Transcription
Partea a nouă.
Ultimul străin în rolurile principale.
Următoarea tentație: Un jucător de cărți. Zăpezile din Stalingrad. Un frate fără vârstă. Un accident. Gustul amar al întrebărilor, o cutie de unelte. Un tânăr care sângerează, un urs, un avion prăbușit și o întoarcere acasă.
[Muzică]
Următoarea tentație. De data aceasta era vorba despre biscuiți, dar erau învechiți. Erau biscuiți rămași de la Crăciun și stătuseră pe birou cel puțin două săptămâni, ca niște potcoave în miniatură, cu un strat de glazură de zahăr, cei de la fundți de farfurie. Restul erau îngrămădiți deasupra, formând un morman uniform. Putu deja să-i miroasă când degetele ei strânseră mai tare pervazul ferestrei. Camera avea gustul zahărului, aluatului și al miilor de pagini. Nu exista niciun bilet, dar lui Lizel nu-i luă mult să realizeze că Ilsa Herman pusese din nou ceva la cale și, cu siguranță, nici prin cap nu-i trecea că biscuiții s-ar putea să nu fi fost pentru ea.
[Muzică]
Reveni la fereastră și șopti ceva. Numele șoptit era Rudy. Veniseră pe jos în acea zi pentru că strada era prea alunecoasă pentru biciclete. Băiatul se afla sub fereastră, stând de pază. Când ea îl chemă, fața lui apăru și fata îi întinse farfuria. Nu a fost necesare prea mult insistență ca el să o ia. Ochii lui se desfătară la vederea biscuiților și puse câteva întrebări.
„Altceva?”
„Puțin lapte.”
„Poftim?”
„Lapte.”
Întrebă el puțin mai tare de data aceasta. Dacă recunoscuse tonul jignit din vocea lui Lisel, în mod cert nu arăta acest lucru. Fața hoțului de cărți apăru din nou deasupra lui.
„Ești prost? Pot pur și simplu să fur cartea?”
„Sigur.”
Tot ce zic e că Lelul se duse spre ultimul raf din stânga, din spatele biroului. Găsi niște hârtie și un creion în primul sertar și scrise: „Mulțumesc!” Lăsând biletul pe birou.
La treapta ei, cartea ieșea în afară ca un os. În contrast cu paloarea ei, titlul întunecat era aproape ca o cicatrice. Ultimul străin șoptea ușor în timp ce ea o trase de pe raft și-mi scutură niște praf. Era la fereastră pe cale să iasă când ușa bibliotecii scârțâi și se deschise. Avea genunchiul pe pervaz și mâna ei de hoț de cărți era pe rama ferestrei. Se întoarse spre direcția zgomotului și o zări pe soția primarului, într-un halat nou-nouț și în papuci. Pe buzunarul de la piept al halatului era brodată. Propaganda ajunsese până și la toaletă și privire una pe alta. Lizel se uita la pieptul Ilsai Herman și ridică brațul. Hell Hitler era pe cale să plece când un gând îi fulgeră prin minte. Biscuiții fuseseră acolo de săptămâni întregi. Asta însemna că primarul însuși folosise biblioteca. El trebuie să-i fi văzut. Trebuie să fii întrebat de ce erau acolo. Sau, și de îndată ce Lizel se gândi la asta, cuprinsă de un optimist ciudat. Poate că nu era deloc biblioteca primarului, ci a ei, a Ilsei Herman. Nu știa de ce era atât de important, dar se bucura de faptul că o cameră plină de cărți aparținea unei femei. Ea fusese cea care o adusese în bibliotecă în primul rând și îi oferise fereastra ca o oportunitate de a intra. Era mai bine în acest fel. Totul părea să se potrivească.
Tocmai când dădu să se miște din nou, se opri și întrebă: „Asta era camera dumneavoastră, nu-i așa?”
Soția primarului se crispă. „Obișnuiam să citesc aici cu fiul meu, dar pe urmă...”
Mâna lui Lizel atinse aerul din spatele ei. Văzu o mamă citind pe podea cu un băiețel care arăta spre imagini și cuvinte. Apoi văzu un război la fereastră.
„Știu.”
Exclamație se auzi de afară.
„Ce ai spus?”
Lzel se răsuci și șopti pe un ton aspru. „Taci și uită-te pe stradă.”
Ilsekerman îi adresă cuvintele încet. „Așadar, toate aceste cărți, majoritatea sunt ale mele. Câteva îi aparțin soțului meu, iar altele au fost ale fiului meu, după cum știi.”
Lizel era rușinată. Obrajii îi ardeau.
[Muzică]
„Întotdeauna am crezut că asta era camera primarului.”
„De ce?” Femeia părea amuzată.
Lle observă că avea svastici și pe vârfurile babocilor. „E primar. Am crezut că ar citi mult.”
[Muzică]
Soția primarului își băgă mâinile în buzunarele laterale. „Little, tu ești cea care folosește cel mai mult camera asta. Ați citit-o pe asta?”
Lel ridică Ultimul străin. Ilsa privi mai îndeaproape titlul.
„Da, am citit-o. E bună.”
Nu era. Atunci avu un impuls să plece, dar simți și o obligație stranie de a rămâne. Dori să vorbească, însă cuvintele disponibile erau prea multe și prea repezi. Încercat de mai multe ori să le înhațe, dar soția primarului luă inițiativa. Văzu fața lui Rudy la fereastră sau, mai exact, părul lui ca flacăra de lumânare.
„Cred că mai bine ai plecat”, zise ea. „Te așteaptă.”
Înrâns casă au mâncat.
„Ești sigură că nu era nimic altceva?” întrebă Rudy. „Trebuie să fi fost. Ai avut noroc și cu biscuiții.”
Lizel examină darul din brațele lui Rudy. „Acum spune adevărul. Ai mâncat vreunul înainte să ies?”
