tânăr cu un rânjet batjocorit. "Z.L.E. la noi," spuse el. "Inamicul nu este peste deal sau în vreo direcție anume. E peste tot." Își îndreptă din nou atenția către scrisoarea pe care o scria. "O să vezi, în decurs de câteva luni, pline de mizerii, Zucker va fi mort. Va fi omorât de locul lui Hans Huberman."
Pe măsură ce Războiul invada Germania cu o intensitate tot mai mare, Hans va afla că toate turele lui începeau în același mod. Bărbații se adunau lângă camion pentru a fi informați rapid despre locul care fusese lovit în timpul pauzei lor, care va fi cel mai probabil următoarea țintă și cine va lucra cu cine. Chiar și atunci când nu aveau loc raiduri, volumul de muncă tot era mare. Mergeau prin orașe distruse și făceau curat în camion.
Erau 12 bărbați, cocârjați, toți săltându-se. Fu clar că toți aveau un scaun. A lui Zucker era în mijlocul rândului din stânga. Hans Huberman stătea în spate de tot, unde lumina zilei era meschină. Învăță rapid să fie cu ochii în patru după orice mizerie care putea fi aruncată de oriunde din interiorul camionului. Hans avea un ect special pentru chiștoacele de țigară care încă ardeau în timp ce ei treceau, fluierând mai departe. O scrisoare completă trimisă acasă către dragele mele Rosa și Liel. Totul este în regulă aici. Sper că amândouă sunteți în regulă. Cu dragoste, pa pa.
La sfârșitul lunii noiembrie, simți pentru prima oară gustul fumegând al unui raid adevărat. Camionul era plin de mă loz, iar oamenii alergau și țipau. Se porniseră incendii și ruinele clădirilor formau mormane uriașe. Structurile de rezistență erau aplecate. Bombele fumigene erau ca niște chibrituri înfipte în pământ, sufocând plămânii orașului.
Hans Huberman se afla într-un grup de patru oameni. Forma un șir. Sergentul Boris era în față, cu brațele ascunse de fum. În spatele lui urmau Kessler, apoi Brunnen și Huberman. În timp ce sergentul încerca să stingă focul cu un furtun cu apă, ceilalți doi îl stropeau pe Sergent și, doar ca să fie siguri, Huberman îi stropea pe toți trei. În spatele lui, o clădire gemu și se prăbuși. Căzu cu fața înainte la câțiva metri de încălțările lui. Betonul mirosea de parcă era nou și peretele de praf năvăli către ei.
"H.B.!" – vocea se luptă să iasă din flăcări. Fu imediat urmată de trei bărbați. Aveau gâtul plin de cenușă, chiar și după ce reușiră să ajungă după colț, departe de epicentrul dezastrului. Pâcla iscată de prăbușirea clădirii încerca să i urmeze. Era albă și caldă și se strecura în spatele lor.
Aflați într-o siguranță temporară, tușă și înjură cu spor. Sergentul își exprimă din nou sentimentele de mai devreme. "Ferească să fie!" – Huberman își șterse buzele. "Brav, ce a fost asta? A căzut pur și simplu chiar în spatele nostru." "Asta știu și eu deja. Întrebarea e cât de mare era? Trebuie să fi avut vreo 10 etaje?" "Nu, domnule. Doar două, cred." Îl apucă un acces de tuse. "Hristoase!" Își îndepărtă amestecul de transpirație și praf din ochi. "Nu prea ai ce să faci în cazul ăsta." Unul dintre bărbați își șterse fața și spuse: "Măcar odată mi-ar plăcea să fiu de față când e lovit un bar. Pentru numele lui Dumnezeu, mor după o bere!" Cei patru bărbați se lăsară pe spate. Puteau cu toții să simtă gustul berii. Stingându-se și un fel de băutură cu lapte sau terci.
Toți cei patru bărbați erau acoperiți din belșug cu praf alb și cenușiu. Când se ridicară în picioare pentru a-și relua munca, se putură vedea doar câteva mici rupturi în uniforme. Sergentul se îndreptă către Brunnen. Park îl lovi puternic de mai multe ori pe piept pentru a praful. "Așa e mai bine. Aveai niște praf aici, prietene." În timp ce Brunnen râdea, sergentul se întoarse spre cel mai nou recrut. "Ia o tu, primul de data asta, Huberman."
