Tată Bogat, Tată Sărac de Robert T. Kiyosaki 🎧 [Audiobook] ▶ Capitolul 8

Capitolul 8 Începuturi

Depășirea obstacolelor

Chiar și după ce oamenii studiază și se alfabetizează din punct de vedere financiar, ei tot se mai lovesc de obstacole în obținerea independenței financiare. Există cinci motive principale pentru care cei inițiați din punct de vedere financiar nu reușesc totuși să aibă o coloană a activelor suficient de bogată. Coloana activelor este cea care poate produce mari sume de bani din circuitul financiar. Coloana activelor este cea care îi poate scăpa de probleme, astfel încât ei să ducă existența la care visează, în loc să muncească tot timpul doar pentru a-și plăti facturile. Cele cinci motive sunt: frica, scepticismul, lenea, obiceiurile proaste, aroganța.

Motivul numărul 1: Înfrângerea fricii de a pierde bani

N-am cunoscut niciodată pe nimeni căruia să-i facă plăcere să piardă bani și, de când nu știu, n-am cunoscut niciun om bogat care să nu fi pierdut bani. În schimb, cunosc o mulțime de oameni săraci care n-au pierdut niciun bănuț. Adică, investiția. Teama de a pierde bani este firească. Toată lumea o are. Chiar și cei bogați. Dar problema nu este teama, ci felul cum este ea stăpânită, felul cum reacționezi la pierderi, felul cum manevrezi eșecul. Asta contează de fapt. Asta are cea mai mare valoare în viață, nu banii. Principala diferență dintre un om bogat și un om sărac constă în felul în care stăpânește frica. E normal să vă fie frică. E normal să fiți lași când e vorba de bani, dar încă vă puteți îmbogăți. Cu toții suntem eroi în unele direcții și lași în altele. Soția prietenului meu este asistentă la urgențe. Când vede sânge, se apucă imediat de treabă. Când îi pomenesc de investiții, o ia la fugă. Eu, când văd sânge, nu fug. Leșini.

Tatăl meu cel bogat a înțeles foarte bine fobia banilor. „Unora le e frică de șerpi, altora le e frică să nu piardă bani. În ambele cazuri, este vorba de fobie”, spunea el. Soluția lui pentru fobia pierderii banilor erau niște versuri care sunau cam așa: „Dacă urăști riscul și grijile, apucă-te de treabă cât mai devreme.” De aceea, băncile le recomandă tinerilor să-și formeze obiceiul de a economisi. Dacă începeți de foarte tineri, este mai ușor să vă îmbogățiți. Nu o să aprofundez aceste idei aici, dar este o mare diferență între o persoană care începe să pună deoparte la 20 de ani și una care o face la 30 de ani. Este o diferență uriașă. Se spune că una dintre minunile lumii este puterea de a combina diverse interese. Cumpărarea insulei Manhattan, zice că ar fi fost cel mai mare chilipir al tuturor timpurilor. New York-ul a fost cumpărat cu echivalentul a 24 de dolari în gablonțuri și mărunțiș. Și totuși, dacă cei 24 de dolari ar fi fost investiți cu 8% dobândă anual, ar fi valorat până în 1995 peste 28 de miliarde $. Manhattan ar fi putut fi cumpărat din nou cu ceea ce mai rămânea după achiziționarea unei mari părți din Los Angeles, mai ales la nivelul prețurilor de pe piața imobiliară din 1995.

Vecinul meu lucrează la o importantă companie de calculatoare. Este acolo de 25 de ani. Peste încă 5 ani, el va pleca de la companie având 4 milioane de dolari, inclusiv în planul de pensie 401(k). Cheia majoritatea banilor sunt investiți în fonduri mutuale cu creștere rapidă, pe care el le va transforma în obligațiuni și titluri de stat. Va avea doar 55 de ani când va ieși la pensie și, în continuare, va beneficia de un circuit pasiv de bani de peste 300.000 de dolari pe an, mai mult decât câștiga acum din leafă. Deci, se poate. Chiar dacă nu vă place să pierdeți sau roți riscul, trebuie doar să începeți foarte devreme și să vă preocupați de o schemă de pensii, angajând un specialist în finanțe în care să aveți încredere și care să vă călăuzească înainte de investi, indiferent în ce.

Dar dacă nu mai aveți mult timp la dispoziție sau doriți să vă pensionați mai devreme, cum puteți să vă stăpâniți frica de a pierde bani? Tatăl meu cel sărac n-a făcut nimic. Pur și simplu n-a deschis discuția, refuzând acest subiect. Pe de altă parte, tatăl meu cel bogat m-a sfătuit să gândesc „texan”. „Îmi place textasul și îmi plac texanii”, obișnuia să spună el. „În Texas, totul este mai mare. În Texas, când se câștigă, se câștigă masiv. Când se pierde, se pierde spectaculos.” „Le place să piardă?”, am întrebat eu. „N-am spus asta nimănui. Le place să piardă? Arată-mi tu mie pe cineva căruia îi place să piardă și-ți asigur că personajul e un ratat”, spuse tata cel bogat. „Mie-mi place atitudinea texanilor în raport cu riscul, cu răsplata și cu eșecul. La asta mă refer. Felul cum își administrează viața. Ei trăiesc în stil mare, nu ca majoritatea celor de pe aici, care reacționează ca niște gângănii când e vorba de bani. Niște gângănii speriate să nu le observe careva, care să se smiorcăie de câte ori băcanul nu le dă un sfert de dolar rest.”