Rudy era indignat. „Hei, tu ești hoțul aici? Nu eu.”
„Nu glumi cu mine. Văd niște zahăr la colțul gurii.”
Paranoie. Rudy ținu farfuria doar cu o mână și se șterse cu cealaltă. „Nu a mâncat niciunul. Pe cuvânt.”
[Muzică]
Jumătate din biscuiți dispăruseră înainte ca să ei ajungă pe pod și au împărțit restul cu Tommy Müller pe strada Himel. Când terminare de mâncat, un singur lucru îi mai frământă și Rud a rostit.
„Ce facem cu farfuria?”
[Muzică]
Jucătorul de cărți.
În timp ce Lizel și Rudy mâncau biscuiți, cei din Els jucau cărți în pauză, nu departe de terminaseră o lungă călătorie din Stuttgart și jucau pe țigări. Zachăr nu era un om fericit.
„Jur că trișează”, murmură el.
Stăteau într-o magazie care le era drept adăpost și Hans Hoperman tocmai câștigase a treia mână consecutivă. Zahăr îți zvârlă cărțile dezgustat și își pieptănă părul slinos cu ajutorul a trei unghii murdare.
Câteva adevăruri despre zahăr. Avea 24 de ani. Când a câștigat o partidă de cărți, nu și-a mai încăputele de bucurie și a dus cilindri subțiri, plin cu tutun la nas și a inspirat adânc mirosul victoriei. Va spune el. A și încă un lucru. Va muri cu gura deschisă.
Spre deosebire de tânărul din stânga lui Hans Huberman, nu se desfăta atunci când câștiga. A fost chiar îndeajuns de generos pentru a oferi înapoi fiecărui coleg una dintre țigările sale și a le și aprinde pentru ei. Toți, în afară de Reynold, au acceptat darul. El a înălțat țigara și a zvârlit-o în mijlocul cutiei întoarse cu fundul în sus, care servea pe post de masă.
„Nu am nevoie de pomana ta, bătrâne.” Se ridică și plecă.
„Ce-o fi cu el?” întrebă sergentul.
Dar niciunul nu a catadicsit să răspundă. Zacer era doar un băiat de 24 de ani care nu putea să joace cărți nici ca să-și salveze viața. Dacă nu și-ar fi pierdut țigările în fața lui Hans Huberman, nu l-ar fi disprețuit. Dacă nu l-ar fi disprețuit, nu i-ar fi luat locul câteva săptămâni mai târziu pe o stradă destul de inofensivă. Un loc, doi bărbați, o mică discuție și eu. Mă omoară câteodată cum mor oamenii.
Zăpezile Stalingradului.
La mijlocul lunii ianuarie 1942, coridorul reprezentat de strada Himel era întunecat și mizerabil. Lizel închise poarta, se îndreptă spre ușa lui Fro și bătu, fur luată prin surprindere de cel care răspunse. Primul ei gând a fost că bărbatul trebuie să fi fost unul dintre fiii ei, dar nu arăta ca un niciunul dintre frații din fotografiile înrămate de lângă ușă. Părea mult prea în vârstă, deși era dificil de spus. Avea fața punctată de barba nerasă, iar ochii lui păreau îndurerați și pătrunzători. O mână bandajată căzu din mână hainei și picături de sânge ca niște vișine se prelinseră prin bandaj.
„Poate că ar trebui să te întorci mai târziu.”
Liz încearcă să privească dincolo de el. Mai avea puțin și strigă după fră, dar bărbatul o opri.
„Copilă”, zise el, „vino mai târziu. Te chem eu. De unde ești?”
După mai bine de trei ore, o bătaie se auzi pe strada Himel și bărbatul apărâu în fața ei. Vișinele de sânge deveniseră prune.
„Poți veni acum.”
Afară, în lumina gri și neclară, Lel nu se putu abține să nu-l întrebe ce i se întâmplase la mână. Suflă puțin aer pe nări, un singur cuvânt înainte să răspundă.
„Stalingrad”, pardon, vorbise în vânt când răspunsese.
„N-am reușit să aud”, răspunse din nou.
„La fel, dar mai tare.”
Și de data aceasta dădealii. „Stalingrad. Asta am pățit la mână. Am fost împușcat în coaste și mi-au fost zburate trei degete. Asta îți răspunde la întrebare?”
Își băgă mâna rănită în buzunar și tremură satisfăcut de vântul german.
„Crezi că e frig aici?”
Lizel atinse peretele de lângă ea. Nu putea minț.
„Da, sigur.”
Bărbatul râse. „Ăsta nu-i frig.”
Scoase o țigară și o vâră în gură. Cu o mână încercă să aprindă un chibrit.
[Muzică]
Din cauza vremii fioroase ar fi fost greu și cu ambele mâini, dar cu una era imposibil. Lăsă cutia de chibrituri să cadă și înjură. Lzel o ridică, luă țigara și o puse în gură. Nici ea nu o putu aprinde.
„Trebuie să tragi din ea”, explică bărbatul. „Pe vântul ăsta nu se aprinde decât dacă tragi.”
Mai făcu o încercare încercând să-și aducă aminte cum făcea papa. De data aceasta gura i se umplu cu fum, i se urcă spre dinți și îi zgârie gâtul, dar se abținu să nu tușească.
„Bună treabă.”
După ce luă țigara de la ea și trase fumul în piept, întinse mâna stângă nevătămată. „Michael Holz Pavel, Lizel Meminger, vii să-i citești mamei mele?”
Rosa sosi în spatele ei în acel moment, iar Lizel îi putut simți șocul.
„Michael?” întrebă ea. „Tu ești Michael?”
Înviință. „Guten Tag. A trecut mult timp. Arăți atât de bătrân.”
Rosa încă era stupefiată, dar se controlă. „Ai vrea să intri? Văd că ai cunoscut-o pe fata mea adoptivă.”