Stinse incendii vreme de mai multe ore și apelări pentru a convinge o clădire să rămână în picioare. Uneori, când pereții laterali erau afectați, plafoanele rămase întregi ieșeau în afară ca niște coate. Acesta era punctul forte al lui Hans Huberman. Aproape că ajunsese să-i placă atunci când găsea o grindă fumegândă sau o bucată dislocată de beton cu care să se sprijine. Acele coate să le ofere ceva pe care să se proptescă. Mâinile lui erau acoperite cu așchii, iar dinții plini de moloz. Buzele îi erau întărite de praf umed și nu mai exista nici măcar un buzunar, o ață sau o cută ascunsă din uniformă care să nu fi fost acoperită de praful din aerul încărcat.
Cea mai rea parte a slujbei o reprezentau chiar oamenii. Uneori, mai întâlneau câte o persoană care, cu trăirea stăruitoare prin pâlc și aproape întotdeauna, nu spunea decât un cuvânt. Mereu striga un nume. Câteodată era "Ulf Gang, l-ai văzut pe Ulf Gang al meu?" Amprentele lor îi rămâneau pe har. Stepan, Hans, Y. Gust, Gel, Stoy. Pe măsură ce praful se așeza, strigătul numelor șchiopăta pe străzile distruse, câteodată sfârșind cu o îmbrățișare plină de cenușă sau cu un strigăt în genunche de durere. Se acumula oră după oră, ca visurile dulci-amărui. Așteptând să se întâmple. Pericolele se contopeau în unul: praf și fum și flăcări în rafale. Oameni răniți.
La fel ca restul bărbaților din unitate, Hans trebuia să-și perfecționeze arta uitării. "Cum te simți, Huberman?" întrebă sergentul la un moment dat. Focul îi ajunsese la umăr. Hans încuviință din cap, nesigur în fața celor doi. La jumătatea turei, zăriră un bătrân care se clătina neajutorat pe străzi. După ce Hans termină de stabilizat o clădire, se întoarse și îl văzu căzut pe spate, așteptând și liniștit rândul. Fața îi era însemnată cu o pată de sânge. Îi ajungea până pe gât. Purta o cămașă albă cu un guler roșu și își ținea piciorul, parcă, lângă el. "Acum poți să mă sprijini și pe mine, tinere." Hans îl ridică și îl purtă prin negură. O ă mică, tristă. Am vizitat acea stradă dintr-un orășel unde un bărbat zcea nemișcat în brațele lui Hans Huberman. Cerul avea cenușiul unui cal alb. Hans observă abia după ce l puse jos pe o porțiune de iarbă acoperită cu moloz. "Ce este?" întrebă unul dintre ei. Hans nu putu, nu putut decât să arate. O mână. Îl trase de acolo. "Obișnuiește-te, Huberman. Până la sfârșitul turei, se cufundă în sarcinile sale. Încercă să ignore ecourile îndepărtate ale oamenilor care strigau."
Poate după două ore, se grăbi dintr-o clădire înainte, sergentului și altor doi bărbați. Nu se uită jos și se împiedică. Realiză ce era abia când se sprijini să se ridice și îi văzu pe ceilalți privind tulburați obstacolul. Cadavrul se afla cu fața în jos. Zăcea într-un înveliș de praf și își ținea urechile acoperite. Era un băiat, probabil de 11 sau 12 ani. Nu departe pe stradă, găsiră o femeie care striga numele de Rudolf. F. atrasă de cei patru bărbați și se apropie de ei prin pâclă. Corpu îi era fragil și încovoia de îngrijorare. "L-ați văzut pe băiatul meu? Câți ani are?" "12." "O, Iisuse!" Toți au gândit-o, dar sergentul nu a găsit puterea să i-o spună sau să i indice direcția. Când femeia dădu să se îndepărteze, Boris o opri. "Tocmai am venit de pe strada aia," o asigură el. "N-o să-l găsiți încolo." Femeia, încovoiată, încă se agăță de speranță, strigă peste umăr în timp ce pe jumătate mergea, pe jumătate alerga: "Rudy!"
Hans Huberman se gândi la un alt Rudy, varianta de pe strada Himmel. "Te rog," se rugă el spre un cel pe care nu-l putea vedea. "Fă ca Rudy să fie în siguranță." Gândurile lui ajunseră în mod firesc la Liel, Rosa, Steiner și Max. Când s-au alăturat restului bărbaților din unitate, el căzu jos și se întinse pe spate. "Cum a fost?" întrebă cineva. "Plămânii lui Papa erau plini de cer."
