Hotul de carti (partea a IV-a)

S-au uitat la soldații care dispăreau, iar apoi grupul de Steiner și Liel au trecut pe lângă niște vitrine de magazin și primăria impunătoare, care în câțiva ani avea să fie distrusă din temelii și îngropată. Câteva dintre prăvălii erau abandonate și încă etichetate cu stele galbene și murdării antisemite. Mai jos, biserica țintea către cer cu vârful format din țigle elaborat. Între pătrunse, în general, strada era un lung tub cenușiu, un coridor plin de igrasie, de oameni încă voiați de frig și de sunetul lipă al pașilor prin apă.

La un moment dat, Rudy se grăbi înainte, târând-o pe Liel cu el. Ciocăni la fereastra unei croitorii. Dacă ar fi putut citi firma, ar fi văzut că îi aparținea tatălui lui Rudy. Magazinul nu era încă deschis. Dar înăuntru, un bărbat pregătea articolele de îmbrăcăminte. În spatele tejghelei, își ridică privirea și făcu cu mâna.

"Papa al meu," o informă Rudy, și în curând se găsiră prin raineri de diferite dimensiuni, fiecare făcându-i cu mâna.

[Muzică]

Galbene era un loc unde nimeni nu voia să stea și să se uite, dar aproape toți o făceau. De forma unui lung braț rupt, strada avea câteva case cu ferestre distruse și pereți juliți. Steaua lui David era pictată pe una dintre uși. Casele acelea erau aproape ca niște leproși, sau în cel mai bun caz, erau ca niște răni infectate pe pământul german.

"Și Liel," strase Rudy. "Strada Stelelor Galbene."

Mai jos, niște oameni umblau încolo și încoace. Burnița îi făcea să pară fantome, nu oameni, ci forme mișunând sub norii de plum.

"Ei, voi doi!" strigă Curt, cel mai mare dintre copiii Steiner, iar Rudy și Liel se apropiară rapid de el.

La școală, Rudy își făcu un scop din a o căuta pe Liel în timpul pauzelor. Nu îi păsa că elevii ceilalți șușoteau despre prostia noii fete. A fost alături de ea de la început și va fi acolo și mai târziu, când frustrarea Liel va da în clocot. Dar nu va face asta pe gratis. Singurul lucru mai rău decât un băiat care te urăște este un băiat care te iubește.

Spre sfârșitul lunii aprilie, când s-au întors de la școală în ziua respectivă, Rudy și Liel au așteptat pe strada Himel să înceapă obișnuitul joc de fotbal. Ajunsese era puțin mai devreme și încă nu apăruse niciun alt copil. Singura persoană pe care o văzură a fost Fif Cus.

"Uită-te acolo," arătă Rudy, un portret al lui Fif Cus. Era o siluetă delicată, avea părul alb, era un impermeabil negru, pantaloni maro, pantofi în curs de descompunere și o gură și cea mai mare gură.

"Hei, Fif Cus!" în timp ce silueta se afla la distanță, se întorcea. Rudy începu să fluiere. Simultam, bătrânul și-a îndreptat trupul și a început să înjure cu o ferocitate care nu putea fi descrisă decât ca fiind talent. Nimeni nu părea să îi știe numele adevărat. Dacă l știa, nu îl folosea niciodată. Era strigat Fif Cus pentru că astfel numești pe cineva căruia îi plăcea să fluiere, lucru pe care FicUs cu siguranță îl făcea. Fluiera în mod constant o melodie numită "Marșul lui Radet" și toți puștii din oraș îl imitau și repetau melodia.

Exact în acel moment, FicUs abandona stilul său obișnuit de a merge. A plecat în față cu pași mari și deșira și cu brațele în spatele impermeabilul lui și luă poziția de atac. Atunci, orice aparență de serenitate era violent curmată, iar vocea Îi deborda de turbare. Cu ocazia acea, aproape reflex, Liz i se alătură lui Rudy în insultarea omului.

"F-ficus!" repetă ea, adoptând repede cruzimea adevărată pe care numai copilăria pare să o aibă. Fluiera groaznic. Dar nu era vremea să se perfecționeze. Se repezi spre ei, strigând. Începu cu "Gch shisen" și apoi evolu rapid. La început, direcționa ocările numai spre băiat, dar curând veni și rândul fetei.

