Barbatia! Problema majora a autoritatii

Deci, ideea este ca în întâlnirile noastre să discutăm această tematică a masculinității, a bărbatului, a ideii că bărbatul este numit în textul nostru capul femeii, capul nevestei sau capul familiei. Textul pe care l-am citit este un text despre autoritate. În el sunt multe alte lucruri discutate, dar în esență e un text despre autoritate. El chiar începe cu autoritate. Pavel pretinde această autoritate când zice: "Călcați pe urmele mele", indicând faptul că el este un soi de conducător. Sigur, își recunoaște, are el la rândul lui un conducător, pentru că pretenția lui de a fi urmat de alții e motivată de pretenția lui că el însuși urmează un conducător și anume pe Domnul Iisus Hristos. Apoi va discuta această problemă a autorității, o problemă care este sau o tematică care este, zic eu, foarte puternic ignorată astăzi.

[Muzică]

Asist la foarte multe, nici nu știu cum să le numesc, modalități de parcă e luată în derâdere această idee a autorității. Foarte multe poante care vorbesc despre cine cântă în casă și cum se cântă în casă și din astea folclorice, până la cele religioase în care în biserici autoritatea se pare să fi dispărut de mult. Avem biserici în care foarte multe, în care tinerii sunt în față, ei conduc, ei dirijează, ei hotărăsc, ei decid. Bătrânii nu mai au niciun cuvânt de spus, chiar dacă poate lucrurile ar trebui să stea așa. Nu avem deja situații în care și eu cred eu, atât de serios am fost în asta, încât nici când socrul meu a fost propus pentru asta n-am fost la ordinarea lui. Ordinarea asta nemaiurată și nemai limitată de tot felul de prezbiteri și prezbiteruși, tot felul de oameni care nu știu pe ce bază se grăbesc să intre în lucrare. E foarte, foarte, foarte, foarte serioasă și eu cred că subiectul nostru sau tematica noastră e foarte, foarte importantă.

Am aș începe să... Deci, am câteva prezentări pregătite. Mai gândesc și la altele. Nu am încă pregătit tot, că nu de multă vreme am început să pun laolaltă ce trebuie, dar vreau să îl privesc în toată... Deci, nu vreau să-l privim frugal, așa, că așa am putea, în două întâlniri l-am rezolvat, dar vreau să înțelegem cu toții cât de largă și cât de drastică că este bătaia acestei tematici și, na, posibil ca să nu fiți neapărat de acord cu mine. Eu sunt în general mai, nu știu cum să zic, mai sever cu lucrurile de genul ăsta, dar eu cred că am dreptate și e părerea mea că am dreptate, dar probabil că o să avem suficient timp să discutăm despre asta.

Aș vrea să începem să vorbesc despre în prima prezentare din această tematică despre problema majoră pe care o presupune o asemenea discuție și când o numesc problemă majoră, problemă majoră este atât de majoră pe cât considerăm noi de majoră Scriptura. Pentru că, de fapt, discuția despre asta nu este doar cum se raportează soția la soț sau soțul la soție sau copiii la părinți sau părinții la copii. Este o chestie de autoritate care ar trebui să fie respectată cu rigurozitate. Ceva ce eu cred că de fapt constituie tema Scripturii. Eu cred că tema Scripturii este o temă a autorității. Cine are dreptul să conducă universul? Pentru că cel ce are dreptul suprem de a conduce universul este singurul care este vrednic să primească închinare. El este cel care determină tot ce se întâmplă când este vorba de... De fapt, dacă ați văzut în capitolul 11 de unde am citit, autoritatea e combinată cu închinarea. Ați văzut imediat când Pavel zice: "Capul cutare, capul cutare, capul cutare", imediat ajunge la rugăciune. Pentru că dacă Dumnezeu este capul lui Hristos, cine cui ne rugăm? Cui aducem închinarea noastră? A cui revelație o urmărim și o ascultăm? Explicăm proorocia când ajungem acolo. Cred că nu se vede lucrul ăsta. Și dacă privim Scriptura în integralitatea ei, ea începe cu spațiul acela în care omul și soția lui, creați de Dumnezeu în grădină, se închină cu... Avem momentul din capitolul 3. Zice că Dumnezeu în răcoare a venit să... cu omul, să relaționeze cu omul și omul era ascuns. Observați în momentul în care autoritatea a fost deturnată, automat închinarea dintre om și Dumnezeu. Acuma, foarte mulți nu gândesc așa. Foarte mulți gândesc că sunt cele două subiecte, sunt independente. Din punctul meu de vedere, nu sunt deloc independente, ceea ce înseamnă că problema noastră este o problemă absolut majoră, pentru că ea țintește cea mai adâncă datorie pe care un om o are, datoria de a i se închina lui Dumnezeu. Evident, Scriptura se încheie cu o împărăție așezată și centrată pe Noul Ierusalim, în care toată lumea se închină cui? Din nou, Dumnezeu e pe scaunul de domnie. Domnul Iisus Hristos e la dreapta lui. Toată lumea se închină înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, problema aceasta este extraordinar de majoră pentru că și încă o dată, e părerea mea, puteți nota și mai putem discuta dacă vreți pe tema asta. Din punctul meu de vedere, acolo unde autoritatea nu este respectată, închinarea... Nu văd. Eu nu vreau să zic nu i primită, că eu nu sunt Dumnezeu să zic că i primită sau nu i primită, dar eu așa înțeleg din Scriptură, ceea ce înseamnă că și noi ca bărbați și ca păstori și ca lucrători în biserică și ca... avem o chemare care este atât de de serioasă și atât de înaltă încât aș face niște observații pe tema asta.