Tatăl cel bogat și-a continuat explicația: „Ceea ce-mi place cel mai mult la texan este atitudinea lor. Ei sunt mândri când câștigă și se fălesc când pierd. Texanii au și un proverb: ‘Dacă tot e să dai faliment, să fie unul spectaculos.’ Nu ți-ai face plăcere să recunoști când ai faliment. Majoritatea celor de pe aici se tem atât de tare să nu piardă, încât au grijă să nu aibă ce să piardă permanent”, spunea el lui Mike și mie. „Că motivul cel mai important al insuccesului financiar îți reprezintă faptul că oamenii nu își asumă riscuri. Oamenii se tem atât de tare să nu piardă, încât până la urmă pierd.”

„Frontier a fost o vedetă a fotbalului american, zicea astfel: ‘Să câștigi înseamnă să nu-ți fie teamă că ai să pierzi.’ De-a lungul vieții mele, am observat că, de obicei, se câștigă după ce se pierde ceva. Înainte de a învăța să merg pe bicicletă, am căzut de mai multe ori. N-am cunoscut niciun jucător de golf care să nu fi ratat o minge. N-am cunoscut pe nimeni care să nu se fi îndrăgostit la un moment dat fără speranță și n-am cunoscut niciun om bogat care să nu fi pierdut vreodată bani. Așadar, pentru cei mai mulți, motivul pentru care nu câștigă din punct de vedere financiar constă în faptul că suferința cauzată de pierderea banilor ar fi cu mult mai mare decât bucuria de a câștiga. Așadar, pentru cei mai mulți, motivul pentru care nu câștigă din punct de vedere financiar constă în faptul că suferința cauzată de pierderea banilor ar fi cu mult mai mare decât bucuria de a fi bogat.”

Un alt proverb texan a sunat așa: „Toată lumea vrea să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară.” Majoritatea visează să fie bogați, dar îi sperie gândul că ar putea pierde bani. Deci, nu ajung niciodată în rai. Tatăl cel bogat obișnuia să ne povestească lui Mike și mie despre călătoriile sale în Texas. „Dacă vreți într-adevăr să învățați cum să abordați riscul, cum să pierdeți și cum să faceți față eșecului, mergeți la San Antonio și vizitați Alamo. Alamo este povestea minunată a unor oameni curajoși care au hotărât să lupte, deși știau că n-au sorți de izbândă. Totul fiindule potrivnic, ei au preferat să moară decât să se predea.” Aceasta este o poveste care inspiră și merită studiată. Totuși, ea rămâne o tragică înfrângere militară. Au fost bătuți mari, un eșec, dacă vreți. Au pierdut și cum au înfruntat examenul. A continuat să strige: „Programare! Nu uitați de Alamo!” Mai și mie am auzit de multe ori povestea asta. Tatăl cel bogat ne-o spuneam mereu, mai ales în ajunul unei afaceri importante, când era nervos, după ce își termina cu scrupulozitate toate îndatoririle și nu-i mai rămânea decât să facă pasul înainte sau să stea pe loc. Ne spune această poveste de câte ori se temea să nu greșească sau să piardă bani. Ne spune această poveste, îi dădea curaj pentru că ea mintea de faptul că oricând o pierdere în plan financiar se poate transforma într-un câștig. Tatăl cel bogat știa că eșecul îl va face mai puternic și mai deștept, nu că ar fi vrut să piardă, dar știa exact care este valoarea lui și cum să abordeze pierderea. El o transforma într-un câștig. De asta era un învingător, iar alții niște ratați. Acest lucru îi dădea curaj să facă acel pas important, când alții băteau retragere. De asta îmi plac mult texanii. Ei iau un mare eșec și îl transformă punct turistic din care câștigă milioane. Dar poate că vorbele lui de cea mai mare însemnătate pentru mine, mai ales acum, rămân acestea: „Texanii nu-și îngroapă eșecurile, se inspiră din ele. Ei iau nereușitele și le transformă în strigăte de izbândă. Eșecurile inspiră pe texani spre a deveni învingători.” Aceasta însă nu este o formulă exclusivă a texanilor, este formula tuturor învingătorilor. Cum spuneam și despre faptul că a cădea de pe bicicletă face parte din procesul învățării mersului pe bicicletă. Îmi amintesc acele căzături mă făceau să fiu și mai hotărât să învăț să merg și nu dimpotrivă. N-am întâlnit niciodată un jucător de golf care să nu fi ratat măcar o minge. Pe jucătorii de golf profesioniști, ratarea unei mingi sau a unui turneu îi face să fie și mai buni, să exerseze suplimentar, să studieze în plus. Așa devin mai buni. Învingătorii se inspiră din eșecuri, ratații sunt înfrânți de eșecuri. Ele îi limitează.

„John D. Rockefeller a afirmat: ‘Întotdeauna am încercat să transform orice dezastru într-o ocazie.’ Ca japonez american, vă asigur că lucrurile stau chiar așa. Cei mai mulți spun că Pearl Harbor a fost o greșeală americanilor. Eu cred că a fost o greșeală japonezilor. În filmul Tora! Tora! Tora!, un sobru amiral japonez le spune subordonaților săi, care îl ovaționează: ‘Mă tem că am trezit un monstru.’ Nu uitați, Pearl Harbor a devenit un strigăt de mobilizare. Una dintre cele mai mari pierderi ale Americii a fost transformată într-un motiv de a fi învingători. Această mare înfrângere i-a dat Americii forța care s-a dovedit curând a fi o putere mondială. Eșecurile îi inspiră pe învingători și tot eșecurile îi înfrâng pe ratați. Acesta este cel mai mare secret al învingătorilor, un secret pe care ratații nu-l cunosc. Cel mai mare secret al învingătorilor este faptul că eșecul îi inspiră spre reușită. Astfel, învingătorii nu se tem de eșec.”