Câteva ore mai târziu, după ce se spălă, mâncă și vomită, încercă să scrie o scrisoare detaliată celor de acasă. Mâinile lui tremurau necontrolat, ceea ce îl făcu să o scurteze. "Dacă va fi în st, restul va fi spus verbal, când și dacă va ajunge acasă." "Către dragele mele Rosa și Liel," începu el. I-au trebuit minute bune să așternea cele șase cuvinte pe hârtie. "Mâncătorii de pâine" fusese o an lung și plin de evenimente, dar în cele din urmă se apropia de sfârșit.
Liel petrecu ultimele câteva luni din 1942 mistuită de gânduri legate de ceea ce ea numea "trei bărbați disperați". Se întreba unde erau și ce făceau. Într-o după-amiază, scoase acordeonul din cutia lui și îl lustrui cu o cârpă. Numai o dată, înainte să-l pună la locul lui, făcu ceea ce mama nu fusese capabilă. Își puse degetul pe una dintre clape și strânse ușor burduful. Rosa avusese dreptate, într-adevăr, făcea camera să pară mai goală. Ori de câte ori se întâlnea cu Rudy, îl întreba dacă primise vreo veste de la tatăl lui. Câteodată, el îi descria amănunțit una dintre scrisorile lui Alex Steiner. Prin comparație, singura scrisoare pe care o trimisese Papa al ei părea cumva o dezamăgire. Max, desigur, ținea toartă imaginația ei cu mare optimist și îl închipui mergând singur pe un drum pustiu. Câteodată, și l imagină dând peste o ușă siguranței, cartea lui de identitate fiind îndeajuns de bună să prostească pe cineva nepriceput. Cei trei bărbați își făceau apariția peste tot. Îl vedea pe Papa în fereastra de la școală. Adesea, Max stătea cu ea lângă foc. Alex Steiner sosea când ea era cu Rudi, privindu-i atunci când mergeau cu bicicletele pe strada München și se uitau în magazin. "Privește costumele alea," îi spunea Rudy, cu capul și mâinile lipite de geam. "Se va alege praf de ele." Era straniu, dar una dintre distracțiile favorite ale lui Liel era fro ședințele de lectură. Includeau acum și ziua de miercuri, dar terminaseră exemplarul "Îmbăiat în râu" a lui Omului care fluieră și acum erau la "Purtătorul de vise". Câteodată, bătrâna făcea ceai, sa uită dea lui Liz niște supă și era infinit mai bună decât a mamei, mai puțin apoasă.
Între octombrie și decembrie, mai avusese loc încă o defilare a evreilor și mai urma una. Ca și prima dată, Liel se grăbise pe strada München, de data aceasta pentru a vedea dacă Max nu se afla printre ei. Era sfâșiată între dorința evidentă de a-l vedea, de a ști că încă era în viață și o absență care putea însemna mai multe lucruri, unul dintre ele fiind libertatea. La jumătatea lunii decembrie, un grup mic de evrei și alți în trecu din nou pe strada Himmel. Parada numărul trei. Rudy se duse intenționat pe strada Himmel și se întoarse de la numărul 35 cu o sacoșă mică și două biciclete. "Te bagi?" "Conținutul sacoșei lui Rudy: șase bucăți de pâine învechită, rupte în câte patru." Pedalară până ajunseră în fața paradei, tăcară și se opriră pe o porțiune de stradă goală. Rudy îi dădu sacoșa lui Liel. "Ia câteva bucăți." "Nu sunt sigură că e o idee bună." Îi îndesă niște pâine în palmă. "Papa al tău a făcut-o." Cum să-l contrazică? "Merita, piciu. Dacă suntem rapizi, nu ne vor prinde." Începu să împrăștie pâinea pe jos, așa că mișcă. Liel nu se putu abține. Pe chipul ei se zărea o urmă de rânjet în timp ce ea și Rudy, cel mai bun prieten al ei, risipeau pâinea pe stradă. Când terminară, își luară bicicletele și se ascunseră printre pomii de Crăciun. Strada era rece și dreaptă. Nu trecu mult și soldații sosiră împreună cu evreii în umbrele copacilor. Liel urmări băiatul. Cât de mult se schimbase lucrurile. Din hoț de fructe, devenise cineva care oferea pâine. Părul lui blond, deși se închidea la culoare, era ca o lumânare. I se auzea stomacul chior și el le dădea oamenilor pâine. Asta era Germania. Asta era Germania nazistă.