Aș începe mai întâi cu faptul că Scriptura, în această problemă majoră, ne dezvăluie desăvârșirea caracterului lui Dumnezeu când îl prezintă pe Dumnezeu în anumite texte, ca cel de exemplu din Exodul capitolul 20 și evidenț în mai multe texte, foarte frumoasă prezentare a lui Dumnezeu. Exodul capitolul 20. Am să citesc câteva versete. "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de mine. Să nu-ți faci chip cioplit, vreo înfățișare a lucrurilor de sus, sus în ceruri, jos pe pământ, în apele mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor." Iată deja autoritatea și închinarea legate strict una de alta. "Să nu te închini înaintea lor, să nu le slujești, căci eu sunt..." Se întoarce la autoritate. "...căci eu sunt Dumnezeul tău, un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea, al patrulea neam și mă îndur până în al mielea neam de cei ce mă iubesc și păzesc poruncile mele." La fel în Deuteronom și în alte texte în care ni se arată acest caracter desăvârșit al lui Dumnezeu în care autoritatea lui și afecțiunea lui sunt perfect... M-ați auzit spunând asta de mult, sunt perfect împletite autoritatea lui. Și acum ne-am apropiat de a ultima parte, de fapt penultima și ultima parte din Psalmul 89, în care îl prezint pe Dumnezeul perfect. Și aici, în textul acesta, Dumnezeu este perfect în autoritatea lui pentru că este și are dreptul să conducă. Își arogă acest drept pentru că zice: "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului." Fără nicio discuție. Din nou, în versetul 5: "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău." Are dreptul să conducă și este drept în conducere. Dreptul de a conduce și dreptatea cu care conduce îl fac pe Dumnezeu perfect. Așează această frumoasă imagine a lui Dumnezeu și imediat urmează afecțiunea lui Dumnezeu, pentru că gelozia apare de unde? Gelozie, mă îndur până în al mielea neam. Iubesc pe cei ce mă iubesc și așa mai departe. Ei, e un caracter special, deosebit, spectaculos. De fapt, e un caracter singular. Nimeni altcineva nu este așa.

O a doua observație pe care trebuie s-o facem este declanșarea unui conflict pe care ni-l prezintă Scriptura atât în Isaia capitolul 14, cât și în Ezechiel capitolul 28, în care, dacă e să luăm textele, cea mai frumoasă dintre creaturile lui Dumnezeu. Nu se vorbește despre acel heruvim strălucitor, frumos, deosebit. Da. În Isaia 14, Luceafărul. În Ezechiel 28, cred că titlul e heruvim ocrotitor. Ei, zice, toate lucrurile au fost absolut perfecte și excepționale, zice, până în ziua în care s-a găsit și care a fost nelegiuirea? "Mă voi sui." "Mă voi sui." E primul moment în care autoritatea lui Dumnezeu este uzurpată, în care autoritatea lui Dumnezeu este contrată, este respinsă. Și de aici încolo, dacă priviți textul inspirat, totul este pe un topogan și Biblia despre asta ne vorbește, despre modul în care Dumnezeul, a cărui caracter este desăvârșit, își rejudecă, dacă vreți, nu că a fost vreodată părăsită, dar își readjudecă recunoașterea universală a dreptului său de a fi conducătorul acestui univers.