Vocea i se stinse când observă mâna însângerată.
„Fratele meu e mort”, zise Michael și nici dacă ar fi lovit-o cu pumnul utilizabil rezultatul n-ar fi fost atât de puternic pentru că roța se clătina. Cu siguranță războiul însemna a muri, dar mereu se cutremura pământul sub picioarele cuiva atunci când era vorba despre cineva care trăise și respirase în apropiere. Rosa îi văzuse crescând pe ambii băieți. Tânărul îmbătrânit găsi cumva o modalitate de a povesti ce se întâmplase fără să-și piardă cumpătul.
„Eram într-una dintre clădirile pe care le foloseam ca spital când l-au adus. S-a întâmplat cu o săptămână înainte să mă întorc acasă. Am petrecut trei zile din acea săptămână cu el înainte să moară.”
„Îmi pare rău.”
Cuvintele nu păreau să vină din gura Rosei. Altcineva era persoana care stătea în spatele lui Lizel în acea seară, dar ea nu îndrăzni să se uite.
„Te rog”, opri Michael. „Nu mai spune nimic. Pot să o duc pe fata să citească? Mă îndoiesc că mama o s-o audă, dar a zis să vină. Da, tu.”
Ajunseseră la jumătatea drumului când Michael își aduse aminte de sine și s-a întors. Rosa urmă un moment de așteptare până când mama deschise din nou ușa.
„Am auzit că fiul dumitale a fost acolo în Rusia. Am dat peste altcineva din Molching și ei mi-au zis, dar sunt sigur că știai asta deja.”
Rosa încercă să-l rețină. Se grăbi să iasă și l-înfăcă de mânecă. „Nu a plecat într-o zi și nu s-a mai întors. Am încercat să-l găsim, dar de atunci atât de multe s-au întâmplat încât...”
Michael era hotărât să scape. Ultimul lucru pe care voia să-l audă era o altă poveste lacrimogenă. Eliberându-se, zise: „După câte știu eu, este încă în viață.”
I se alătură lui Lisa la poartă, dar fata nu se îndreptă spre ușa vecină. Privi chipul Rosei, se lumina și se ofila simultan.
„Mama!”
Rosa ridică mâna. „Du-te, Lizel!”
Așteptă. „Du-te.”
Când îl ajunse din urmă, soldatul reîntors acasă, încercă să discute cu ea. Probabil că regreta greșeala făcută cu Rosa și încearcă să o îngroape sub alte cuvinte. Ridicându-și mâna bandajată, spuse: „Tot nu pot să o fac să nu mai sângereze.”
Lizel fut de fapt bucuroasă să intre în bucătăria lui Fro. Era cu atât mai bine, cu cât mai repede începea să citească. Șuvoaie de sârmă udă curgeau pe fața lui Fro. Fiul ei era mort, dar asta era numai jumătate din poveste. Nu va ști niciodată cum s-a întâmplat în realitate. Însă vă pot spune cu certitudine că unul dintre noi, cei de aici, știe. Eu par să știu mereu ce s-a întâmplat când este vorba despre zăpadă, armă și diversele confuzii din limbajul omenesc.
Îmi imaginez bucătăria lui Fro din cuvintele hoțului de cărți. Nu văd cuptorul sau lingurile de lemn sau pompa de apă sau nimic de acest gen. Cel puțin nu la început. Ceea ce văd este iarna rusească și zăpada căzând din tavan și soarta celui de-al doilea fiu al lui Fro. Numele lui era Robert și ceea ce s-a întâmplat cu el a fost o mică istorie de război. Picioarele i-au fost fărâmate de la o tibie, de la o explozie și a murit în timp ce fratele lui îl privea într-un spital rece și care duhnea. A fost în Rusia în 5 ianuarie 1943, doar o altă zi ceroasă. Afară, prin oraș și zăpadă erau peste tot numai ruși și nemți morți. Cei rămași treceau în paginile albe din fața lor. Se împleteau trei limbi: rusa, gloanțele și germana.
În vreme ce încroiam drum printre sufletele căzute, unul dintre bărbați spunea: „Mă mănâncă stomacul.” O zise de mai multe ori în pofida șocului, s-a târâit înainte spre o siluetă întunecată, desfigurată, care secea sângerând pe pământ. Când soldatul cu stomacul sfârcat ajunsese lângă trupul prăbușit, văzu că era Robert. Mâinile lui erau îmbipate de sânge și adună zăpadă glezne, unde picioarele îi fuseseră retezate de ultima explozie. Erau mâini fierbiți și un țipăt roșu. Apuri se ridicau din pământ, priveliștea și mirosul zăpezii în descompunere.
„Sunt eu”, îi zise soldatul Peter. Se tără câțiva centimetri mai aproape.
„Peter?” întrebă Robert cu un glaspierit. „Trebuie să mă fi simțit prin apropiere a doua oară.”
Peter, dintr-un motiv oarecare, muribonzii. Mereu pun întrebări la care știu răspunsul. Poate că o fac ca să moară având dreptate. Dintr-o dată vocile sunară la fel. Robert se prăbușe spre dreapta, în țărânat rece și aburindă. Sunt sigură că se aștepta să mă întâlnească exact atunci și acolo. Nu a fost așa. Din păcate, pentru tânărul neamț nu l-am luat în acea după-amiază. Am făcut un pas pe deasupra lui cu celelalte sufle amărâte în brațe și m-am îndreptat înapoi spre ruși. Înainte și înapoi am tot umblat. Bărbați dezmembrați. Nu a fost o excursie la schi, o să vă asigur.
După cum i-a spus Michael, mamei sale, au fost trei zile foarte lungi până când în final am venit după soldatul care și-a lăsat picioarele la Stalingrand. Am apărut fiind mai mult decât invitată la spitalul temporar, dar am bătut în retragere din cauza mirosului. Un bărbat cu mâna bandajată îi spunea soldatului mut cu fața șocată că va supraviețui.