"Târfă mică!" rânji. Căt ea, cuvintele o loviră în spate. "Nu te-am văzut până acum. Imaginați-vă, se numește o fată de 10 ani târfă." Ăsta era Fif Cus. Părerea generală era că el și Fro ar face un cuplu minunat.

"Veni înapoi!" au fost cuvintele pe care Liel și Rudy le auziseră în timp ce alergau. Au fugit până au ajuns pe strada Munchen.

"Haide," zise Rudy, după ce și-au recăpătat suflul. "Doar puțin mai departe." O duse la Hubert Oval, locul unde se petrecuse incidentul. "Jess Owens!"

Și stătură cu mâinile în buzunare. Pista se întindea în fața Lori. Un singur lucru se putea întâmpla.

"Rudy," începu. "100 de metri."

"O îmboldi el. "Pun pariu că nu mă poți întrece."

"Pe ce pariezi?"

"Ai bani?"

"Sigur că n-am."

"Tu ai?"

Nu, dar Rudy avea o idee. Era iubărețul din el care ieșea la suprafață.

"Dacă te întrec, pot să te sărut," se aplecă și început să își ruleze pantalonii.

Liel era cel puțin alarmată. "De ce ai vrea să mă săruți? Sunt murdară."

Și ea, în mod clar, Rudy nu vedea niciun motiv pentru ca puțină murdărie să reprezinte un obstacol. Trecuse o vreme de când oricare din ei făcuse ultima baie. Se gnd la asta în timp ce examina picioarele lungi ale adversarului. Erau aproape la fel ca ale ei.

"Nu are cum să mă întreacă," se gândi ea. D tu din cap cu seriozitate. Era o afacere în toată regula. "Poți să mă săruți dacă învingi, dar dacă eu câștig, nu voi mai fi portar la fotbal."

Rudy se gândi destul de corect. Au pecetluit înțelegerea cu o strângere de mână. Cerul era întunecat și înnorat, iar picături mici de ploaie începeau să cadă. Pista era mai noroioasă decât părea. Ambii concurenți erau pregătiți. Rudy aruncă o piatră în aer în loc de un foc de pistol. Când lovea pământul, putea lua startul.

"Nici măcar nu pot să văd linia de sosire," se plânse Liel.

"Și eu pot."

Piatra se înfipse în pământ. Alerga unul după altul.

[Muzică]

"100 de metri înainte de finish!"

"Iisuse!" strigă Rudi. "Sunt acoperite rahat!"

"Nu, nu e rahat, e noroi," îl corectă Liel, deși avea îndoielile ei. Mai alergară 5 metri spre linia de sosire.

"Să zicem că e remiză."

Ruty privi în sus. Tot numai dinți ascuțiți și ochi albaștri. Plei jumătate de față îi era murdară de noroi.

"Dacă e remiză, îmi mai primea sărutul?"

"Nici într-un milion de ani."

Liel se ridică și își îndepărtă niște noroi de pe jachetă.

"Te scapi de stat în poartă."

"Bagă-ți poarta undeva!"

[Muzică]

"Vei muri să mă săruți." Dar Liel știa. Jurase cât timp ea și Rudy Steiner vor trăi, niciodată nu îl va săruta pe acel mizerabil și slinos, cu atât mai puțin azi. Erau chestiuni mai importante de făcut. Se uită la costumul plin deol și spuse: "Ce era evident?"

"O să mă om moare."

"Bineînțeles." Era vorba despre Rosa Hubermann, cunoscută și ca mama, care aproape că a omorât o tocătură a făcut.

[Muzică]

Incidentul Jessie Owens. În amintirile lui Liel, era ca și cum ar fi fost cu adevărat prezentă la actul de infamie copilăroasă a lui Rudy. Se putea vedea cumva în publicul său imaginar. Probabil că doar îi plăcea ideea băiatului pictat în negru și alergând prin iarbă. Era 1936, Olimpiada, Jocurile lui Hitler. Jess Owens tocmai terminase proba de 4x100 de metri și câștigase cea de-a patra medalie de aur. Vorbele că nu putea fi considerat om pentru că era negru și refuzul lui Hitler de a i strânge mâna făcuseră înconjurul lumii. Chiar și cei mai rasiști nemți erau uimiți de eforturile lui Owens, iar vestea despre fapta lui a reușit să se răspândească.