Avem, desigur, după declanșarea acelui conflict despre care tocmai vorbeam, avem dirijarea căderii, pentru că Dumnezeu l-a creat pe om, l-a creat, a creat-o pe soția lui, i-a așezat în grădina Edenului și a început să le dea porunci. Puteți să să înmulțiți, să faceți, să dregeți cutare. Puteți să mâncați din care pom vreți. A, în afară de cel din mijlocul grădinii, nu? Pomul cunoștinței binelui și răului. Și apare contra... contrariul autorității lui Dumnezeu. Apare Satan, care dintr-o dată zice: "Oare chiar așa i? Oare chiar a zis? Hotărât că nu..." Și dintr-o dată dirijarea omului dinspre autoritatea lui Dumnezeu spre o, cum să-i zic eu, pretinsă autoritate, pentru că omul nu va avea autoritate niciodată. Satana asta le-a zis: "În ziua când veți mânca veți fi ca Dumnezeu." Ori dacă citim imediat în capitolul 4, găsim cum scrie acolo că păcatul e... nu este adevărat. Sigur, și omul va ajunge să cunoască, nu cât cunoaște Dumnezeu, va cunoaște. Problema lui va fi că nu va putea stăpâni peste ce-i este rău. Dimpotrivă, păcatul va stăpâni peste om. Și cu asta se deschide Scriptura și cuvântul lui Dumnezeu, care ne arată ce problemă majoră avem în faptul că Satan, nu doar că el a declanșat acest conflict, după cum se vede în Geneza capitolul 3, el a dirijat omul în așa fel încât omul să fie răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Și a apărut această cădere, cum o numim noi, în care nu este doar ideea de o degradare a vieții morale a omului. Cea mai mare problemă a căderii este ceea ce se întâmplă ca și produs. Din nou, avem dreptatea și afecțiunea lui Dumnezeu, care le face haine, care promite că vine cineva care va zdrobi capul șarpelui, dar care în dreptatea lui îi scoate afară și în grădină, la poarta grădinii, așează... astfel indicând că între Dumnezeu și om, de vreme ce omul nu recunoaște autoritatea lui Dumnezeu, de vreme ce omul a ales o altă autoritate și e evidentă imaginea, dacă o priviți, nu? "Oare chiar a zis Dumnezeu? Hotărât că nu veți muri?" Și femeia. Și o să vedem că acolo avem sâmburele sau, dacă vreți, sămânța. De acolo apare sămânța în care este foarte greu pentru un bărbat să fie ce trebuie să fie din pricina unor atitudini pe care femeile le au. Și noi vorbim doar de partea noastră, acuma nu vorbim și despre ele, dar cred că e determinant ce facem noi. E absolut determinant ce facem noi.

După această dirijare a căderii începe ceea ce am numit eu deturnarea conceptului de autoritate. Și de atunci și până astăzi conceptul de autoritate este și pe parcursul textului Scripturii. E din ce în ce mai rău. Poporul Israel nu vrea să asculte de Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu le spune că l-a scos din mereu și mereu. Pentru poporul Israel, imaginile pe care le vede, culturile pe care le întâlnește sunt mai interesante și mai ispititoare decât revelația lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu. Se adaptează la culturile pe care le întâlnesc, deși Dumnezeu le zice: "Să nu faceți nici ce ați văzut în Egipt, să nu faceți nici ce o să vedeți unde ajungeți." Și această denaturare a conceptului vine cu foarte multă forță pe tot parcursul istoriei biblice. Peste tot e denaturată această autoritate până acolo încât... până acolo încât are neobrăzarea și tupeul Satan să-i zică lui Hristos: "Toate s ale mele, ți le dau dacă vrei cu o singură pretenție." Care i? "Închină-te." Observați din nou cât de strânsă este legătura între autoritate și închinare. Cât de importantă este această autoritate despre care ne vorbește textul.