„Să merg în curând acasă”, îl asigură el.
„Da. Acasă”, m-am gândit, „dar binele o să te aștept”, continuă el. „Urma să mă întorc înapoi la sfârșitul săptămânii, dar o să te aștept.”
La mijlocul următoarei propoziții a fratelui său, am ridicat sufletul lui Robert. De obicei trebuie să fac eforturi, să mă uit prin tavan când sunt înăuntru, dar am avut noroc în acea clădire. O mică porțiune din acoperiș fese distrusă și puteam vedea drept în sus. La 1 metru depărtare, Michael încă vorbea. Am încercat să-l ignor privind gaura de deasupra. Cerul era alb, dar se schimba rapid. Ca întotdeauna, devenea un enorșaf stropit cu vopsea. Sânge se strecura pe curând și pe alocuri norii erau murdari, ca niște urme de pași în zăpada care se topea.
„Urme de pași”, întrebați voi. „Ei bine, mă întreb ale cui ar putea fi.”
În bucătăria lui Fro, Lisel citea. Neauzite, paginile erau întoarse și pentru mine, după ce peisarul rusesc pălește în fața ochilor, zăpada refuză a conteni să se cearnă din tavan. Ceainicul este acoperit, la fel și masa.
[Muzică]
Oamenii de asemenea poartă măilițe de zăpadă pe capete și pe umeri. Fratele tremură, femeia plânge, iar fata continuă să citească. Dar din acest motiv se află acolo și se bucură să fie utilă la ceva după consecințele dezastroase ale zăpezilor de la Stalingrad.
Fratele fără vârstă.
Lizel mai avea câteva săptămâni până să împlinească 14 ani. Papa al ei încă era plecat. Mai încheiase trei ședințe de lectură cu femeia devastată. În multe nopți o privi pe Rosa, stând cu acordeonul în brațe și rugându-se cu bărbia sprijinită de burduf. Acum, se gândea ea, este momentul. De obicei, furatul era activitatea care o înveselea, dar în această zi era timpul să dea ceva înapoi. Băgă o mână sub pat și scoase farfuria. Pe cât de repede putu, o spălă în bucătărie și ieși din casă. Era plăcut să se plimbe prin Molching. Aerul era tăios. Pantofii ei făceau singurul sunet de pe strada Munchen. În timp ce traversa râul, un zvon de soare se iți din spatele norilor. Pe Grandstras, numărul opt, urcă scările, lăsă farfuria lângă ușă și bătu.
[Muzică]
Până când ușa fu deschisă, fata era după colț. Lizel nu se uită în dărât, dar știa că dacă s-ar fi uitat, l-ar fi zărit pe fratele ei la baza treptelor din nou, cu genunchiul complet vindecat. Chiar i-ar fi auzit vocea.
„Așa e mai bine, Lizel.”
Înțelese cu mare tristețe că fratele ei va avea întotdeauna șase ani. Dar gândindu-se la asta, făcu nefor să zâmbească. Rămase deasupra râului Amper, pe pod, unde papa obișnuia să stea și să se aplece peste balradă. Zâmbi și tot zâmbi. Apoi când totul deveni clar, se duse acasă, iar fratele ei nu i se mai frișă niciodată în somn. Era dor de el, dar nu-i va fi niciodată dor de ochii pe moarte aținti spre podeaua trenului sau de sunetul tusei care l-a ucis.
[Muzică]
Hoțul de cărți stătea în pat în acea noapte, iar băiatul veni doar înainte ca ea să închidă ochii. El era doar un membru al distribuției pentru că Lel a fost mereu vizitată în acea cameră. Papa stătea în picioare și îi spunea că este pe jumătate femeie. În colț, Max scria scoturătoare de cuvinte. Dezbrăcat, Rudy se află lângă ușă. Din când în când, mama ei stătea pe un peron alături de pat și departe, în cameră, care se întindea ca un pod spre un oraș fără nume, fratele ei se juca în zăpada din cimitir. Din hol, ca un metronom al viziunilor ei, Rosa sfărăia și Lissel stătea trează înconjurată de fantasme, dar amintindu-și un citat din cea mai recentă carte a ei, Ultimul Străin, pagina 38.
„Erau oameni peste tot pe stradă din oraș, dar străinul nu ar fi putut fi mai singur nici dacă strada ar fi fost goală.”
La venirea dimineții, viziunile dispărură și cum ea putea auzi recitalul tomte cuvinte din camera de zi, Rosa stătea cu acordeonul în brațe, rugându-se.
„Lasă-i pe toți să vină acasă în viață”, repetă ea. „Te rog, Doamne, te rog pe toți.”
Chiar și riturile din jurul ochilor ei își unau mâinile. Acordeonul trebuie să-i fi provocat durere, dar ea rămase în aceeași poziție. Rosa nu-i va spune niciodată lui Hans despre aceste momente, dar Lissel credea că acele rugăciuni trebuie să-l fi ajuta pe papa să supraviețuiască accidentului din Esen al celor din LSI. Dacă nu au ajutat, cu siguranță nici nu aveau cum să pricinuiască vreun rău.
Accidentul.
Era o după-amiază surprinzător de senină și bărbații se urcau în camion. Hans Huberman tocmai se așezase pe locul său. Reinul Zucker stătea în picioare lângă el.
„Mișcă”, zise el.
„Poftim?”
Zucker era încovoiat sub plafonul vehiculului. „Am zis să te miști.”
Jungla de păr unsuros îi cădea pe frunte în călți. „Fac schimb de locuri cu tine.”
Hans era netumerit. Locul din spate era probabil cel mai inconfortabil dintre toate. Acolo era cel mai puternic curent și cel mai frig.
„De ce contează?”
Zucker își pierdea răbdarea. „Poate că vreau să mă dau jos primul ca să mă duc la Budă.”