Nimeni nu era mai impresionat decât Rudy Steiner. Toți din familia sa erau adunați în camera de zi când el s-a furișat în bucătărie. A luat niște cărbuni din cuptor și i-a strâns în pumnii lui mici. Acum, a zâmbit. Era gata. S-a mânjit cu un strat gros de cărbune, până când a fost acoperit de negreală. S-a dat chiar și pe cap. La fereastră, băiatul a râs, aproape ca un nebun, în fața reflexiei sale. Și în pantalon și flanelă, a furat fără zgomot bicicleta fratelui mai mare și a pedalat pe stradă spre Hubert Ogar. Într-unul dintre buzunare, a ascuns câteva bucăți de cărbune în plus, în caz că s-ar fi șters mai târziu.

În mintea lui Liel, Luna era cusută de cer în noaptea aceea. Norii erau brodați în jurul ei. Bicicleta ruginită să nărui o prindu-se pe Hubert Oval, iar Rudy sări gardul, ateriză pe partea cealaltă și se îndreptă aale până la linia de start în cei 100 de metri. Cu entuziasm, porni o serie stranie de întinderi pentru încălzire. Făcu gropițe în pământ ca perere pentru locul de pornire, așteptând momentul începerii cursei. Se plimbă puțin.

[Muzică]

[Muzică]

"Ar putea fi cea mai mare victorie." A strâns mâinile imaginare ale celorlalte atleți și le-a urat noroc, deși știa, nu avea nicio șansă. Semnul de start îi făcu să își ocupe locurile. O mulțime s-a materializat pe fiecare centimetru pătrat din Hubert Oval, strigau un singur lucru: "Dau numele lui Rudy Stamer și numele lui era Jessie Owens." A făcut liniște. Picioarele sale goale s-au înfipt în pământ. Îl putea simți între degete. La semnal, a luat poziția aplecată, iar arma a făcut o gaură în noapte. În prima treime a cursei, a fost aproape egalitate, dar nu a durat at mult și înnegrit.

"Owens a ieșit din pluton și s-a distanțat!"

"Owens în față!" țipa vocea stridentă a băiatului, în timp ce el alerga în linie dreaptă, drept către aplauzele tumultoase ale gloriei olimpice. Putu chiar să simtă panglica rupt se în două la pieptul său când sosi pe primul loc, cel mai rapid om în viață. Chiar în turul victoriei, lucrurile au început să devină mare. În mulțime, tatăl său stătea la linia de sosire ca un Baubau, sau cel puțin ca un Baubau în costum. După cum am menționat, tatăl lui Rudy era croitor. Rar era văzut pe stradă fără costum și cravată. Cu această ocazie, era doar un costum și o cămașă.

[Muzică]

"Dezordonată, ce se întâmplă aici?" i-a zis fiului său când acesta a apărut în toată gloria lui de cărbune. Mulțimea dispăru. O adiere apăru.

"Dormeam pe scaunul meu când Curt a observat că nu mai erai. Toată lumea era afară să te caute." Domnul Steiner era un om remarcabil de politicos. În condiții normale, să-l descopere pe unul dintre copiii săi mânjit cu cărbune într-o seară de vară nu era ceea ce el considera o situație normală.

"Băiatul e nebun," a murmurat el, deși având șase copii, recunoștea că așa ceva era clar că se va întâmpla. Cel puțin unul dintre ei trebuia să fie un măr stricat. Acum se uita la el, așteptând o explicații.

"Ei bine, Rudy," gâfâi.

[Muzică]

"A fost ceva chiar și mai subînțeles când a zis: 'Ce naiba pare că fac?'" Totuși, iritarea a dispărut când a observat oboseala dăltuită sub ochii tatălui său. Jessie Owens. Domnul Steiner era genul de om foarte scorțos. Glasul lui era strident și sincer. Avea corpul înalt și greoi ca de stj. Părul îi era ca niște așchi.

"Ce i cu el?"

"Știi tu, Papa. Magia neagră."

"Îți dau eu ție magie neagră!" prinse urechea fiului între degetul mare și arătător. Rudy, trăsătura de cărbunele cleios care îi așa s-a gândit el, are chiar și în urechi. "Pentru numele lui Dumnezeu, haide, îndrun pe casă!"

Domnul Steiner s-a hotărât să discute cu băiatul politică, atât cât se putea pe înțelesul lui. Abia în anii următori Rudy va înțelege totul, când va fi prea târziu să se mai deranjeze să priceapă.