Și acum, de obicei, și acuma nu vorbesc neapărat din Biblie, dar vreau să merg în două sensuri aici, să privim la motivul care duce la denaturare. Care sunt motivele? Cu siguranță unul pe care îl întâlnim mereu în Scriptură este cultural. De ce națiunea nu poate asculta de Dumnezeu? De ce nu-l poate recunoaște ca Dumnezeu? De ce din nou și din nou și din nou și din nou istoria se repetă? Deși ar fi trebuit să învețe unii de la alții. De ce nu învață? Pentru că presiunea culturală care este așezată asupra poporului lui Dumnezeu este foarte... Să vorbești astăzi și la noi astăzi, să vorbești astăzi despre supunerea femeii te așează în ceea ce se numește extremism. Automat ești catalogat extremist. Dacă pretinzi că femeia trebuie să fie sub... are un rol de supunere, dintr-o dată ești extremist. Nu mai ești. Și sigur, cultural vorbind, ne denaturăm tot, ne dăm peste cap cu toate lucrurile. E atât de puternică cultura și sigur că se știe, Satan se știe folosi și Satan știe așeza în cultură o mulțime de atracții care sunt absolut grele și greu de dus și greu de suportat. Nu a fost doar pentru națiunea lui Israel, rămâne și pentru noi și nu știu până unde și până când vom fi atât de puternic condiționați de cultura în care suntem. Se vorbește despre sensibilitatea la cultură, despre a avea grijă de modul în care te exprimi în cultura respectivă ca să nu fii foarte agresiv sau foarte abuziv sau greșit înțeles. E o problemă și e o problemă foarte, foarte, foarte serioasă. Foarte serioasă.

Acum, un alt motiv al denaturării acestui concept de autoritate este și datorită comodității. E mai comod să fii ca toți ceilalți decât să fii extremistul. E mult mai comod. De ce să ajungi mereu la ceartă, la harță, să fii văzut nu știu cum, să fii catalogat nu știu cum, să te izoleze toată lumea, să te împingă la un colț toată lumea, să te considere în toate felurile, să râdă când apari. E mult mai comod să faci ce? Poate chiar nimic. Nici nici așa un fel de să vedem ce iese. Și dacă urmăriți ce se întâmplă astăzi, comoditatea este la loc de cinste. De ce Petru l-a tăgăduit pe Domnul Iisus Hristos? I-a fost mai comod. Nu i-a fost la fel de comod când a trebuit să plângă, dar i-a fost comod în momentul în momentul respectiv. Asta a fost, i-a fost comod, mai comod așa decât să plătească prețul. Și tind să cred că de multe ori și noi în familiile noastre suntem comozi. În biserică suntem comozi. De ce să ne trezim noi vorbind? Numai probleme cauzăm și pentru noi și pentru familie și pentru... Și comoditatea asta e o problemă foarte, foarte dificilă, pentru că autoritatea și în exercitarea ei și în acceptarea ei e o limitare a comodității. Nu e o liberalizare a comodității. În foarte multe domenii problema autorității e sau conceptul de autoritate este denaturat și datorită conflictelor care apar. Se poate întâmpla în familie, se poate întâmpla în biserică. Chiar avem o vorbă din popor care zice: "Mai bine o judecată strâmbă decât război" sau cum ceva de genul ăsta, decât să te cerți cu toată lumea, să fii în conflict cu toată lumea. Și lucrul ăsta a fost evident pe parcursul vieții Domnului Iisus Hristos, care la un moment dat nu chiar s-a exprimat. N-am venit să aduc pacea, deși trebuie înțeles în contextul în care a fost așezat și am venit să aduc... sabia. E o problemă, un conflict care poate apărea în biserică, unde dacă pe principiul autorității cineva ține autoritatea cu strictețe și cu atenție biblică, se va pomeni cu dușmani, nu puțini. Și de obicei vocali. Și uite așa încep conflictele în casă. Ce să zic? În familie, sigur că depinde foarte mult. Acuma, la momentul la care noi vorbim, eu sunt bătrân tare, voi sunteți toți căsătoriți de ani mulți. Te întrebi dacă se poate realmente schimba ceva, dar și aici deseori de dragul de a fi liniște și pace, mai nu zicem, mai ne vedem de treabă, pare mai dorința. Și conflictul ăsta care apare deseori, pentru că autoritatea în mod categoric duce la conflict. Fără discuție, ea duce la conflict.