Hans își dădu repede seama că restul unității deja urmărea conflictul demn de milă dintre doi oameni așa-zis maturi. Nu voia să piardă, dar nici nu voia să fie slab. În plus, tocmai terminaseră o tură obositoare și nu avea energia să continue disputa. Adus de spate, se îndreptă spre locul vacant din mijlocul camionului.
„De ce ai cedat în fața lui?” întrebă bărbatul de lângă el.
Hans aprinse un chibrit și îi propuse să împartă o țigară. „Curentul din spate îmi trece chiar prin urechi.”
Camionul verde-oliv era în drum spre tabără, poate la 16 km distanță. Brunen tocmai spunea un banc despre o chelneriță franțuzoaică atunci când roata din dreapta față plesni, iar șoferul pierdu controlul volanului. Vehiculul se răstogolit de mai multe ori, iar bărbații înjură în timp ce erau aruncați prin aer, prin lumină, mizerii și tutun. Afară, cerul albastru devenea când tavan, când podea. În vreme ce ei încercau să se agațe de ceva.
[Muzică]
După ce camionul se opri, erau toți îngrămădiți pe partea dreaptă a vehiculului, cu fețele înțepenite în uniforma murdară de lângă ei. Întrebară unul pe altul dacă sunt eferi până când Eldi Alma începu să țipe.
„Luați-l de pe mine pe nenorocitul ăsta”, zise el de trei ori.
Rapid se holpă la ochii nemișcați a lui Reinul Sucer. Pacubele Esten. Șase bărbați cu arsuri de țigară. Două mâini rupte, mai multe degete rupte, un picior rupt în cazul lui Hans Huberman, un gât rupt în cazul lui Renult, frând aproape pe linia dreaptă dintre lobii urechilor. S-au trăit unul pe altul afară până când numai cadavrul rămăsese înăuntru. Șoferul stătea pe pământ scărpinându-se în cap.
„Cauciucul”, explică el, „a explodat pur și simplu.”
Câțiva dintre bărbați îi luară partea și susținură că unecou că nu a fost vina lui. Alții se plimbau fumând, întrebându-se unul pe altul dacă erau de părere că rănile lor păreau îndeajuns de grave pentru a fi eliberați de îndatoriri.
[Muzică]
Un mic grup se adunase în spatele camionului și se uita la cadavru. În apropiere, lângă un copac, o fâșie subțire de durere acută încă se deschidea în piciorul lui Hans Hoperman.
„Trebuia să fi fost eu”, zise el.
„Cum?” strigă sergentul de lângă camion. „Stătea pe locul meu.”
Helmut își reveni în simțiri și se urca înapoi în cabina șoferului. Întins la orizontală, încercă să pornească motorul, dar nu reuși. S-a trimis după un alt camion și după o ambulanță. Amța nu a venit.
„Știți ce înseamnă asta?”
Știau. În drun spre tabără, toți încercară să nu se uite în jos, la rânjetul cu gura deschisă lui Reynold.
„V-am spus că ar fi trebuit să-l întoarcem cu fața în jos.”
De câteva ori, câțiva uitară pur și simplu și-și odihniră picioarele pe cadavru. Odată ajunși acolo, cu toții încercare să evite sarcina de a-l scoate din camion. După această sarcină, f îndeplinită de Hans Huberman, făcu câțiva pași înaintea ca durerea să-i frângă piciorul și să-l doboare la pământ. O oră mai târziu, doctorul îl examină și-i spuse că era cu siguranță rupt. Sergentul se află alături și zâmbi silit.
„Ei bine, Huberman, se pare că ai scăpat, nu-i așa?”
Își clătină fața rotundă, fuma și întocmea o listă cu lucrurile ce vor urma. „O să te odihnești, o să mă întrebe ce ar trebui să facem cu tine. Le voi spune că ai făcut o treabă foarte bună. Mai suflă niște fum și cred că o să le zic că nu mai ești apt pentru LSI și ar trebui să fii trimis înapoi în Munchen să lucrezi într-un birou sau faci orice curățenie este necesară acolo. Cum sună asta?”
Deși avea o grimasă de durere pe chip, Hans nu se pute. Să râdă și spuse: „Sună bine, sergent!”
Boris își termină țigara. „Poți să fii sigur de asta? Ai noroc că te plac, Huberman. Ai noroc că ești un om bun și generos cu țigările.”
În camera vecină se pregătea ghipsul.
Gustul amar al întrebărilor.
La puțin peste o săptămână după ziua lui Lizel, de la mijlocul lunii februarie, ea și Rosa primiră într-un final o scrisoare detaliată de la Hans Humerman. Fugi în casa de la căsuța poștală și i-o arăta mamei. Rosa îi ceru să o citească tare și nu-și putură reține entuziasmul când Lizard ajunse la partea cu piciorul rupt. Fu atât de uluită încât murmură următoarea propoziție doar pentru sine.
„Ce este?” insistă Rosa.
Ridică privirea la scrisoare și fu pe cale să strige. „Sergentul se ținuse de cuvânt acasă, mama. Papa, vine acasă.”
Se îmbrățișară în bucurie și scrisoarea zdrobită între trupurile lor. În mod cert, un picior rupt era prilej de sărbătoare. Când Lis îl duse vestea la ușa vecină, Barbara Steer extaziată, strânse brațele fetei și chemă restul familiei. În bucătărie, membrii familiei Steiner părură încântați de vestea că Hans Huberman venea acasă. Rudy zâmbea și râdea, iar Liz văzu că măcar se străduia. Totuși, putea și să simtă gustul măr al întrebărilor de pe buzele sale.
„De ce el? De ce Hans Hubern și nu Alex Steiner?”
[Muzică]
Întrebările lui aveau sens.
[Muzică]
O trusă de scule, un tânăr care sângerează, un ursuleț.