Voi repeta citatul din Fran D.K. „Să câștigi înseamnă să nu-ți fie teamă că ai să pierzi.” Cei ca Fran D.K. nu se tem să piardă pentru că își cunosc exact valoarea. Ei urăsc eșecul, chiar dacă știu că i-ar ajuta să devină și mai buni. Este o mare diferență între a urî eșecul și alte temeri. Cei mai mulți tem atât de tare să nu piardă bani, încât îi pierd. Dau faliment dintr-o nimica toată. Din punct de vedere financiar, ei își plănuiesc viața mult prea fără riscuri și la un nivel prea mic. Își cumpără case mari și mașini mari, dar nu cu investiții mari. Principalul motiv pentru care 90% dintre americani au probleme financiare este faptul că ei nu vor să piardă niciodată. Ei nu joacă pentru a câștiga. Apelează la specialiști în finanțe sau contabilitate sau la brokeri și cumpără un portofoliu de acțiuni sigure. Majoritatea au mulți bani băgați în certificate de depozit, în obligațiuni cu dobândă scăzută, în mici fonduri mutuale care operează ca o familie și doar în câteva acțiuni individuale. Acesta este un portofoliu sigur și rezonabil, dar nu se câștigă dintr-un asemenea portofoliu. Acesta este portofoliul cuiva care joacă pentru a nu pierde. Să nu mă înțelegeți greșit. E poate un portofoliu mai bun decât ce obține 70% din populație și asta e înspăimântător, pentru că un portofoliu sigur este mai bun decât nimic. Este un portofoliu ideal pentru un om care ține să nu-și asume riscuri, dar a jucat la sigur, urmărind mereu echilibrul între investiții și câștig. Nu este o cale a investitorilor care joacă cu succes.

Dacă aveți bani puțini și vreți să vă îmbogățiți, trebuie mai întâi să vă concentrați și apoi să vă echilibrați. Dacă veți analiza o persoană care a reușit, veți constata că la început nu avea acest echilibru. Cei care caută prea mult echilibru nu ajung nicăieri, rămân pe loc. Pentru a face progrese, e nevoie mai întâi de un dezechilibru. Gândiți-vă la felul cum ați învățat să mergeți. Thomas Edison nu era echilibrat, el se concentrase asupra unui singur lucru. Nici Bill Gates nu a fost echilibrat, ci s-a concentrat. Donald Trump se concentrează. George Soros se concentrează. George Patton nu și-a dus tancurile peste tot, le-a concentrat într-un singur loc și a lovit exact în punctele slabe ale liniei germane. Francezii au luptat în câmp deschis pe linia Maginot și știți ce s-a întâmplat? Dacă într-adevăr doriți să vă îmbogățiți, trebuie să vă concentrați. Trebuie să puneți cât mai multe ouă doar în câteva coșuri. Nu procedați asemenea celor săraci sau asemenea celor din pătura de mijloc. Nu puneți puținele ouă în multe coșuri. Dacă vă e frică să nu pierdeți, acționați fără riscuri. Dacă eșecul vă destabilizează, acționați fără riscuri. Apelați la investitori echilibrați. Dacă aveți peste 25 de ani și vă sperie riscurile, nu vă veți mai schimba. Acționați fără riscuri, dar apucați-vă devreme de treabă. Începeți să vă adunați ouăle în cuib încă din vreme, pentru că va fi un proces de durată. Dar dacă aveți vise de libertate sau vreți să ieșiți din Cursa Șobolanului, prima întrebare pe care trebuie să vă puneți este: „Cum reacționez în fața eșecului?” Dacă eșecul vând înseamnă să învingi, poate că ar fi mai bine să-l cunoști, dar aceasta este doar o eventualitate. Dacă eșecul te face să fii slab sau te scoate din fire și te manifesti ca niște copii răsfățați care apelează la avocat și deschid procese de câte ori ceva anulează cum vor, atunci acționați fără riscuri. Păstrați-vă slujba sau cumpărați obligațiuni ori fonduri mutuale. Și mai ales, nu uitați că și în aceste instrumente financiare există riscuri, chiar dacă sunt mai sigure.

Spun toate și pomenesc de Texas sau de Fran D.K. pentru că e ușor să umpli coloana activelor. Nu-ți trebuie prea multă pregătire, nici prea multă școală. Matematica de clasa a V-a ajunge. Important este că aceste active să fie valoroase. Pentru asta trebuie curaj, răbdare și o atitudine potrivită în raport cu eșecul. Ratații, vitejii și eșecul îi transformă pe ratați învingători. Amintiți-vă de Alamo.