Primul soldat nu văzu pâinea lui. Nu-i era foame, dar prin ul evreu o zări. Mâna lui asprită se întinse și luă o bucată, pe care și-o îndesă înnebunit în gură. "Ăsta e Max," se gândi Liel. Nu putea vedea bine și se mișcă mai în față pentru a vedea mai bine. "Hei, Rudy!" era livit. "Stai locului. Dacă ne găsesc aici și fac legătura cu pâinea, s-a zis cu noi." Liz înaintă și alți evrei se aplecară și luară pâinea de pe stradă și de lângă pomi. Hoțul de cărți îl cercetă pe fiecare în parte. Max nu era acolo. Ușurarea a avut viață scurtă. Se ascunse în spatele ei. În vreme ce unul dintre soldați observă un prizonier care lăsă o mână în jos pentru a lua o bucată de pâine. "Tuturor li s-a dat ordin să se oprească." Strada f cercetată îndeaproape. Prizonieră mestecarea pe cât de rapid și tăcut puteau, înghițire în același timp. Soldat luă de jos câteva bucăți și privi de fiecare parte a străzii. Acolo, unul dintre soldați înaintă spre fata de lângă cei mai apropiați copaci. Apoi îl văzu pe băiat. Copiii o rupseseră la fugă. Aleseră direcții diferite sub grinzile grele ale crengilor și tavanul în înalt al copacilor. "Nu te opri, Liză! Și bicicletele!" "Cui îi pasă?" Alergare de răsputeri, dar după 100 de metri respirația gâfâi. Al soldatului se apropie. O simți în ceafă și așteptă mâna care s-o țe. "Ai avut noroc. Tot ce încă f un bocan că în fund și un pumn de cuvinte. Fugi în continuare, fetițo, nu ai ce căuta aici." Ea alergă și nu se opri cale de cel puțin încă 1 kilometru. Crengile îi loveau brațele, conuri de pin i se ră goole sub picioare, iar gustul acelor de Crăciun îi pătrundea în plămâni. Mai bine de 45 de minute trecură până când se întoarse și l găsi pe Rudy lângă bicicletele ruginite. Adunase ceea ce mai rămăsese din pâine și mesteca o bucată tare, învechită. "Ți-am spus să nu te apropii prea mult," zise el. Ea îi arătă spatele. "Am o urmă de pocan."
Cartea de schițe ascunsă cu câteva zile înainte de Crăciun. Mai avusese loc un raid, dar orașul Molching nu a fost afectat, conform știrilor de la radio. Majoritatea bombelor au căzut în câmp deschis. Cel mai important lucru a a fost reacția din adăpostul fiilor. După ce sosiră ultimii spectatori, toți se așezară cu solemnitate și așteptară. Se uitară la ea, expectativ. "Tare în urechi," auzi vocea lui Papa. "Dacă mai sunt raiduri, citește în continuare." În adăpost, Rudy vorbi pentru toți. Citește. Deschise cartea și, din nou, cuvintele își găsiră calea spre toți cei prezenți în adăpost.