Aș pune puțin accentul și pe acuma mai mult în zona noastră astăzi, pentru că o să privim această latură a ideii că bărbatul este capul familiei. Aspectul sau motivul comercial. Avem și într-un fel, într-o oarecare bună dreptate, pentru că de exemplu, dacă luăm ca Psalmul 128: "Ferice de omul care se teme de Domnul, în brâncile lui, nevasta ta, în curțile tale sau în casa ta." Dintr-o dată se vede distincția între roluri. Bărbatul e în afară, soția e în casă. De ce? Pentru că bărbatul e văzut ca responsabil pentru starea materială a familiei. Nu soția. Soția e văzută responsabilă de atmosfera din casă. Soțul e văzut responsabil și o să discutăm despre asta când ajungem la elementele mai practice. Soțul este văzut ca cel ce aduce în casă ce este necesar. No, acuma nu trebuie să vă spun eu că toți știm cum stau lucrurile de fapt. Pe vremea aceea era și obiceiul că un soț putea avea mai multe soții, câte își permitea el, pentru că ele nu mergeau la lucru. Nu-i chestie că pe fiecare femeie pe care o vedeai, gata, o adjudecai, gata, tot vine, ești nevastă mea. Nu, el era obligat prin contractul care se făcea, prin înțelegerea care exista, nu putea avea mai multe soții decât putea întreține. Da, mai multe soții înseamnă și mai mulți copii, nu? Ei, aspectul acesta comercial a dăunat foarte mult astăzi și o să vedeți ce mult din gândirea noastră este știrbită în cazul acestui concept prin prisma faptului că avem cheltuieli mari. Femeia nu-i mulțumită cu cât îi oferă soțul. Cheltuielile sunt din ce în ce mai mari, pretențiile sunt din ce în ce mai mari și te pomenești că între soț și soție nu mai există diferență în ceea ce privește întreținerea casei. Și atunci dintr-o dată doamna zice: "Păi, eu aduc mai mult decât tine, nu știu cum să-ți spun." Sau "Eu aduc... tine sau și eu sunt la servici cât ești și tu." Indicându-se faptul că aici scopul scuză mijloacele, nu? Ca să avem, să avem, ca să acoperim tot ce considerăm noi că trebuie acoperit. Și sigur că acest aspect comercial al motivului vine cu foarte multe probleme, cu multă neliniște, cu multă oboseală, cu multă alergare. Nu mai există timp pentru lucrurile mai intime, pentru discuții mai serioase, mai sincere, mai calme. Suntem epuizați din punctul ăsta de vedere atât de tare încât o discuție dacă trece mai mult de 10 minute contradictoriu începe să sune a război în toată regula. Dacă am fi mai, eu știu, fără minte, am începe să dăm unii după alții cu... nu știu ce leacuri or mai fi. Adică știu ce leacuri or mai fi. O să încercăm să discutăm câteva dintre ele, dar e o problemă. E o problemă foarte mare. E o problemă foarte mare. Și niciunul dintre noi n-o poate, cum să spun, n-o poate evita, n-o poate minimaliza. N-o puteți minimaliza. N-o putem minimaliza. Problema cu noi este că ne-am obișnuit să nu mai trăim cu puțin. Ne-am obișnuit să avem mai mult și cu cât avem mai mult, cu atât ne dorim și mai mult. Nu există niciun fel de limită care să fie așezată din punctul acesta de vedere. Și în felul acesta, din generație în generație se ajunge la o asemenea denaturare a conceptului încât ajungem la o autoritate exercitată de cine are cel mai mult. "Eu sunt șef pentru că eu am banul." O întâlnești în familii, o întâlnești în biserici, o întâlnești peste tot. Oamenii cu bani sunt șefi. Vor să fie șefi, doresc asta. E ambiția lor, e dorința lor. Și pe alocuri, dacă nu există o autoritate bine așezată în biserică și nu sunt păstori care să fie bine ancorați în Scriptură, nenorocirea este maximă. Pentru că cel cu banul spune cine predică, cine e disciplinat, pe cine inviți, cine cântă, cine... Da, e o problemă la care eu zic că noi ca bărbați ar trebui să gândim mult mai atent și mult mai serios. Mult mai atent și mult mai serios. Când ajungem la partea practică, o să discutăm și despre asta.