Motivul numărul 2: Depășirea scepticismului

„Pică cerul! Pică cerul!” Aproape toți știm povestea puișorului ce laș care aleargă de zor în curtea de păsări ca să vestească dezastrul. Cunoaștem și mulți oameni care procedează așa. Cu toții avem câte un puișor laș în noi. Așa cum spuneam mai înainte, scepticul este de fapt un puișor laș. Cu toții devenim puțin lași când se adună nori de teamă și de îndoială în gândurile noastre. Cu toții avem îndoieli: „Nu sunt deștept. Nu sunt destul de bun. Cutare e mai bun decât mine.” Uneori, suntem paralizați din cauza îndoielilor noastre și atunci începem jocul infernal al „și dacă?”. „Și dacă economia se prăbușește imediat după ce investesc?” „Și dacă pierd controlul și nu pot să dau banii înapoi?” „Și dacă lucrurile nu ies așa cum am plănuit?” Sau prietenii și chiar cei dragi îmi amintesc de neajunsurile noastre. Indiferent ce am întreba, adesea spun: „Ce te face să crezi că ai fi în stare?” sau „Dacă e o idee chiar așa de grozavă, cum de nu i-a mai venit nimănui?” sau „Nu o să meargă niciodată. Nu-ți dai seama ce spui?” Aceste vorbe de îndoială sunt adesea atât de puternice, încât nu mai putem face nimic. Ne blochează. Se trezește un sentiment de teamă cu plină în stomac. Uneori, nu mai putem dormi, nu mai putem avansa și rămânem la lucrurile sigure, iar ocaziile trec pe lângă noi. Ne uităm cum trece viața pe lângă noi, în timp ce noi rămânem imobilizați, cu nod în stomac. Cu toții am simțit asta măcar o dată în viață, unii mai mult decât alții.

Peter Lynch, de la fonduri mutuale Fidelity Magellan, se referă la avertismentele de genul „Drobul de sare” considerându-le niște zgomote de fond pe care le auzim cu toții. Acest zgomot de fond fie ia naștere în mintea noastră, fie iese la iveală. Adesea, ni-l spun prietenii, familia, colegii sau mass-media. Lynch își amintește de perioada din timpul anilor '50, când exista amenințarea unui război atomic, lucru atât de puternic prezentat la știri, încât oamenii au început să-și construiască adăposturi și să-și facă rezerve de alimente și apă. Dacă ar fi investit acești bani în mod înțelept, în loc să-i cheltuiască în adăposturi precare, probabil că în prezent ar fi cunoscut o adevărată independență financiară. Când am început luptele de stradă acum câțiva ani la Los Angeles, vânzarea de arme în toată țara a crescut spectaculos. O persoană moare din cauza cărnii crude dintr-un hamburger mâncat în statul Washington și departamentul de sănătate al statului Arizona interzice din toate restaurantele să frigă bine carnea de vacă. O companie de medicamente prezintă o reclamă despre felul în care oamenii iau gripa pe un post național de televiziune. Anunțul se face în februarie. Răcelile sunt tot mai numeroase, dar și vânzările de medicamente pentru gripă. Majoritatea oamenilor sunt săraci, pentru că atunci când este vorba de investiții, lumea e plină de puișori lași care strigă disperați: „Pică cerul! Pică cerul!” și sunt foarte eficienți, pentru că în fiecare dintre noi există câte un puișor laș. Uneori, trebuie mult curaj pentru a nu lăsa zvonurile și previziunile sumbre să facă să încolțească îndoiala și teama.

În 1992, un prieten pe nume Richard a venit de la Boston să ne facă o vizită mie și soției mele în Phoenix. El a fost foarte impresionat de ceea ce am reușit noi cu acțiunile și proprietățile imobiliare. Prețurile la proprietățile imobiliare scăzuseră în Phoenix. Ne-am petrecut două zile explicându-i că acestea sunt niște ocazii excelente pentru creșterea circuitului banilor și a capitalului. Soția mea și cu mine nu suntem de fapt agenții imobiliari, suntem doar investitori. După ce am identificat o clădire într-o zonă bună, am sunat un agent, care i-a vândut-o în acea după-amiază. Prețul a fost de doar 42.000 de dolari pentru o casă de oraș cu două dormitoare. Case similare merg până la 65.000 de dolari. Prietenul nostru dăduse de un chilipir, încântat. A cumpărat-o și s-a întors la Boston. Două săptămâni mai târziu, agentul a sunat spunându-ne că prietenul nostru s-a răzgândit. L-am sunat imediat să aflu de ce. Mi-a zis că a vorbit cu vecinul lui, care a spus că e afacere proastă, că a plătit prea mult. L-am întrebat pe Richard dacă vecinul e investitor. Richard mi-a spus că nu. Când l-am întrebat de ce îl ascultă, Richard a început să se apere din răsputeri și mi-a zis că el vrea să mai caute. Piața imobiliară din Phoenix s-a modificat din nou și în 1994 căsuța respectivă se închiria cu 1.000 de dolari pe lună (2.500 în lunile de iarnă grea). Casa valora 95.000 $ în 1995. Pentru Richard, ar fi fost suficient să plătească un avans de 5.000 de dolari și ar fi ieșit din Cursa Șobolanului. Nici până în prezent n-a făcut nimic. Și totuși, chilipirurile în Phoenix încă există, trebuie doar căutate atent. Faptul că Richard s-a răzgândit nu m-a surprins. Acesta reflectă remușcările cumpărătorului, care ne afectează pe toți. Îndoielile. Ele ne vin de hac. Puișorul ce laș a câștigat și am pierdut o șansă de a ne descătușa.