Acasă. După ce sirenele le dădură tuturor permisiunea să revină la suprafața pământului, Liel stătea în bucătărie cu mama. Se citeau ocupare pe chipul Rosei Huberman, care luă un cuțit și părăsi încăperea. "Vino cu mine." Intră în camera de zi și îndepărtă cearșaful de pe marginea saltelei. Într-o parte era cusută o fantă. Dacă nu știai dinainte ce se află acolo, era aproape imposibil posibil să o găsești. Rosa o tăie cu atenție și băgă tot brațul înăuntru. Când scoase mâna, ținea cartea de schițe a lui Max. "A zis să ți dau asta când ești pregătită," spuse ea. "Mă gândeam la ziua ta de naștere, apoi m-am hotărât să o fac de Crăciun." Rosa Huberman stătea în picioare cu o privire ciudată. Nu era mândrie. Probabil că era povara amintirii. "Zise: 'Cred că mereu ai fost pregătită, Liel, din momentul în care ai ajuns aici și te-ai ține de poarta aia. Ți-a fost menit să ai asta.'" Cartea, trecută dintr-o mână în alta. Coperta arăta astfel: "Scuturătoarea de cuvinte – o mică colecție de gânduri pentru Liel." Liel o țin cu mâini moi. Se holbă la ea. "Mulțumesc, mama." Îmbrățișă. Avea și un mare dor de a-i spune Rosei Hur Bermann că o iubea. Păcat că nu a făcut-o. Dori să citească acea carte la subsol, de dragul vremurilor trecute, dar mama a convins-o să nu o facă. "Asta e un motiv pentru care Max s-a îmbolnăvit acolo și pot să-ți zic sigur un lucru, fato: nu te lasă. Te îmbolnăvești." A citit în bucătărie. Spații roșii și galbene în cuptor. Scuturătoarea de cuvinte a parcurs nenumăratele schițe și povești și desenele cu explicații. Lucruri precum: "Rudy pe un podium cu trei medalii de aur care îi atârnau de gât. Păr de culoarea lămâilor." Era scris dedesubt: "Omul de zăpadă a apărut și el odată." La fel și lista celor 13 cadouri. Fără a mai menționa consemnările nenumăratelor nopți în pivniță sau lângă foc. Bineînțeles, erau și alte gânduri, schițe și visuri legate de Stuttgart, de Germania și de fer. Erau prezente și amintiri despre familia lui Max. În final, nu s-a putut abține să nu le includă. Trebuia acolo.
Își făcu apariția. "Scuturătoarea de cuvinte" era o fabulă sau un basm? Liel nu era sigură care dintre ele. Câteva zile mai târziu, când căută ambii termeni în dicționarul "Juden", nu putu face diferența între ei. Pe pagina anterioară era o mică notă: "Pagina 116. Liel, aproape că am terminat de mâzgălit povestea asta. Am crezut că poate ești prea mare pentru un asemenea basm, dar nimeni nu este. M-am gândit la tine, la cărțile și cuvintele tale, iar povestea asta ciudată mi-a venit în minte. Sper să poți găsi ceva bun în ea."
Întoarse pagină. "A fost odată un bărbat ciudat și mic. A decis trei detalii importante despre viața lui: își va face cărare în păr în partea cealaltă, altfel decât toată lumea; își va găsi o mustață mică și ciudată într-o zi; va conduce lumea." Tânărul s-a plimbat ceva vreme. Într-o zi, l-a găsit planul perfect. Văzuse o mamă mergând cu copilul ei. Ea l-a mustrat cu severitate pe băiat până când, într-un final, el a început să plângă. Câteva minute, ea vorbi foarte blând, după care el s-a liniștit și chiar a zâmbit. Tânărul s-a apropiat grăbit de femeie și a îmbrățișat-o. "Cuvinte," a rânjit el. "Poftim?" Dar el nu i-a răspuns. "Plecați deja?" "Da." "Führerul a decis că va conduce lumea prin cuvinte. Nu voi trage niciodată cu arma," a spus el. "Nu va fi vre vreodată necesar." Totuși, nu a fost nesăbuit să-i recunoaștem măcar meritul ăsta. Nu a fost deloc un om prost. Primul lui plan de atac a fost să planteze cuvintele în cât mai multe regiuni din țara sa natală. Le-a plantat zi și noapte și le-a cultivat. Le-a privit crescând până când, în cel din urmă, păduri mărețe de cuvinte s-au ridicat prin toată Germania. Era o națiune de gânduri sădite.
În timp ce cuvintele creșteau, tânărul Führer a plantat și semințe pentru a crea simboluri, iar acestea erau și ele pe cale să înflorească. Acum veni timpul. Führerul era gata și a invitat oamenii spre inima lui glorioasă. Printr-o mașinărie frenetică care le-a oferit o viață întreagă în doar câteva momente, au fost hrăniți cu cuvinte. Timpul dispărea și acum știau tot ce avuseseră vreodată nevoie să știe. Erau hipnotizați. Apoi, fiecare a primit un simbol și toată lumea a fost fericită. În curând, cererea pentru cuvinte și simboluri a crescut atât de mult, încât, pe măsură ce pădurile s-au extins, tot mai mulți oameni au trebuit să se ocupe de întreținerea lor. Unii au fost angajați să se urce în copaci și să arunce cuvintele către cei de jos. Apoi, acestea ajungeau direct la cei care rămăseseră nehrăniți dintre oamenii Führerului, ca să nu-i mai menționăm pe cei care se întorceau să cape de mai multe. Oamenii care se urcau în copaci erau numiți scuturătură Tori de cuvinte. Erau aceia care înțelegeau adevărata putere a cuvintelor. Puteau mereu să se urce cel mai sus. Un astfel de scuturătură mică, slăbuță, era cunoscută a fi cea mai bună din regiune, pentru că știa cât de neputincioasă poate să fie o persoană fără ele. Avea dorința. Era înfometată dată de cuvinte.