De la recrutarea tatălui său în armată în octombrie, furia lui Rudy crescuse simțitor.
[Muzică]
Vestea întoarcere lui Hans Huberman fusese tot ce-i trebuie pentru a se intensifica și mai tare. Nu-i spuse lui Little nimic despre asta. Nu se plânse că nu era corect. Decizia lui a fost să acționeze. Cără o cutie de metal pe strada Himel la momentul propice pentru furat dintr-o după-amiază pe serate. Trusa de scule a lui Rudy era roșie cu pete și de lungimea unei cutii de pantofi supradimensionate. Conținea următoarele: grăcinit, ori lampă de lipit, micări, 1 ciocan, doi, unul mediu, unul mic, prosopri, 1 șurubelnițări, 3 pe diferite mării, mască de schi, ori un șosete curate, ori unul ursuleț de pluș, ori Orionul.
Lizel îl văzu de la fereastra bucătăriei, cu mersul lui ferm și chipul hotărât, exact ca atunci când plecase să-și găsească tatăl. Băiatul apucă mânerul ușii cu cea mai mare forță pe care o avea, iar mișcările lui erau țepene de furie. Hoțul de cărți scăpă prosopul pe care îl ținea în mâini și îl înlocui cu un singur gând. Se duce la furat. Ieși din fugă din casă să-l întâlnească.
„Rudy, unde te duci?”
Rudy continuă să meargă și vorbi prin aerul rece din fața lui. În apropierea blocului în care stătea Tommy Müller, zise: „ȘȘtii tu, Lizel? Mă gândeam la ceva. Nu ești deloc hoață. Nu-i dă tu șansa deloc să răspundă. Femeia aia te lăsa înăuntru. Chiar îți lăsa biscuiți pentru numele lui Dumnezeu. Nu consider asta hoție. Să furi este ceea ce face armata. Să ia pe tatăl tău și pe al meu.”
Dăd cu piciorul într-o piatră care să ispită o poartă. Grăpi pasul. Lizel nu se putea concentra decât pentru a merge în ritmul rapid al băiatului. Deja trecuse de Fro Dealers și intraseră pe strada Munchen.
„Rudy, oricum, cum te simți?”
„Cum mă simt când ce?”
„Când iei una dintre cărțile alea.”
În acel moment decise să se oprească. Dacă vă ia un răspuns, va trebui să se întoarcă. Și așa făcu. Ei, dar din nou, Rudy fu cel care răspunse înainte ca Lizel măcar să-și deschidă gura.
„Te simți bine, nu-i așa? Să furi ceva la rândul tău.”
Lizard își îndreptă atenția către trusa de scule, încercând să-l încetinească.
„Ce ai acolo?”
Se aplică și o deschise. Totul părea să aibă sens în afară de ursuleț. În timp ce plecară mai departe, Rudy explica amănunțit rostul obiectelor din trusa de scule și ce va face cu fiecare.
„De exemplu, ciocanele erau pentru a sparge ferestre și prosocul era pentru a înfășura ciocanul, ca să înăbușesc zgomotul.”
„Și ursulețul îi aparținea Annei Marie Steiner și nu era mai mare decât una dintre cărțile lui Lizard. Blana era aspră și uzată. Ochii și urechile îi fuseseră cusu la loc în mod repetat, dar cel puțin părea prietenos.”
„Asta”, răspunse Rudy. „Este o găselniță genială. E pentru cazul în care un copil intră în timp ce sunt înăuntru. I-l dau ca să-l calmez.”
„Și ce plănuiești să furi?”
Ridică din umeri. „Bani, mâncare, bijuterii. Pe orice pot pune mâna.”
Suna îndeajuns de bine. Nu trecură nici 15 minute că Lizel sări liniștea bruscă de pe fața lui și își dădu seama că Rudy nu va mai fura nimic. Hotărârea dispăruse și cu toate că el încă vedea gloria închipuită a furtului, ea observă că nu o mai credea. Încerca să o creadă și acesta nu este niciodată un sens bun. Măreția sa de infractor i se dezvăluia în fața ochilor și în timp ce pașii se domoliră și ei priveau castele, ușurarea lui Lizel era pură și tristă înăuntrul ei.
Se aflau pe strada Ghelp. În general, casele erau întunecate și uriașe. Rudy își dădu jos pantofii și-i ridică în mâna stângă. Ținea trusa de scule cu dreapta. Între nori era o lună, poate 1 km de lumină.
„Ce mai aștept?” întrebă el.
Dar Lissel nu răspunse. Din nou, Rudy deschise gura, dar fără să scoată vreun cuvânt. Puse trusa de scule pe pământ și se așeză pe ea. Șosetele îi deveneau tot mai grele și mai iude.
„Noroc că mai ai încă o pereche întrusă”, sugeră Lizol și-l văzu cum încerca să nu râdă.
Rut se trasă într-o parte și se răsuci, iar acum era loc și pentru Lizel. Hoțul de cărți și cel mai bun prieten al său stăteau spate în spate pe o cutie roșie cu pete în mijlocul străzii. Fiecare uitându-se într-o altă direcție. Rămaseră acolo o bună bucată de vreme. Când se ridicară ca să se îndrepte spre casă, Rudy își schimbă șosetele și le lăsă pe celel purtate pe stradă.
„Un cadou”, hotărâ pentru Sada Gelb.
Adevărul rostit al lui Rudy Steiner. „Cred că sunt mai bun dacă las lucrurile decât dacă le fur.”
Câteva săptămâni mai târziu, trusa de scule se dovedi a fi bună măcar pentru ceva. Rudy înlătură șurubelnițele și ciocanele și depozită înăuntru multe lucruri de valoare ale stainerilor pentru următorul raid aerian. Singurul obiect care rămase bursolețul. Pe 9 martie, Rudy ieși din casă cu ea când sirenele își manifestară din nou prezența în Moling. În vreme ce Steinery se grăbiră pe strada Himel, Michael bătu puternic la ușa Rosei Cuberman când ea și Lizard ieșiră la prezentă problemă.