Maniera în care ar fi un al doilea sens în care conceptul acesta e deturnat e multiplă sau hai să mă opresc numai la fie la ideea de abuz, în care e un fel de autoritate atroce. Dacă priviți spectrul politic, acest spațiu este ocupat de ceea ce se numește astăzi extrema dreaptă. La noi în România sunt numiți suveraniști. Dacă priviți la partidele din extrema dreaptă, o să vedeți un limbaj foarte agresiv, foarte agresiv, care incită, care cheamă la acțiune, care cheamă la ieșiri în stradă, la revoltă, la scandal, la gălăgie, la... asta public. În familie, sigur, e prezentă atunci când mai ales soții își abuzează soțiile, ceea ce nu înseamnă că soțiile nu-și abuzează soții. Noi vorbim mai mult de abuzul soților pentru că ei au un anumit fel de abuz care lasă vânătăi. Mai rar vorbim de abuzul femeilor care lasă răni mult mai adânci, dar nu se văd la suprafață. Nu o dată am stat întâlniri și în discuții pe teme de despărțire și de divorț în care femeia apărea sfânta de pe pereți, dar era evident că ea au provocat mult din ceea ce se întâmpla acolo prin atitudinea ei abuzivă față de soțul ei. Așa că abuzul ăsta, evident, el poate apărea și în biserică. În textele Sfintelor Scripturi mereu apare acest abuz. Mame care abuzează pentru copiii lor, care complotează în istoria națiunii lui Israel. Oameni care nu merită să fie cu autoritate și care totuși o reclamă, o cer, chiar o impun și așa mai departe.

Câteodată însă această denaturare a conceptului este și pe o manieră de absență, de lașitate. De bărbați mereu sunt văzuți ca niște oameni care ajung acasă de la servici. Nu cei credincioși, vorbesc de bărbați. Își desfac berea, se pun în fotoliu la televizor și bun îi Dumnezeu până la 11, 12 noaptea când se culcă să meargă la servici a doua zi de dimineață. Cam asta e. Dacă auziți poante, bancuri, numai despre asta o să auziți, despre bărbatul care stă pe canapea și care în timp ce femeia nu știu ce face, el... Și lucrul acesta este din nou foarte, foarte grav și îl întâlnim pe alocuri în Scriptură. De exemplu, ni se spune despre copiii lui Eli că erau 1 Samuel 2:3, afară din cale de răi. Și Samuel a zis: "Mă copii, mă, nu-i bine, mă, mă, nu-i bine." Și ce s-a întâmplat apoi? Absolut nimic. Un pic urecheați așa și gata. Ei și or continuat treaba lor, el și-a continuat treaba lui și a fost atât de gravă această problemă a absenței autorității încât Dumnezeu a hotărât să-i pună capăt. Samuel, tu iei de la zero. Am terminat cu linia lui Eli. Punct. S-a terminat. Gata, nu mai discutăm.

Ambele extreme sunt foarte periculoase și foarte rele. Niciunul dintre noi n-ar trebui nici să fie la extrema de abuz, pentru că nu avem niciun merit, niciun drept să abuzăm de nimeni, nici să fim absenți. Până când veți tăcea? Oare tăcând faceți voi dreptate? Și noi câteodată considerăm că tăcând, dar atunci când e sigur că nu e nici important, e nici să nu vorbim într-una, nici să vorbim când ar trebui să tăcem, dar e foarte important și când ar trebui zis să zicem, dacă zicem ceva ce are, cum să zic eu, substanță și poate îndrepta lucrurile.