[Muzică]

Ceva cont. Victoria politică a lui Alex Steiner. Punctul 1: era membru al partidului nazist, dar nu îi ura pe evrei. De fapt, nu ura pe nimeni. Punctul 2: totuși, în secret, nu putu să simtă o oarecare ușurare sau mai rău, bucurie, atunci când magazinele evreiești au fost eliminate. Ganda l-a informat că nu era decât o chestiune de timp până când o invazie de croitori evrei va apărea și îi va fura clienții. Punctul 3: dar însemna asta că trebuie eliminați complet? Punctul 4: familia lui, desigur, trebuia să facă orice pentru a-i întreține. Dacă asta însemna să fie în par, însemna să fie împartit. Punctul 5: pe undeva, avea o senzație neplăcută în inimă, dar își propunea să nu o analizeze. Îi era teamă de concluzia la care ar fi putut ajunge.

Mergeau pe strada Kimel când Alex zise: "Fiule, nu poți umbla vopsit în negru."

"Am auzit?" Rudy era interesat și confuz. Luna era descusută acum, liberă să se miște, să se ridice și să cadă pe chipul băiatului, făcându-l plăcut și întunecat, așa cum erau gândurile sale.

"De ce nu, Papa?"

"Pentru că te vor lua."

"De ce?"

"Pentru că nu ar trebui să vrei să fii ca oamenii negri, sau ca evreii, sau ca oricine altcineva care nu este ca noi."

"Cine sunt evrei?"

"Îl știi pe clientul meu cel mai vechi, domnul Kaufman? De unde ți-am cumpărat pantofii, da?"

"Ei, bine, el e evreu."

"Nu știam asta."

"Trebuie să plătești ca să fii evreu? Trebuie să ai licență?"

"Nu, Rudy." Domnul Steiner ducea bicicleta cu o mână și pe Rudi cu cealaltă. Avea probleme cu această discuție. Tot nu slăbise urechea fiului său. Uitaseră de asta. "E ca și cum ești Neamț sau catolic."

"A, este Jessie Owens catolic?"

"Nu știu." S-a împiedicat de pedala bicicletei și a dat drumul urechii. Au mers să cuci o vre până când Rudy a spus: "Doar îmi doresc să fi fost ca Jessie Owens."

"Papa," de această dată, domnul Steiner a pus mâna pe capul lui Rudy și i-a explicat: "Știu, fiule. Dar ai păr blond frumos și ochi mari albaștri, de care poți fi sigur. Ar trebui să fii mulțumit cu asta." Clar, nimic nu era clar. Rudy nu înțelegea nimic și acea noapte a fost preludiul lucrurilor care a urmat.

Doi ani și jumătate mai târziu, magazinul de încălțăminte Gofman a fost redus la sticlă spartă, iar pantofii în cutiile lor au fost transportați într-un [Muzică] camion.

Cealaltă față a șmirghelul [Muzică] lui. Oamenii au momente definitorii, presupun, mai ales când sunt copii. Pentru unii, este un incident Jessie Owens. Pentru alții, este isteria unui moment în care udă patul. Era sfârșitul lunii mai 1939 și noaptea fusese ca multe altele. Mama flutura pumnul de pier. Papa era plecat. Liz curăța ușa din față și privea cerul de deasupra străzii Himel. Mai devreme fusese o paradă. Membrii în cămăși brune ai NSDAP, cunoscut ca Partidul Nazist, mărșăluiau pe strada Munchen cu pancarte purtate cu mândrie și fețele ținute sus ca pe niște bețe. Vocile lor erau pline de cântec, culminând cu redarea urlat a "Germania Deasupra Tuturor". Ca întotdeauna, au fost aplaudați. Au fost aclamați, de parcă se duceau cine știe unde. Oamenii de pe stradă stăteau și priveau. Unii salutau cu brațul drept, alții cu palme care le ardeau de atâtea aplauze. Unii aveau chipurile schimonosite de mândrie și avânt, ca Fro Diller. Și mai erau cei singuratici, ca Alex Steiner, care stăteau ca stânele de piatră, aplaudând încet și cuminți și frumos. Supunere.

Pe alee, Lisa stătea cu Papa. Alie și cu Rudy. Chipul lui Hans Huberman exprima același lucru ca o casă cu obloane coborâte. Câteva cifre înghesuite: după 1933, 90% din nemți i-au acordat o susținere neabătută lui Adolf Hitler. Asta înseamnă 10% care nu i-au acordat-o. Hans Hubermann făcea parte din cei 10%. Există un motiv pentru asta.