„Mama mea”, zise el și încă mai avea prune sânge pe bandaj. „Nu vrea să iasă. Stă la masă din bucătărie.”
Deși trecuseră câteva săptămâni, Fro încă nu începuse să-și revină. Când Lizel venea să citească, femeia petrecea cea mai mare parte din timp, holbându-se pe fereastră. Vorbea încet, aproape neauzit. Toată brutalitatea și jignirile îi fuseseră îndepărtate de pe chip. De obicei, Michael era cel care-i spunea rămas bun lui Lizard sau îi dădea cafeaua și îi mulțumea. Acum asta. Rosa intră în acțiune. Grabnic se îndreptă cu un mers clătin poartă și se opri acolo.
„Ieși afară, scroafă bătrână și mizerabilă.”
Tactul nu fusese niciodată punctul forte al Rossi Huberman.
„Dacă nu ieși, murim cu toții aici pe stradă.”
Se întoarse și văzu siluetele nearutorate de pe cărare. O sirenă tocmai terminase de urlat.
„Și acum ce face?”
Michael ridică din umer dezorientat, perplex. Lidl dădu drumul sacoșei cu cărți și-l privi în ochi. Strigă exact când o altă sirenă începu să urle.
„Pot să intru?”
Dar nu așteptă un răspuns. Parcurse în fugă scurtă distanță și trecu împingând-o pe mama. Ron era neclintită la masă.
„Ce să-i spun?” se întrebă lor. „Cum o fac să se miște?”
Când sirenele făcură o altă pauză ca să respire, o auzi pe Rosa strigând: „Lasă-o Lizd, trebuie să plecăm. Dacă vrea să moară, asta e treaba ei.”
Dar apoi sirenele au pornit din nou. Sunetul lor puternic coborâ și acoperi vocea, zvârlind-o departe. Acum nu mai erau decât zgomot, o fată și o femeie de sârmă.
„Fro, vă rog.”
Ca și în cazul conversației cu Ilsa Herman din ziua cu biscuiții, o multitudine de cuvinte și propoziții îi stăteau pe limbă. Diferența era că astăzi era vorba despre bombe. Astăzi era puțin mai important.
„Opțiunile from trebuie să plecăm. From, o să murim dacă stăm aici. V-a mai rămas un fiu. Toată lumea vă așteaptă. Bombele o să vă zboare capul. Dacă nu veniți, n-o să mai vin să vă citesc și asta înseamnă că v-ați pierdut singurul prieten.”
[Muzică]
Rosti ultima propoziție strigând cuvintele direct prin vacarmul sirenelor. Mâinile ei erau înfipte în masă. Femeia își ridică privirea și se hotără. Nu se mișcă. Lizal plecă. Se îndepărtă de masă și ieși în grabă. Rosa ținu poarta deschisă și o luar la fugă spre numărul 45. Michael rămase abandonat pe strada Himel Mut.
„Haide”, îl imploră Rosa, dar soldatul întors acasă ezită.
Tocmai era pe cale să intre din nou în casă când ceva îl făcu să-și schimbe părerea. Mâna lui mutilată era singurul lucru agățat de poartă și jenat o trase după sine și le urmă.
[Muzică]
Cu toții priviră în urmă de câteva ori, dar Fro tot nu se vedea. Strada părea atât de largă și când urletul ultimei sirene se risipi în aer, ultimii trei oameni de pe strada Himel coborâră în pifnița Fiedlerilor.
„Ce v-a trebuit atât de mult?” întrebă Rudy.
Avea în mâini trusa de scule. Lizel puse jos sacoșa cu cărți și se așeză pe ea.
„Am încercat s-o aducem pe Fro.”
Rudy privi în jur. „Unde e?”
„Acasă, în bucătărie.”
În colțul îndepărtat al adăpostului, Michael stătea încovoiat și tremura.
[Muzică]
„Trebuia să fi rămas”, zise el. „Trebuia să fi rămas. Trebuia să fi rămas.”
Vocea lui abia se auzea, dar ochii erau mai zgomotoși decât niciodată. I se băteau violent în urbite și își strângea mâna rănită, iar sângele se prelingea din bandaj. Rusa a fost cea care l-a oprit.
„Te rog, Michael, nu a fost vina ta.”
Dar tânărul căruia îi mai rămăseseră doar câteva degete la mâna dreaptă era de neconsolat. Se chemui sub privirea Rosei.
„Spune-mi ceva”, zise el, „pentru că eu nu înțeleg.”
Se lăsă pe spate și se sprijine de perete. „Spune-mi, Rosa, cum poate ea să stea acolo gata să moară în timp ce eu încă vreau să trăiesc? Sângele se îngroșa. De ce vreau să trăiesc? Nu ar trebui să vreau, dar vreau.”
Tânărul bărbat plânse incontrolabil vreme de câteva minute. Mâna roșii pe umăr, ceilalți urmăreau scena. Nu se putu opri nici când ușa pifniței se deschise, se închise și vreo intră în adăpost. Fiul ei își ridică privirea. Rosa se retrase. Când se aflară unul lângă celălalt, Michael își ceru scuze.
„Mamă, îmi pare rău. Trebuia să fi stat cu tine.”
Foon nu auzi, doar se așeză alături de fiul ei și ridică mâna bandajată.
„Îți curge sânge din nou”, zise ea.
Și împreună cu toți ceilalți așteptară.