Această deturnare a conceptului duce la o altă observație pe care am făcut-o și anume diminuarea calității trăirii. O casă în care autoritatea nu este respectată e o casă în care calitatea trăirii are de suferit. În casa unde autoritatea lui Dumnezeu nu este respectată așa cum cere Scriptura, e dezordine, e nenorocire, e mereu scandal, e mereu ceartă. Și ceea ce e frumos în textul Scripturii, după cum o să vedem, este că Dumnezeu când ne-a creat, ne-a creat în așa fel încât să ne înțelegem perfect, încât să completeze ceea ce lipsește la unul cu ceea ce dă celălalt și să pună lucrurile să le împletească împreună într-o asemenea manieră încât calitatea vieții să fie una în alta. Cine nu respectă autoritatea lui Dumnezeu nu-i face un deserviciu lui Dumnezeu, ci lui. De ce a avut poporul Israel de suferit de la boli și urgii până la robie? De ce? Pentru că nu a respectat autoritatea. De câte ori le-a zis Dumnezeu: "Întoarceți-vă la mine, ascultați de mine și o să vedeți, o să vedeți. Ascultați de mine așa cum trebuie. Ascultați poruncile mele, legile mele și o să vedeți, o să vedeți ce calitate va avea." Și sigur că această calitate a trăirii are de suferit și în casă și prin urmare are de suferit și în biserică. Eu nu am niciun dubiu pentru mine, la vârsta mea și nici nu pot discuta cu oricine. Nu mă tem de nicio dezbatere. Din punctul meu de vedere este evident că schimbările radicale pe care le întâlnim astăzi în biserică pe fond cultural și pe fondul ăsta ce funcționează, ce merge cu tinerii, cu preocuparea părinților că tinerii nu mai umblă la bisericile conservatoare și că se pierd, că nu mai umblă la bisericile conservatoare și toate au ca sămânță problema autorității, toate, fără nicio discuție. Tineri care copii care cresc în case în care ei decid, ei hotărăsc, ei spun, ei cer, ei pretind, n-au cum să ajungă altfel. Și așa cum spun eu des, că m-ați auzit spunând asta des, pentru că nu suntem în stare să creștem copii pentru bisericile biblice, facem biserici pentru copiii pe care îi creștem. De câte ori am auzit în viață: "Pregăteam tabere." Da, frate, dar nu-i place. Dar ce crezi când spui ceva nou? Ce? Eu nu știu că nu-i place. Evident că nu-i place. La ce copil îi place cu Biblia în mână? Arată-mi-l să-l văd, că nici ție nu-ți place. Și? Păi, frate, dacă nu-i place să-l trimit cu sila. Da, dar m și încet încet se cedează din această autoritate. Copiii simt terenul care se pierde și să știți că terenul nu rămâne neutru. Nu este acel buffer zone sau cum zice, zonă de tampon. Nu, nu, nu. Terenul se umple foarte repede. Terenul, terenul care se pierde la noi. Acum, sigur, când mă refer la lucrurile astea, probabil că cel mai cei mai, cum să zic, actualizați acum în situația asta e cum e Alex și cum e Dacian. Copiii lor sunt mai la vârste mai mici. N-o să poți să începi să-i poruncești la copil când are 16 ani. Îți și trage două. Înțeleg ce-i nebun? Ce are acuma? Ce-a pățit azi? Nu. Ei au fost obișnuiți într-un alt fel. Nu s-obișnuiți aici. Nu e vorba de faptul că te apucă criza de autoritate. Deși va fi interesant că nu știu cum să tratez problema asta, să discutăm cum ne putem pocăi din chestia asta, că nu știu cum putem repara o chestie de genul, pentru că nu se poate de la o zi la alta dintr-o dată să fii șef. Până aici ai fost inexistent, dintr-o dată tu spui ce să faci. E cam... evident copiii se răzvrătesc, că asta e în natura noastră. Ce? Noi n-am făcut la fel? Și noi am făcut la fel. Eu mulți dintre cei care îmi sunt neamuri și m-au cunoscut de când eram copil se uită la se uitau la copiii mei când erau adolescenți. Ziceau: "A cui spunce ăștia?" Băi, acuma ai mei? Du te, bă, de aici. Nu le venea să creadă pentru că or știut ce am făcut eu și pot să spun că am făcut la viața mea lucruri de îți stă părul drept. Dar cum să spun? Uite că au fost părinți care n-au renunțat, care nu s-au dat bătuți, care au continuat să fie foarte severi până la vârste foarte avansate și sigur că în calcul aici discutăm și implicarea lui Dumnezeu, pentru că așa, după cum am văzut în 1 Corinteni 11 și vom studia mai adânc, e foarte strânsă legătură între autoritatea pe care o recunoaștem și viața noastră de rugăciune. Pentru că ceea ce alimentează cel mai profund și cel mai real viața de rugăciune a unui bărbat este faptul că Iisus Hristos e capul lui, dar și faptul că el îi capul nevestei lui. Pentru că dintr-o dată înțelege ce privilegiat este, dar și ce pretențios este rolul lui în casă. E absolut foarte, foarte, foarte important. De aceea, diminuarea calității vieții e legată foarte strict de problema autorității.