Într-o zi, însă, a întâlnit un om dispre țara ei natală. Deși se născuse în ea, au devenit buni prieteni și când bărbatul a fost bolnav, scuturătoarea de cuvinte a lăsat o singură lacrimă să curgă pe fața lui. Lacrima era făcută din prietenie. Un singur cuvânt s-a uscat și a devenit o sămânță. Când fata a fost data următoare în pădure, a plantat copaci. Au dat-o înainte și după fiecare tură în care lucra. La început nu a fost nimic, dar într-o dimineață, când a verificat-o după o zi de scuturat cuvinte, un mic lăstar crescuse repede. L-a privit lung pentru multă vreme. Copacul a crescut mai repede decât orice altceva, până când a fost cel mai înalt copac din pădure. Toți au venit să-l vadă. Toți au șoptit despre el și au așteptat. Führerul revoltat, el a anunțat imediat că acel copac va fi distrus. Atunci scuturătoarea de cuvinte și-a croit drum prin mulțime. A căzut în mâini și în genunchi. "Vă rog," a strigat ea, "nu-l puteți tăia!" Dar Führerul nu s-a clintit. Nu-și putea permite să facă excepții. În timp ce scuturătoarea de cuvinte era târâtă de acolo, el s-a întors spre mâna lui dreaptă și a cerut un topor. "Te rog!" În acel moment, scuturătoarea de cuvinte s-a smucit și s-a eliberat. A alergat, s-a urcat în copac și, cu toate că Führerul lovea trunchiul cu toporul, ea a urcat până când a ajuns pe cea mai înaltă creangă. Vocile și loviturile de topor au continuat să se audă slab. Norii treceau pe acolo ca niște monștri albi cu inimi cenușii, temătoare, dar încăpățânată. Scuturătoarea de cuvinte a rămas, aștepta să cadă copacul, dar copacul nu s-a clintit. Au trecut multe ore și totuși toporul fiului nu i putea muște din trunchi nici măcar o dată. Pe cale să se prăbușească, el i-a ordonat unui alt om să continue. Zilele au trecut, săptămâni au luat loc zilelor. 196 de soldați nu puteau urni nicicum copacul. "Scutură tarei de cuvinte, dar ce mănâncă?" se întrebau oamenii. "Cum doarme?" Ceea ce nu știau ei era că toți ceilalți scuturătură mente, iar fata cobora pe crâng. Maie joase să le adune. Ningea, ploua, anotimpuri au venit și au trecut. Scuturătoarea de cuvinte a rămas. Când ultimul tăietor de lemne a renunțat, a strigat către ea: "Scuturătoare de cuvinte, poți să cobori acum? Nimeni nu poate învinge acest copac." Scuturătoarea de cuvinte, care abia putea distinge vocea omului, a răspuns cu o șoaptă: "Nu, mulțumesc." Îi dădu cuvintele printre creni. Nimeni nu știa cât timp trecuse. Dar într-o după-amiază, un bărbat cu un topor a venit în oraș. Geanta părea grea pentru el. Abia își ținea ochii deschiși. Picioarele îi erau slite de bizare. "Copacul," a întrebat el pe oameni, "unde e copacul?" Numeroși oameni l-au urmat și atunci când a sosit, nori acopereau vârfurile ramurilor. Scuturătoarea de cuvinte putea doar să-i audă pe oameni strigând că un nou tăietor de lemne a venit pentru a pune capăt strajei sale. "Nu o să coboare," au zis oamenii. Pentru nimeni nu știau cine este omul cu toporul și nu știau că el nu se lăsa descurajat de nimic. Deschise geanta și scoase ceva mai mic decât un topor. Oamenii au râs. "Nu poți să tai un coc un copac cu un ciocan vechi." Tânărul nu i-a ascultat, doar