Iată un alt exemplu: partea dintre activele mele sunt sub formă de drepturi asupra bunurilor debitorului, în loc de certificat de depozit. Câștig 16% pe an pentru banii mei, ceea ce sigur că depășește cu mult cele 5 procente oferite de bancă. Acest tip de certificate sunt în proprietăți imobiliare și sub putere legală, ceea ce, din nou, este un sistem mai sigur decât banca. Formula prin care sunt cumpărate ele face să fie mai sigure. Ele nu sunt sub formă de lichidități. Le-am privit comparativ cu certificatele de depozit între 2 și 7 ani. Aproape de fiecare dată când spui cuiva, mai ales celor care au bani în certificatele de depozit, că tu îți ții banii în astfel de certificate, mi se răspunde că e riscant. Mi se explică de ce n-ar trebui să procedeze așa. Atunci când îi întrebi de unde deține aceste informații, îmi spun că de la un prieten sau dintr-o revistă de investiții. Ei personal nu au procedat așa, dar îi spun cuiva care a cunoscut această experiență de ce trebuie să o facă. Cel mai mic profit pe care l-am avut a fost de 16%, dar cei care își manifestă neîncrederea preferă să accepte 5%. Îndoiala costă scump, după părerea mea. Aceste îndoieli și acest scepticism îi fac pe cei mai mulți să fie săraci și să acționeze fără riscuri. Lumea, de fapt, de abia așteaptă să vă îmbogățiți. Îndoielile fac pe oameni să rămână săraci. Așa cum spuneam, teoretic, ieșirea din Cursa Șobolanului se face simplu. Nu trebuie prea multă școală, dar îndoielile acelea îi paralizează pe cei mai mulți. Tatăl cel bogat spunea: „Scepticii nu câștigă niciodată.” Îndoielile necontrolate și temerile duc la scepticism. Scepticii critică, iar învingătorii analizează. Erau alte idei pe care îi plăcea să le repete tatăl cel bogat. Explica faptul că analiza îți deschide ochii, iar veșnicele comentarii negative te orbesc. Analizele permit învingătorilor să constate cât de greșite sunt criticii și să discearnă ocaziile pe care toți ceilalți le ratează. Cheia oricărui succes este să descoperi ceea ce alții nu observă. Proprietățile imobiliare sunt o formă serioasă de investiție pentru oricine își dorește o independență sau o libertate financiară. Este o unealtă unică de investiție. Și totuși, de câte ori pomenesc de a face investiții imobiliare ca vehicul ideal, aud deseori: „Nu vreau să repar șosete.” Asta este ceea ce numește Peter Lynch „zgomotul de fond”. Așa ar spune și tatăl meu cel bogat: „Că vorbește un sceptic.” E de fapt persoana care critică și nu analizează. Persoana care lasă îndoielile și temerile să-i întunece mintea în loc să-i deschidă ochii. Așadar, când cineva spune „Nu vreau să repar șosete”, îmi vine imediat să replic spunând: „Ce te face să crezi că eu aș dori așa ceva?” Asta înseamnă că toaleta este mai importantă decât ceea ce își doresc de fapt. Tocmai am vorbit despre eliberarea din Cursa Șobolanului și oamenii continuă să se concentreze pe toalete. Aceasta este gândirea șablon pe care continuă să o aibă majoritatea celor săraci. E critică în loc să analizeze. „Aceste ‘nu vreau’ dețin cheia reușitei tale”, ar spune tatăl cel bogat. „Cum nici eu nu vreau să repar șosete, m-am străduit să găsesc un administrator care să se ocupe de asta, pentru că am găsit pe cineva foarte priceput care să se ocupe de casă și blocuri. Circuitul financiar a crescut, ceea ce este și mai important este faptul că acest bun administrator mi-a permis să cumpăr mult mai multe proprietăți imobiliare, atâta vreme cât nu trebuia să repar o clădire. Un bun administrator este cheia reușitei în afacerile imobiliare pentru mine. Ele chiar mai importante decât proprietățile imobiliare rentabile. Un bun administrator află mai multe de pe piața de proprietăți imobiliare și mai repede chiar decât agenții specializați, ceea ce face ca proprietățile respective să le crească valoarea.” Asta înțelegea tatăl cel bogat prin aceste „nu vreau”. „Dețin cheia reușitei tale, pentru că nu vreau nici eu să repar toalete. M-am gândit cum să investesc în proprietăți imobiliare și cum să ies din Cursa Șobolanului.” Cei care continuă să spună „Nu vreau să repar șosete” adesea nu-și dau seama de importanța investițiilor. Aceste toalete par să conteze chiar mai mult decât libertatea lor legată de piața de acțiuni.

Deseori îi aud pe unii spunând: „Nu vreau să pierd bani.” De ce or fi crezând ei că eu sau altcineva ar vrea să piardă banii? Ei nu reușesc să facă bani pentru că aleg să nu piardă bani în loc să analizeze. E refuză un alt important vehicul în investiții: piața de acțiuni. În decembrie 1996, treceam cu un prieten pe lângă benzinăria din cartier. S-a uitat și a văzut că a crescut din nou prețul benzinei. Prietenul meu își făcea griji din orice. Adică, este un fel de puișor laș. Pentru el, nu există decât „drobul de sare”, care uneori chiar cade cap. Până am ajuns acasă, mi-a explicat în ce hal o să crească prețul benzinei în următorii câțiva ani. Știa tot felul de statistici, de care eu nu auzisem. Deși personal dețin un număr considerabil de acțiuni în companiile petroliere, primind această informație, imediat am căutat și am găsit o nouă companie petrolieră subevaluată, care era pe calea să descopere noi zăcăminte. Brokerul meu era foarte încântat de această nouă companie și a cumpărat 15.000 de acțiuni la 65 de cenți bucata. În februarie 1997, împreună cu prietenul meu, am trecut pe lângă aceeași benzinărie și, într-adevăr, prețul crescuse cu aproape 15%. Din nou, puișorul laș și-a făcut griji și s-a plâns de mama focului. Eu am zâmbit, pentru că în ianuarie 1997, acea nebunie mică de petrol descoperise un nou zăcământ și cele 15.000 de acțiuni au ajuns la 3 $ bucata. Față de momentul în care el mi-a dat prima informație, prețul benzinei va continua să crească dacă se adeverește ceea ce spune prietenul meu. În loc să analizeze, acești mici speriați își blochează mintea. Dacă majoritatea oamenilor înțelege cum funcționează investițiile pe piața de acțiuni și ce înseamnă un stop-loss, mult mai mult ar investi ca să câștige și nu ca să nu piardă. Stop-loss este o simplă comandă pe calculator prin care sunt vândute automat acțiunile în momentul în care prețul scade abrupt, ajungând la reducerea pierderilor și la creșterea la maximum a câștigurilor. Aceasta este o extraordinară unealtă pentru cei care se tem să nu piardă. Astfel, de câte ori îi aud pe cei care se concentrează asupra lui „Nu vreau” în loc să fie interesați ce anume vor, știu că acest zgomot de fond, numele lor trebuie să fie unul tare puternic. Puișorul ce laș e depășit de situație și a început să piuie: „Adică cerul și se strică toaletele.” Astfel evită ceea ce nu vor, dar plătesc enorm pentru asta. S-ar putea chiar să nu obțină niciodată în viață ceea ce vor.