[Muzică]
Nissel întinse o mână spre sacoșă și o căută printre cărți. Bombardarea Münchenului, 9 și 10 martie. Noaptea a fost lungă, încărcată de bombe și citit. Gura îi era uscată, dar hoțul de cărți a reușit să citească 54 de pagini. Majoritatea copiilor adormiseră și nu au auzit sirenele care anunțau reinstaurarea siguranței. Părinții îi treziră sau îi cărară pe treptele subsolului spre lumea întunericului. Departe ardeau focuri și eu tocmai ridicasem puțin peste două suflete. Ucise. Mă îndreptam spre Molching pentru a mai lua unul. Pe strada Himel nu era nimeni. Sirenele se potoliseră pentru mai multe ore, în caz că apărea o altă amenințare și pentru a-i permite fumului să se risipească în atmosferă.
Betina Steiner a fost cea care observă focul mic și firul de fum din apropiere de râul Amper. Se înălța spre cer și fata arătă cu degetul.
„Priviți.”
Poate că fata l-a văzut prima dată, dar Rudy a reacționat. În graba lui nu lăsă din mână trusa de scule, în timp ce alerga repede spre capătul străzii Himel. O luă pe niște străzi lăturalnice și se îndrepta spre copaci. Lizel era în spatele lui. Abandonase cărțile, lăsându-i-le Rosei în ciuda protestelor ei și apoi urmau câțiva oameni de la mai multe adăposturi din cale.
„Rudy, așteaptă.”
Rudy nu așteaptă. Lel vedea doar trusa de scule printre copaci. În vreme ce își croia drum spre flacără care pălea și avionul înnegurat, zăcea fumegând într-o poieniță de lângă râu. Pilotul încercase să aterizeze acolo. La 20 de m, Rudy se opri. Când am sosit, l-am observat stând acolo, încercând să-și domolească răsuflarea. Membrele copacilor erau împrăștiate în întuneric. Ramurile și așchii erau împrăștiate în jurul avionului, la fel și combustibilul. Pocnete slabe ale metalului care se răcea făceau ca minutele și secundele să se scurgă într-un ritm accelerat până când li se păru că stăteau acolo de ore întregi. Mulțimea se aduna tot mai numeroasă în spatele lor, iar respirația și vorbele sale i se lipeau lui Lizel de spinare.
„Ei bine”, zise Rudy, „să aruncăm o privire.”
Își printre copaci care mai rămeseră în picioare până la locul unde fuzelajul avionului era înfipt în pământ. Avea botul cufundat în apa curcătoare, iar aripile smulse rămăseseră undeva în spate. Rudy îl ocol încet de la coadă și prin dreapta.
„E sticlă”, zise el. „Parbrizul i se împrăștia peste tot.”
Apoi văzură trupul. Rudy Steiner nu văzuse niciodată un chip atât de palid.
„Nu te apropia, Lizel”, dar Lizel se apropie.
Văzu fața abia conștient a pilotului inamic, în timp ce copacii înalți priveau și râul conea la vale. Avionul mai tușit de câteva ori și capul dinăuntru se înclină de la stânga la dreapta. Omul spuse ceva ce evident ei nu putură înțelege.
„Doamne Iisuse Hristoase”, șoptit Rudin.
Trusa de scule se lovi de avion și tot atunci se auzi și sunetul unor voci și pași omenești. Strălucirea focului dispăruse, iar dimineața era nemișcată și neagră. Numai fumul venea spre ei, dar și el se va risipi în curând. Alcătuit din copaci păstră culoarea unui flăcări aflat la anonghie. La cum ochii băiatului se obișnuiseră nu doar cu întunericul, ci și cu chipul pilotului. Ochii acestuia erau ca niște pete de cafea și avea tăieturi crestate pe obraj și bărbie. Uniforma lui eram mototolită pe piept. În ciuda sfatului lui Rod, Lisel se aproprie și vă asigur în acel moment ne-am recunoscut una pe cealaltă.
„Te cunosc”, m-am gândit eu. „Era un tren și un băiat care tușea. Era zăpadă și o fată înnebunită. Ai crescut”, am zis în sinea mea, „dar te recunosc. Nu se dă înapoi și nu încearcă să se lupte cu mine, dar știu că a fost ceva care i-a spus fetei că eram acolo. Îmi putea mirosi respirația, putea să-mi audă bătăile inimii ritmice și blestemate, care se frământa ca o nelegiuidă în pieptul meu letal. Nu știu, dar ea mă cunoștea și m-a privit în față și nu și-a ferit privirea. Cerul începea să se lumineze căpătând culoarea cărbunelui și amândouă ne-am văzute ale noastre.”
L-am observat pe băiat cum a băgat din nou mâna într-o sa de scule. A căutat printre niște rame cu fotografii și a scos jucăria mică galbenă de pluș. Cu grijă se urcă lângă muribund. Puse atent ursulețul zâmbitor pe umărul pilotului. Vârful urechii sale îi atinse gâtul. Muribundul trase aer în piept. Vorbi. În engleză spusem mulțumesc. Tăieturile se deschiseră când a vorbit și o mică picătură de sânge i se răstogăli pe gât.
„Cum?” îl întrebă Rudy. „Ce ai spus?”
Din nefericire i-am luat-o înainte cu răspunsul. Vremea sosise și am intrat în carlingă. Am extras încet sufletul pilotului din uniforma modotolită și l-am salvat din avionul distrus. Mulțimea cocheta cu liniște. În vreme ce eu mă strecuram printre oameni, m-am eliberat făcându-mi loc cu coatele. Deasupra mea, cerul se umbri doar un ultim moment de întuneric și pot jura că am văzut un semn negru de forma unei svastici. Zăpăvea, indiferent în văzut. Probabil că este corect să spun că în toți anii în care Hitler a fost la conducere, nicio persoană nu a fost capabilă să-l servească pe Fuger la fel de bine ca mine. Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc și posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit în momentul potrivit. Consecințele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor și în cel mai rău. Văd urâțenia și frumusețea lor și mă întreb cum poate ceva să fie în două feluri în același timp. Totuși, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii lăsând la o parte orice altceva, unul simț de a muri.
[Muzică]