scotă cea prin geantă după niște cuie. Își puse trei în gură și încercă să bată un al patrulea în copac. Primele creni erau extrem de sus și a estimat că pentru a ajunge la ele avea nevoie de patru cuie ca sprijin. "Uitați-vă la idiotul ăsta!" a răcnit unul dintre privitori. Nimeni altcineva nu ar putea. Omul a rămas tăcut. Primul cui a intrat în copac și a fost fixat din cinci lovituri, apoi al doilea. Și tânărul a început să se urce. Când a ajuns la al patrulea cui, era sus și și-a continuat drumul. A fost tentant să strige pe măsură ce înaintea, dar a decis să nu facă acest lucru. Drumul până în vârf părea să dureze la nesfârșit. I-a luat mai multe ore să ajungă până la ultimele ramuri, dar când a făcut-o, a găsit-o pe scuturătoarea de cuvinte dormind în păturile și norii ei. A privit-o vreme îndelungată. Căldura soarelui încălzea acoperișul de nori. El a întins un braț și a atins-o, iar scuturătoarea de cuvinte s-a trezit. S-a frecat la ochi și, după ce i-a studiat îndelung chipul, a vorbit: "Ești tu, cu adevărat?" "De pe obrazul tău," s-a gândit ea. Bărbatul a dat din cap. Inima lui șovăia și el s-au ținut mai strâns de greni. "Eu sunt." Împreună au stat în vârful copacului. Când norii au dispărut, au putut vedea toată pădurea. "Nu se oprește din a explica," ea. Nici asta n-o să se oprească. Tânărul a privit una dintre ramurile pe care își sprijinea mâna. După ce au terminat de vorbit și de privit, au coborât. Au lăsat în urmă mâncarea și voturile oamenilor. Nu le venea să creadă ce vedeau. Iar în momentul în care are scuturătoarea de cuvinte și tânărul au pus piciorul în lume PR copac, au început în sfârșit să se arate urmele loviturilor de topor. Au apărut vânătăi, erau tăieturi în trunchi și pământul a început să se zguduie. "O să cadă!" țipat o tânără femeie. "Copacul o să cadă!" Copacul scuturătoarei de cuvinte, înalt de kilometri nesfârșiți, a început încet să se clatine. Gemea ca și cum era absorbit în pământ. Lumea s-a zgâlțâit și când totul s-a domolit într-un final, copacul zăcea întins în pădure. Scuturătoarea de cuvinte și tânărul s-au urcat pe trunchiul căzut. Au trecut peste cren și au mers de a lungul lui. Când s-au uitat în urmă, au observat că majoritatea privitorilor începuseră să se întoarcă la treburile lor. Acolo, în altă parte, în pădure. Dar în timp ce ei doi mergeau tot mai departe, s-a oprit de mai multe ori să asculte. Au crezut că pot auzi vocile și cuvintele în spatele lor, pe copacul scuturătoarei de cuvinte. Multă vreme.
LOL rămase la masa din bucătărie și se întrebă unde era Max. În pădure, care era lumea întreagă. Lumina se diminuă în jurul ei. Adormi. Mama o trimise la culcare și ea așa a făcut, cu cartea de schis a lui Max la piept. Ore mai târziu, când se trezi, îi veni în minte răspunsul la întrebare. "Sigur," șopti, "sigur că știu unde este." Și a dormit din nou. Visă.
Colecția de costume a anarhistului. Strada Kimmel, numărul 33. 24 decembrie. Deoarece cei doi tați nu erau acasă, Steiner i-au pe Rosa, pe Trudy Huberman și pe Liel când au sosit. Rudi încă dădea explicații despre hainele lui. Se uită la Liel și gura i se deschise, dar numai puțin.