Noaptea, Liel a visat ca de obicei. La început, a văzut cămășile brune mărșăluind, dar în curând au condus-o spre un tren, unde a așteptat descoperirea obișnuită. Fratele ei avea privirea încremenită din nou. Când se trezi, țipând.

"Dizel!"

Știu imediat că de data aceasta ceva se schimbase. Un miros semnat din ceruri, cald și bolnăvicios. La început, încercă să se convingă că nu s-a întâmplat nimic, dar când Papa s-a apropiat și a luat-o în brațe, ea a plâns și a recunoscut.

"Papa," a șoptit. "Papa."

Și asta a fost. Probabil că putea mirosi o. O ridică ușor din bat și o duse în baie. Momentul veni. Câteva minute mai târziu.

"Scoatem cea șa," zise Papa. Și când se întinse, se apuce pânza. Ceva ateriză cu o bufnitură la picioarele bărbatului înalt. Se uită jos la ea, o privi pe fată care ridică timid din umber, apoi citi titlul cu voce tare, concentrat: "Manualul Groparului."

"Deci așa se cheamă," gândi Liel. Un val de liniște se afla între ei acum. Bărbatul, fata, cartea. El o ridică și vorba e devenit moale ca bumbacul.

"O conversație la 2:00 noaptea este a ta."

"Da, Papa."

"Vrei să o citești din nou?"

"Da, Papa." Un zâmbet obosit, ochi metalici care se topeau.

"Ei, atunci mai bine am citi eu."

Patru ani mai târziu, când s-a apucat să scrie în pivniță, două gânduri au ispit-o pe Liel în legătură cu trauma de a fi udat patul. În cele din urmă, s-a simțit extrem de norocoasă că Papa fusese cel care descoperise cartea. Din fericire, când cearșafurile fuseseră spălate, Rosa o puse pe Lisel să golească patul și să-l facă din nou.

"Și grăbește-te! Ți se pare că avem toată ziua la dispoziție?" În al doilea rând, era în mod clar mândră de rolul lui Hans Huberman în educația Ei.

"Nu ai crede," a scris ea. "Nu școala a fost cea care m-a ajutat atât de mult să citesc. A fost Papa. Oamenii nu îl cred foarte deștept. E adevărat că nu citește prea repede, dar am aflat curând că scrisul și cuvintele care i-au salvat viața cândva, sau cel puțin cuvintele și un bărbat care l-a învățat să cânte la acordeon."

"Să începem cu începutul," a zis Hans Hoberman. În acea noapte, a spălat cearșafurile și le-a întins.

"Acum," spuse el, la întoarcere, "să începem ora asta de la miezul nopții." Lumina benă era vie și prăfuită, rușinată, înveselită. Lis stătea pe cearșafuri reci, curate. Gândul cudat, patul, o măcină, dar urma să citească. Urma să citească acea carte. Exaltarea a pus stăpânire pe ea. Imaginația unui mic geniu al cititului se dezlănțui.

"Măcar dacă ar fi fost atât de ușor să spun adevărul." Îi explică Papa. "Nici eu nu sunt foarte bun cititor, dar nu conta." Că el citea încet, probabil că faptul că ritmul său de citit era mai lent a fost de folos. Poate că, pus în fața neștiinței fetei, simțea mai puțină frustrare. Totuși, inițial, Hans păru puțin stânjenit să țină cartea și să se uite prin ea. Când veni și se așeză lângă ea pe pat, se lăsă pe spate cu picioarele pe o parte. Examină din nou cartea și o puse pe pătură.

"Acum, de ce ar vrea o fată așa drăguță ca tine să citească un asemenea lucru din nou?" Liz îi ridică din umeri.

"Dacă Ucenicul de Grăpat ar fi citit opera completă a lui Goed sau a vreunui alt asemenea Lucifer, atunci în fața lor s-ar fi aflat o astfel de carte."

"Încearcă să explici eu." Când zăcea zăpadă și cuvintele rostite cu o candoare căzură de pe pat, risipindu-se. Dar Papa știa ce să spună. Știa mereu ce să spună. Își trecu o mână prin părul său noros și zise: "Ei bine, promite-mi un lucru, Liel. Dacă mor cândva curând, să te asiguri că mă îngrop cum trebuie, în cuviință."