Tatăl cel bogat m-a învățat să-i privesc altfel pe puișorii aceia lași. Procedez precum Colonelul Sanders. La 66 de ani, el a dat faliment și a început să trăiască din cecul de la Social Security. Evident, banii nu-i ajungeau. A bătut toată țara vânzându-și rețeta de pui fript. A fost refuzat de 1.009 ori înainte să spună cineva „Da”. Și a continuat, devenind multimilionar la o vârstă la care cei mai mulți se retrag din afacere. „Era un om curajos și tenace”, spunea tatăl cel bogat despre Harland Sanders, întemeietorul rețelei KFC. Așadar, atunci când aveți dubii și voi, cel puțin frică, procedați precum Colonelul Sanders cu puișorii lui fripți.

Motivul numărul 3: Lenea

Oamenii ocupați sunt adesea cei mai leneși. Cu toții am auzit povești despre un om de afaceri care muncește din greu ca să câștige bani. El muncește serios ca să asigure traiul nevestei și al copiilor. Petrece multe ore la birou și muncește și acasă în weekenduri. Dar, într-o bună zi, se trezește singur în casă. Nevasta îl părăsește și ea și copiii. El știa că nevasta avea probleme, dar în loc să se străduiască să îndrepte relația dintre ei, a continua să stea cu nemiluita la slujbă. Demoralizat, el începe să nu mai muncească bine și își pierde slujba. Am întâlnit adesea oameni care sunt prea ocupați ca să aibă grijă de averea lor, așa cum unii oameni sunt prea ocupați ca să se preocupe de sănătatea lor. Motivul este același: sunt ocupați și continuă pe linia asta pentru a evita ceva cu care nu vor să se confrunte. Nu e nevoie să le spună nimeni. În adâncul sufletului, ei știu de fapt. Dacă le atragi atenția, adesea reacția lor este una de furie sau iritare. Dacă nu sunteți ocupați cu munca sau cu copiii, sunt ocupați să se uite la televizor, să pescuiască, să joace golf sau să meargă la cumpărături. În adâncul sufletului, ei știu că de fapt evită ceva important. Aceasta este forma de lene cel mai des întâlnită. Este o lene manifestată printr-o ocupare excesivă. Și care este leacul? Răspunsul este: puțină lăcomie.

Mulți dintre noi am fost educați în ideea că lăcomia sau dorința pătimașă ar fi ceva rău. „Oamenii hrăpăreți sunt oameni răi”, obișnuia să spună mama mea. Și totuși, în noi toți există dorința de a avea lucruri frumoase, noi sau de a trăi ceva palpitant. Pentru a stăpâni acest sentiment al dorinței pătimașe, părinții găsesc adesea ca soluție înăbușirea dorinței printr-o idee de vinovăție. „Te gândești numai la tine? Nu știi că mai ai și frați și surori?” Era unul dintre lucrurile care îi plăceau cel mai tare mamei să mi le repete. „Sau vrei să-ți cumpăr asta?” Îi plăcea tatălui să spună: „Crezi că sunt fabrică de bani? Vezi că banii se găsesc pe stradă? Știi că noi nu suntem bogați?” Cu atât cuvintele, cât și tonul lor, întârziau un sentiment de vinovăție. Reversul sentimentului de vinovăție era: „Mă sacrific ca să-ți cumpăr asta. Ți-o cumpăr doar pentru că eu nu am avut norocul ăsta când eram copil.” Am o vecină care, deși este sărac lipit, nu-și mai poate băga mașina în garaj. Aceasta este plină cu jucării pentru copiii lui. „Obraznicăturile astea răsfățate au obținut tot ce și-au dorit. Nu vreau să trăiască și ei sentimentul nesatisfacerii dorințelor”, repeta el zilnic. Nu ajunsese nimic deoparte pentru anii de facultate ai copiilor sau pentru pensie, dar copiii lui puteau obține orice jucărie aș doreau. Recent, tocmai primise un card de credit prin poștă și și-a dus copiii la Las Vegas. „O fac pentru copii”, spuse el, scoțând în evidență sacrificiul de care dădea dovadă.