Zilele până la Crăciunul anului 1942. Venirea cu p adă grea. Liel citi de mai multe ori "Scuturătoarea de cuvinte", de la povestea în sine până la numeroasele schițe și comentarii care o însoțeau. În ajunul Crăciunului, luă o decizie cu privire la Rudi. "La naiba cu satul pe afară, prea târziu." Merse la ușa vecină chiar înainte să se îns și îi spuse că are un cadou pentru el de Crăciun. Rudy se uită la mâinile și picioarele ei. "Ei, unde e?" "Las-o baltă atunci." Dar Rudy știa. O mai văzuse astfel și înainte. Ochi periculoși și mâini lipicioase. Respirația cu aromă de hoție o înconjura și el nu putea mirosi cadoul ăsta. "CH el nu l ai încă, nu-i așa?" "Nu." "Și sigur că nici nu ai de gând să-l cumperi." "Sigur că nu. Crezi că am vreun ban?" Zăpada cădea în continuare la marginea ierbii. Gheața arăta ca sticlă spartă. "Ai chea?" întrebă ea. "Chea de unde?" Dar lui Rudy nu-i luă mult să înțeleagă. Intră în casă și se întoarse după un scurt timp cu cuvintele lui Victor Chamel. "Spuse: 'E timpul să mergem la cumpărături.'" Lumina dispărea rapid și, cu excepția bisericii, toată strada München era închisă de Crăciun. Liel mergea repede ca să țină ritmul cu pașii mai lungi ai vecinului ei. Ajunseră la fereastra magazinului Steiner. Geamul era acoperit cu un strea subțire de noroi și funingine. De pus în săptămânile care trecuseră din de el. Manechinele arătau ca niște martori. Erau serioase și ridicol de elegante. Era greu să scapi de senzația că urmăreau totul. Rudy băgă mâna în buzunar. Era ajunul Crăciunului. Tatăl lui se afla în apropiere de Viena. Se gândi că nu l va deranja dacă vor intra în magazinul lui iubit. Circumstanțele o cereau. Ușa se deschise ușor și cei doi se strecurară înăuntru. Din instinct, Rudy vru să aprindă lumină, dar curentul electric fusese deja întrerupt. "Ai vreo lumânare?" Rudy era exasperat. "Eu am adus cheile și pe lângă asta, a fost ideea ta." În mijlocul schimbului de replici, Lisel se împiedică de umflătură din podea. Un manechin căzu în urma ei. Îi atinse brațul și se dezmembrăm. "Veșmânt, ia chestia asta de pe mine!" Manechinul se desfăcu în câteva bucăți: trul și capul, picioarele și două mâini. După ce scăpă de el, Liel se ridică și răsuflă din greu. Rudy găsi unul din brațe și o bătu pe umăr cu el. Când ea se întoarse speriată, el îi întinse prietenos. "Mă bucur să te cunosc." Preț de câteva minute, se mișcară încet pe culoarele îngustă din magazin. Rudy o lă spre tejghea când căzu peste o cutie goală. Scânci și înjură, apoi se îndreptă spre intrare. "E ridicol," zise el. "Așteaptă aici un minut." Little se așeză cu brațul manechinului în mână până când el se întoarse. Un fel inerte la biserică. Un inel de lumină îi încerc fața. "Așadar, unde i cadoul cu care te-ai tot lăudat? Bine ar fi să nu fie unul dintre manechinele astea ciudate." "Adu lumina încoace." Când ajuns în secțiunea din stânga magazinului, Liel luă felinarul cu o mână și cu cealaltă căută printre costumele care atârnau. Trase unul afară, dar îl înlocui rapid cu altul. "Nu tot e prea mare." După încă două încercări, ridică un costum "Blom Marin" în fața lui Rudy Steiner. "Pare cam pe măsura ta." Cât timp Liel rămas în întuneric, Rudy pră costumul în spatele unuia dintre paravane. C zărea un mic cerc de lumină și umbra care se îmbrăca atunci când se întoarse. Ținu felinarul pentru ca Liză să poată vedea. Eliberată de paravan, lumina Era ca o coloană strălucind pe costumul rafinat. Lăsa însă să se vadă și cămașa murdară de dedesubt și pantofii uzați ai lui Rudy. "Ei bine," întrebă el. Liel continuă examinarea. Îl dădu ocol și ridică din umeri. "Nu-i rău. Nu-i rău. Arăt mai bine decât 'nu-i rău'. Pantofii te dau de gol și fața." Rudy puse felinarul pe tejghea și veni spre ea, prefăcând se că este furios, iar Liz trebuie să admită că începea să o cuprindă o stare de nervozitate. F ușurată și dezamăgită în același timp, când îl văzu cum se împiedică și cade pe manechinul aflat în dizgrație pe podea. Rudy râdea, apoi își închise ochii. Liz se grăbi către el. Se a Plecă spre băiat. "Sărută-l." "Liel sărută-l. Ești în regulă?" "Rudy, mi-e de el," zise băiatul, stând într-o rână pe bădea. Îl ajută să se ridice, îndreptând i costumul. "Trecem fericit."