De aici, evident, a șasea observație pe care aș face-o este deformarea caracterului copiilor. Faptul că Eli nu a intervenit în viața copiilor lui devreme, ce a cauzat? Un caracter deformat. Și vă aduceți aminte că spun des lucrul ăsta. Unul dintre cele mai mari falimente din Scriptură e falimentul autorității în faptul că părinții nu și-au știut crește... Samuel. Ce zice poporul? "Tu ai fost drept, nimic de zis. Da, Doamne ferește ne de pruncii tăi." Nu or venit la David și a zis: "A început Absalom revolta, bagajele în pustie." O știut ce a crescut omul. E uimitor încă de la început, nu? Ce tristă este prima imagine a cărții Judecători. Neamul ăla din vremea lui Iosua s-a dus, a trecut. A venit pe scenă un alt neam care nu știa absolut nimic. Absolut nimic. Absolut nimic. Și probabil că cel mai bine e prinsă această deformare a caracterului în 2 Timotei capitolul 3, unde ni se spune și de deteriorarea calității vieții, pentru că zice: "Vremurile vor fi grele" și ne dă și această deformare a caracterului, pentru că vremurile grele sunt cauzate de oameni care nu au caracter. Pe când la finalul acelui text avem un om care e de caracter. E de caracter pentru că în viața lui funcționează autoritatea lui Dumnezeu prin cuvânt.

Vreau să vă fac să înțelegeți cât de profundă și serioasă este de fapt această problemă. Distrugerea cumințeniei, am numit eu ultima observație. Cine mai este cuminte azi? Cine? Oriunde te întorci, oriunde te uiți, când citești Romani, capitolul 1, parcă citești ziarul. Când citești Romani, capitolul 1, oamenii care n-au vrut să-l recunoască pe Dumnezeu, nu pentru că n-au vrut să-l păstreze pe Dumnezeu, Dumnezeu i-a lăsat. Citești Romani, capitolul 1 și e teribil ceea ce citești acolo. Se închină făpturii. Observați încă o dată ce legătură strânsă este între autoritate și închinare. Și vreau s-o gândiți foarte serios, dacă vă notați și vă mai uitați pe notițe, pentru că este un semn foarte mare de întrebare. Faptul că noi cântăm și ne rugăm nu înseamnă că suntem și bine primiți. Modul în care noi ne raportăm la soțiile noastre, la familiile noastre, unii la ceilalți e foarte adânc perceput în ecuația... Iată dar problema majoră pe care o avem. Da, ea va fi reparată. Ea va fi reparată pentru că Dumnezeu îl va trimite din nou pe Domnul Iisus Hristos, cel pe care l-a ales să-l reprezinte în mod autoritar. Autoritatea va fi reașezată în mod categoric. Necazul cel mare va demonstra cine-i șef peste creație. Necazul cel mare va demonstra fără nicio umbră de îndoială, deși oamenii nu vor crede, nu vor accepta. Toată perioada acelui necaz se încheie cu un război, ceea ce ne arată că deși Dumnezeu își demonstrează cu vârf și îndesat autoritatea, omul continuă să fie cum vrea el. Crede că l și poate învinge pe Dumnezeu. Păi, după cum știți, vine Domnul Iisus Hristos, nici nu e nevoie de... Deși vine însoțit, se așează împărăția lui Dumnezeu. Din nou, există un episod de răzvrătire în Apocalipsa capitolul 20, care însă este rapid încheiat pentru că cade foc din cer și se trece într-o împărăție în care într-adevăr Dumnezeu, Tatăl și Fiul sunt pe scaunul de domnie și așa mai departe, dar nu ăsta e subiectul nostru. Am vrut doar să așez în mintea noastră a tuturor faptul că tematica despre care noi vorbim e o problemă majoră, nu a casei mele sau a casei tale. Ea poate fi o problemă majoră și la noi în casă, dar e o problemă majoră a lumii în care trăim. Și mai mult să vă asigur că dacă noi mai putem repara ceva la noi în casă, nu vă așteptați să se repare ceva în lume. Nu se va repara. Vom trăi în societăți care vor fi din ce în ce mai autonome, din ce în ce mai potrivnice. Deja suntem. Vedeți vreo autoritate undeva? Și la noi toată ziua aud: "Sondaj de opinie." Se face sondaj de opinie și în urma sondajului de opinie se iau decizii. Nu există... Sigur, există cei care abuzează această autoritate și așa mai departe.