Tatăl cel bogat interzicea expresia „Nu-mi pot permite”. La mine acasă nu asta auzeam. În schimb, tatăl cel bogat cerea să se pună întrebarea: „Cum mi-aș putea permite asta?” Raționamentul său era că exprimarea „Nu-mi pot permite” blochează creierul. El nu mai poate gândi. Cum aș putea să-mi permit asta? Îi deschidea mintea, forțând-o să gândească și să caute o rezolvare. Ceea ce este însă și mai important este că el considera că exprimarea „Nu-mi pot permite” exprimă de fapt o minciună. „Omul știe asta. Spiritul omenesc este foarte, foarte puternic”, spunea el. „El știe că poate face orice.” Însă atunci când este vorba de o minte leneșă care spune „Nu-mi pot permite”, izbucnește un adevărat război interior. Spiritul se supără, iar mintea cea leneșă trebuie să-și apere minciuna. Spiritul strigă din răsputeri: „Hai să mergem la sală și să facem mișcare!” În schimb, mintea cea leneșă spune: „Dar sunt obosit. Am muncit din greu pe ziua de azi.” Sau spiritul: „M-am săturat până peste cap să fiu sărac. Hai să facem ceva să ne îmbogățim!” La care mintea cea leneșă răspunde: „Oamenii bogați sunt hrăpăreți și apoi e prea mare osteneala. Există riscuri. S-ar putea să pierd banii și oricum muncesc destul. Am prea multe de făcut la serviciu. Uite numai câte am de făcut în seara asta. Șeful vrea să termini treaba până mâine dimineață.” „Nu-mi pot permite.” Aduce tristețea, neajutorarea, care duce la deznădejde și adesea la depresie. Un alt cuvânt pentru asta este apatie.

Întrebarea „Cum aș putea permite asta?” deschide posibilități, incită și creează visuri. Tatăl cel bogat nu era preocupat de ceea ce voiai să-ți cumperi și de puterea minții și de spiritul dinamic pe care îl crea. „Cum mi-aș putea permite asta?” Astfel, rareori ne dădea ceva lui Mike și mie. În schimb, ne întreba: „Și cum ți-ai putea permite asta?” cu referire la studiile universitare pe care ni le-am plătit singuri. Nu era vorba de un scop aici, ci de procesul de atingere a unui scop, pe care el dorea să ni-l însușim. Problema pe care am sesizat-o în zilele noastre este că există milioane de oameni care au un sentiment de vinovăție față de lăcomia lor. Sunt condiționați să fie astfel din copilărie. E vorba de acea dorință de a avea cele mai frumoase lucruri pe care ți le poate oferi viața. Cei mai mulți oameni sunt condiționați. Sunt conștienți să spună: „Nu poți tu să ai așa ceva” sau „Nu-ți vei putea permite așa ceva niciodată.” Când am hotărât să ies din Cursa Șobolanului, mi-am pus o întrebare foarte simplă: „Cum mi-aș putea permite să nu mai muncesc niciodată?” Și atunci mintea mea a început să se agite pentru a găsi răspunsul și soluții. Partea cea mai complicată a fost să lupt împotriva ideii inoculate de părinții mei: „Nu ne putem permite asta” sau „Nu te mai gândi numai la tine” sau „De ce nu te gândești la alții?” și alte expresii concepute pentru a strecura ideea de vinovăție și a anihila lăcomia.

Deci, cum vă puteți bate cu lenea? Răspunsul ar fi: cu puțină lăcomie. Sau, cum spune însuși numele postului de radio WEFM, care înseamnă „What’s in it for me?” (Ce am eu de câștig?). Omul trebuie să stea și să întrebe: „Dar eu cu ce mă aleg?” Dacă sunt sănătos, sexy și arătos? Sau cum ar arăta viața mea dacă n-ar mai trebui să muncesc niciodată? Sau ce-aș face dacă aș avea banii de care am nevoie? Fără această umbră de lăcomie și fără dorința de a avea ceva mai bun, nu există posibilitate de progres. Lumea noastră progresează pentru că noi toți ne dorim o viață mai bună. Noi invenții apar pentru că ne dorim ceva mai bun. Mergem la școală și studiem serios pentru că vrem ceva mai bun. Așadar, de câte ori vă dați seama că evitați ceva ce ar trebui să faceți, trebuie doar să vă întrebați: „Dar eu cu ce mă aleg?” Fiți puțin lacomi. E cel mai bun leac împotriva lenei. Prea multă lăcomie însă, ca orice lucru în exces, nu e bună. Amintiți-vă însă ce spunea personajul lui Michael Douglas în filmul Wall Street: „Lăcomia este bună.” Tatăl cel bogat spunea altfel: „Sentimentul de vinovăție este mai rău decât lăcomia, pentru că vinovăția îți jefuiește trupul de suflet.” După părerea mea, cel mai bine spus o Eleanor Roosevelt: „Fă ceea ce spune sufletul. E bine, pentru că oricum vei fi criticat. Vei fi condamnat de ceilalți și dacă faci ceva și dacă nu faci.”