"Din cap," cu mare sinceritate. "A, nu s-a sări peste capitolul 6e sau peste paragraful 4 din capitolul 9." Râse și la fel făcut cea care udase patul.

"Ei, mă bucur că s-a lămurit. Acum putem continua." Își schimbă poziția și oasele îi trosniră precum parchetul. "Începe distracția în tihna nopții."

Cartea se deschise. Or fă de vânt. Privind în urmă, Liz își dădea seama cu exactitate la ce se gândea Papa al ei când a scrutat prima pagină din Manualul Groparului. A constatat dificultatea textului și a realizat repede că o astfel de carte e departe de a fi ideală. Erau acolo cuvinte cu care și el avea probleme, să nu mai vorbim de morbiditatea subiectului. Cât despre fată, avea o dorință bruscă de a o citi, astfel încât nici nu încerca să înțeleagă. La un anumit nivel, probabil voia să se asigure că fratele ei fusese îngropat așa cum trebuie. Indiferent de motiv, foamea de a citi acea carte era atât de intensă pe cât putea simți un copil de 10 ani.

Capitolul 1 se numea "Primul Pas: Alegerea Echipamentului Potrivit". Într-un scurt pasaj introductiv, era prezentat materialul care acoperea următoarele 20 de pagini: tipuri de sape, casmale, mănuși și așa mai departe, erau menționate ca și necesitatea de a le întreține în stare bună. A fi gropar era ceva serios. În timp ce Papa frunză cartea, cu siguranță simțea ochii lui Liz aintit asupra sa. Priveau întrebător și așteptau ceva, orice să i alunece de pe buze. Aici, întoarse din nou pagina și îi în mână cartea.

"Uită-te la pagina asta și spune-mi câteva cuvinte." Ea o privi și [Muzică] minți cam jumătate.

"Citește-mi câte ceva." Dar, bineînțeles, că nu a putut. Când o făcut să indice orice cuvinte pe care le putea citi și chiar să le pronunțe, erau numai trei. Cele trei articole germane. Deras pagina trebuie să fie fi conținut vreo 200 de cuvinte. S-ar putea să fie mai greu decât am crezut. Doar pentru o clipită, îl surprinse gândind acest lucru. El se ridică în picioare și ieși din nou. De această dată, când se întoarse, zise: "De fapt, am o idee mai bună." În mână avea un creion gros de zugrav și câteva foi deș Mirel.

"Să începem de la zero." Liel nu l contrazise. În colțul stâng al unei bucăți de șmirghel, desenă un pătrat, poate de 2 m pă, și îndesă o literă A înăuntru. În celălalt colț, puse o literă a mică. Până aici, totul era în regulă.

"A," zise Liz. "A de la ce?"

Ea sbi. El scrise cuvântul cu litere mari și desenă un măr hidos sub el. "Apfel." Era zugrav, nu artist. Când termină, se uită și spuse: "Acum B."

În timp ce parcurgeau alfabetul, ochii lui visel se măriră. Făcuse așa la școală, la grădiniță, dar de data asta era mai bine. Era singura de acolo și nu era uriașă. Era plăcut să urmărească mâna lui Papa în timp ce scria cuvintele și desena încet schițele primitive.

"Hai, Liel, spune el, când ea a avut dificultăți. "Mai târziu, ceva care să înceapă cu S."

"E ușor."

"Sunt foarte dezamăgit de tine." Nu se putea gândi.

"Haide," șoapta luii. "O t chină. Gândește-te la mama." Apoi cuvântul o ibit peste față ca o palmă. Un rânjet reflex.

"Som!" strigă ea, iar Papa bubui într-un hoho de râs, după care se liniști. "Nu, nu trebuie să face în zgomot, dar tot râse în hohote și scrise cuvântul."

[Muzică]

Cu alfabetul terminat și studiat de zeci de ori, Papa se aplecă și spuse: "De ajuns pentru noaptea asta. Câteva cuvinte în plus." Tonul lui a fost categoric. "Destul. Când te trezești, îți cânt la acordeon."

"Mulțumesc, Papa. Noapte bună."

Un râset liniștit, monosilabic. "Noapte bună. Noapte bună, Papa." Stinse lumina, se întoarse și se așeză pe scaun. În întuneric, isel rămase cu ochii deschiși, privea cuvintele.