Motivul numărul 4: Obiceiurile proaste

Viața noastră este o reflectare a obiceiurilor și nu atât a educației, a studiilor. După ce a văzut filmul Conan cu Arnold Schwarzenegger, un prieten mi-a spus: „Mi-ar plăcea să am un trup ca al lui Schwarzenegger.” Majoritatea bărbaților sunt de aceeași părere. „Am auzit că era destul de firav și de slăbănog la început”, adăugat un alt prieten. „Da, și eu am auzit”, a spus un altul. „Am mai auzit că făcea sport aproape în fiecare zi la sala de antrenament.” „Da, păi nu aveam control?” „Nu cred”, zice scepticul grupului. „Pun pariu că așa s-a născut și apoi ea să nu mai vorbim de Arnold și să mai bem niște bere.” Acestea este un exemplu al obiceiului de a-ți controla comportamentul. Îmi amintesc că l-am întrebat pe tatăl cel bogat despre obiceiurile celor bogați. El n-a răspuns direct. El a vrut să aflu totul printr-un exemplu. „Ca de obicei, când plătești, tată, facturile?”, m-a întrebat tatăl cel bogat. „La începutul lunii”, i-am răspuns. „Și mai rămâne ceva?” „Foarte puțin.” „Mi-a spus: ‘Asta este motivul pentru care se omoară atât.’ Atât mi-a spus tatăl cel bogat. ‘Au obiceiul prost. Ei își plătesc întâi pe ceilalți, se pun pe ei pe ultimul loc și asta în cazul în care le mai rămâne ceva, ceea ce de obicei nu le prea rămâne.’”

„Am spus eu: ‘Dar trebuie să-și plătească facturile, nu-i așa?’ ‘N-ar trebui să le fie mai plătească?’ ‘Nici nu se pune problema’, spuse tatăl cel bogat. ‘Cred cu tărie că facturile trebuie plătite la timp, dar eu mai întâi mă plătesc pe mine, înainte să plătesc statul.’ ‘Și ce se întâmplă când nu ai destui bani?’, am întrebat eu. ‘Același lucru’, mi-a spus tatăl cel bogat. ‘E, întâi mă plătesc pe mine.’ ‘Chiar și când nu ai prea mulți bani?’ ‘Coloana activelor este mult mai importantă pentru mine decât statul.’ ‘Dar’, am spus eu, ‘nu vin să te someze doar dacă nu plătești?’ ‘Spuse tatăl cel bogat: ‘Vezi tu, după ce mă plătesc pe mine, constrângerea de a-mi plăti impozitele și celelalte dări este atât de mare, încât mă obligă să găsesc alte forme de venit. Constrângerea de a plăti devine motivația mea. Mi-a mai luat și alte slujbe, am deschis noi companii, m-am apucat să tranzacționez acțiuni, am făcut tot ce am putut, astfel încât cei cărora le datorez bani să nu înceapă să țipe la mine. Această constrângere m-a determinat să muncesc mai mult, să mă gândesc la o soluție și, în general, m-a făcut mai deștept și mai activ în privința banilor. Dacă m-aș fi lăsat pe mine pe ultimul plan, n-ar mai fi existat constrângerea, dar aș fi rămas fără o pară chioară.’ Deci, frica de stat sau de alții cărora le datorați bani vă motivează exact”, spuse tatăl cel bogat. „Vezi tu, perceptorii guvernamentali sunt foarte duri în general, indiferent dacă sunt ai statului sau nu. Cei mai mulți cedează în fața durității lor. Le dau lor banii și pe ei înșiși nu se mai plătesc niciodată.”

„Știi povestea slăbănogului de 48 de kilograme care să-și aleagă cu praf în ochi?” Am dat din cap. „Am văzut tot timpul anunțul pentru cursurile de ridicare de greutăți și de bodybuilding în cărțile cu benzi desenate. Ei bine, majoritatea oamenilor îi lasă pe duri să le arunce praf în ochi. Eu am hotărât să transform această teamă față de cei duri într-o posibilitate de a mă mântui. Alții devin și mai slabi, obligându-mă să mă gândesc cum să mai câștig niște bani. E ca și cum aș merge la sală de sport și aș ridica greutăți. Cu cât îmi lucrezi mai mult mușchii cu scopul de a face bani, cu atât devin mai puternic. Acum nu mă mai tem de acești duri.” Mi-a plăcut ce mi-a spus tatăl cel bogat. „Dacă mă plătesc pe mine în primul rând, devin mai puternic din punct de vedere financiar, mental și fiscal.” Tatăl cel bogat dădu din cap afirmativ. „Și dacă mă plătesc pe mine în ultimul rând sau deloc, devin tot mai slab.” „Deci, oamenii precum șefii, directorii, perceptorii de impozite și facturi ori proprietarii reușesc să mă hătuiască toată viața și asta doar pentru că nu sunt în stare să-mi fac niște obiceiuri sănătoase în privința banilor.” Tatăl cel bogat dădu din cap afirmativ. „Exact ca pe slăbănogul de 48 de kg.”

Motivul numărul 5: Aroganța

Aroganța înseamnă orgoliu plus ignoranță. Ceea ce știu este ceea ce mă ajută să fac bani. Ceea ce nu știu mă face să pierd bani. De câte ori am fost arogant, am pierdut bani pentru că atunci când sunt arogant, cred sincer că lucrurile pe care nu le știu nu sunt importante. „Îmi spune adesea tatăl cel bogat, am descoperit că mulți oameni se folosesc de aroganță pentru a-și ascunde ignoranța.” Asta se întâmplă deseori atunci când discut declarațiile de venit, contabili sau chiar cu alți investitori. Ei încearcă să facă pe grozavi în timpul discuției. E clar că nu știu despre ce e vorba. Ei nu mint, dar nici nu spun adevărul. Există mulți oameni în lumea banilor, a finanțelor și a investițiilor care habar nu au ce vorbesc. Mulți dintre cei care aparțin industriei banilor doar își laudă marfa, precum negustorii de mașini la mâna a doua. Atunci când știți că nu cunoașteți suficient un anumit lucru, apelați la un expert în domeniu sau la o carte despre acel subiect.